Cronica Editiilor

[altmarius]

Cronica ediţiilor:
Un memorialist uitat de la 1848

Răzvan Voncu

www.romlit.ro @Romania Literara nr. 13 / 2010

Este vorba de Vasilie Moldovan, participant la cele două adunări naţionale de la Blaj din 1848 si, ulterior, prefect al lui Avram lancu,autor de la care ne-au rămas niste Memorii din 1848-49. Scrise la senectute, în 1885, şi editate postum, zece ani mai târziu, memoriile acestui interesant personaj nu s-ar zice că i-au preocupat pe istoricii literari, în ciuda faptului că, sub o formă sau alta, ele au mai fost reeditate în ultimele decenii. Astfel, după ediţia din 1895, apărută sub auspiciile Tipografiei A. Mureşianu din Braşov, prima reeditare (parţială) survine în cadrul lucrării Memorialistica revoluţiei de la 1848 în Transilvania, îngrijită de Nicolae Bocşan şi Valeriu Leu (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988) şi reluată în 2000 (la Editura Polirom). Ambele dăţi, reeditarea a survenit într-un context nefericit: în 1988, eram cu toţii sastisiţi de spiritul „revoluţionar" ceauşist, iar în 2000, nu îi mai păsa nimănui de confesiunile unui obscur paşoptist ardelean... O a doua reeditare, integrală, o înregistrăm în 1995, la Editura Tipomur din Târgu Mureş. Această ediţie, însă, este semnalată numai în băncile electronice de date: în bibliotecile bucureştene - chiar şi la Academie - nu e de găsit şi, în consecinţă, nu se poate spune nimic despre ea. Nu e de mirare, în aceste condiţii, că, deşi editat, autorul e uitat. Memorialistul nu figurează în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (în care Călinescu, atent la picanterii, îi acordă colonelului Grigore Lăcusteanu două coloane), nici în Istoria critică a literaturii române (deşi Nicolae Manolescu insistă asupra prozei subiective a paşoptiştilor), nici chiar în Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism (în ciuda faptului că Dumitru Micu nu exclude aprioric elementul cultural). De aceeaşi soartă au parte şi alţi memorialişti ardeleni. Ioan Ciurileanu, autor al unor Fragmente istorice din anii 1848-49, Ioan Oros alias Rusu şi ale sale Memorii, sau însuşi Andrei Şaguna (ale cărui Memorii din anii 1846-1871 sunt editate de-abia în 1923) nu se bucură nici măcar de un rând de consemnare. Argumentul insuficienţei estetice este, în principiu, corect. Totuşi, istoria literară face oarecare caz de memorialistica lui Timotei Cipariu, care, literar vorbind, aparţine aceleiaşi categorii valorice. Blajul, însă, ca şi înainte de 1948, are ritmurile sale culturale, diferite de ale noastre. Nu mă miră, deci, faptul că aici a apărut recent o ediţie anastatică (!) a Memoriilor... lui Vasilie Moldovan*. Deşi am îndoieli asupra posibilităţii recuperării lui Vasilie Moldovan, în urma acestui demers, el ne prilejuieşte o relectură a textului său. O relectură nu lipsită de interes. În primul rând, faptul că avem de-a face cu un amator, a cărui unică experienţă literară sunt aceste memorii, ne duce imediat cu gândul la Grigore Lăcusteanu. Analogia este tentantă: ambii sunt diletanţi şi nu au conştiinţă artistică. Literaritatea textelor lor este spontană şi necăutată. Însă analogiile se opresc aici. Vasilie Moldovan e, spre deosebire de Lăcusteanu, un om cultivat. Revoluţia din 1848 îl surprinde în anul al III-lea al Seminarului de la Blaj, pregătit pentru o carieră ecleziastică. Ştie carte latinească, după cum o demonstrează textul Memoriilor, dar şi istorie, filosofie, literatură. Spre deosebire de Lăcusteanu, care este vizibil egocentric şi contra-revoluţionar, Moldovan este revoluţionar şi, ca majoritatea colegilor săi blăjeni, exhibă un frumos patos al devoţiunii. Luciditatea colonelului muntean cade adesea într-un cinism delectabil (pentru noi), în timp ce luciditatea lui Moldovan coexistă cumva cu credinţa fierbinte într-o cauză superioară. Ochiul lui Lăcusteanu este întors către fantasmele sinelui, iar lumea românească este reprezentată din punctul de vedere al unei subiectivităţi accentuate; de aceea, memorialistica sa este relevantă doar pentru prezenţa, în jurul lui 1848, şi a unei stări de spirit care, la scara istoriei, s-a dovedit perdantă. Privirea lui Moldovan, dimpotrivă, caută să se desprindă de cel care scrie şi să îi cuprindă pe ceilalţi, ceea ce face ca subiectivitatea sa să fie, paradoxal, mai degrabă involuntară. Ca „literatură", textul lui Grigore Lăcusteanu este desigur superior, dar, pentru cititorul cu un anume grad de cultură, nici discursul latinizant al lui Vasilie Moldovan nu e lipsit de mici „acadele" culturale şi stilistice, dintr-un alt registru intelectual decât cele ale colonelului muntean. Reeditarea de la Blaj, fiind anastatică, îngreunează enorm lectura. Redactat şi tipărit în Transilvania sfârşitului de secol XIX, opul lui Vasilie Moldovan ne întâmpină cu celebra ortografie etimologizantă şi cu un vocabular latinist care, astăzi, şi-a pierdut caracterul rebarbativ, devenind, aş zice, de-a dreptul înduioşător. În ciuda convingerii lui Maiorescu, nu toţi scriitorii ardeleni calchiau limba germană. Memorii din 184849 arată, dimpotrivă, o benefică influenţă a limbii italiene. Oricum, în afara unor regionalisme, limba aceasta „latinizantă" nu este atât de greu de înţeles pe cât pretindeau junimiştii. Citit în cheie culturală, textul lui Moldovan îşi are, pe alocuri, expresivitatea sa. Memorii-le sunt împărţite în 24 de capitole, urmate de o încheiere. În fapt, însă, naraţiunea are patru momente: 1) prima adunare de la Blaj (cea zisă „din Duminica Tomii"), 2) cea de-a doua adunare de la Blaj, din 3/ 15 mai 1848, în care s-a formulat programul politic românesc, 3) incertitudinea dintre acest eveniment şi declanşarea războiului civil în Transilvania (17 octombrie 1848), şi 4) luptele din Apuseni. În toate aceste faze, memorialistul este martor ocular şi participant, câteodată chiar organizator. Depoziţia sa, consemnată cu întârziere - reamintesc că Memorii-le sunt redactate în 1885 - nu trebuie, totuşi, primită cu suspiciune: nu mistificarea pare a fi intenţia autorului. Însă mai important decât ce se povesteşte este cum se povesteşte, căci textul lui Vasilie Moldovan are două registre: primul aparţine persoanei publice, cel de-al doilea, fiinţei private. Prima ipostază este cunoscută din scrierile lui Cipariu, Bariţiu sau Papiu-Ilarian. Cea de-a doua este mai interesantă şi asupra ei cred că istoria literară ar fi putut zăbovi mai mult. Căci, în spatele tribunului dornic să-şi dea viaţa pentru „virtus romana rediviva", aflăm un ins în carne şi oase. Nu unul obişnuit, totuşi o fiinţă care are emoţiile sale, stângăciile sau naivităţile sale. Şi o teribilă răceală impersonală în faţa unor decizii pe care astăzi le catalogăm drept istorice. Vasilie Moldovan, spre deosebire de alţi contemporani, nu a avut nici o dificultate să treacă, în câteva luni, de la statutul de elev studios al Blajului, destinat preoţiei, la cel de revoluţionar şi conducător militar. Iar când aflăm că, după încheierea revoluţiei, a devenit un respectabil funcţionar imperial, interesul nostru faţă de un asemenea destin creşte şi mai mult. Partea a patra este şi cea mai bine realizată artistic. Revenind, la decenii distanţă, asupra luptelor dramatice din Apuseni, condeiul memorialistului capătă ritm şi o dinamică alertă a frazării. Naraţiunea, sacadată ca şi mersul trepidant al bătăliilor, captivează şi convinge prin autenticitate. Anticalofilismul lui Moldovan este de altă calitate decât cel al lui Lăcusteanu. Ar fi ceva de spus şi despre ediţie, în ciuda faptului că, de regulă, despre o reproducere anastatică nu se (poate) spune nimic. Salutând această apariţie, le atrag atenţia inimoşilor editori blăjeni că repunerea în circuit a unui scriitor uitat şi care nu a fost niciodată prea cunoscut nu se poate face printr-o ediţie anastatică. Mai ales când autorul scrie în limba şi cu ortografia etimologică de la sfârşitul secolului al XlX-lea. O ediţie critică a Memoriilor din 1848-49 este absolut necesară.

[Ludmila Bolboceanu]

Cunoscand istoria cunosti valorile neamului. Cunoscand valorile cunosti locul si rolul in viata, cunosti valorile vietii. Remprospatarea alimenteaza sufletul si mintea. Nu avem dreptul sa uitam si dumneavoastra, prin abordarea subiectului, ne amintiti de aceasta. Multumesc.

[Victoria Stoian]

Multumesc pentru materialul postat. Istoria literaturii române nu poate cuprinde, aşa cum pretinde, toţi autorii de la origini până în prezent. Autorii avizaţi ai acestor Istorii lucrează cu o documentaţie imensă şi de multe ori operează liberul arbitru. Atunci însă, când selectează scriitorii memorialişti ardeleni ai anilor 48-49, selectia ar putea fi exhaustivă pentru că toţi s-au format în jurul Blajului, au readus limba română în drepturile ei fireşti şi au deschis "ochii cei acoperiţi cu solzi" asupra latinităţii noastre.

[constantin grecu]

Istoria acestor meleaguri, se simte în tot locul,la tot pasul şi pretudindeni este o abundenţă de personalităţi care au contribuit prin faptele lor,la crearea ei!Uneori,texte ,considerate ,,sărace''ca formă aduc un plus de obiectivitate în scrierea istoriei şi literaturii române,prin informaţiile care cuprind.Dar pentru un om,fie el şi G.Călinescu,era foarte greu să scrie despre fiecare!De aceea s-a făcut-şi se face în continuare o triere ,mai mult sau mai puţin obiectivă!Dar,blăjenii ştiu să-şi cinstească înaintaşii!Spiritul acesta de respect se simte pretutindeni :Hunedoara,Alba-Iulia,Ţebea,Orăştie!

[silvian dobre]

REDESCOPERIREA SI PUNEREA IN VALOARE A PERSONALITATILOR CE AU MARCAT CULTURA SI ISTORIA NATIONALA ! BRAVO ! VA MULTUMIM !