Isabela Vasiliu-Scraba, „Un sceptic bolnav de veșnicie”, sau, Pasiunile cerești ale lui Cioran (Cioran și Mircea Vulcanescu)*

[altmariusbook]

 

Cuvinte cheie: Kant, un remediu împotriva tristeții studentului Cioran; filozoful mistic Nae Ionescu; tentația misticii la 26 de ani; sfințenia ca suspendare a timpului; falia metafizică a Raiului (Mircea Vulcănescu)

 

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/cioran-pasiuni-ceresti/

 

Motto: “Credința e o realitate necuprinsă și nu vom știi niciodată ce pierdere a suferit omul când a încetat să se roage” (Cioran, 1965, Caiete).

 

Student fiind, Cioran observase că orice înoire religioasă semnalează în fapt şubrezirea fundamentului culturii europene, clădită pe antici şi pe creştinism. Criza valorilor culturale îi părea ilustrată de renunţarea la domeniul spiritului în favoarea domeniului sufletului. La Facultatea de Filozofie, pe Cioran îl cucerise „spiritul” încorporat în gândirea kantiană. Filozoful german fusese ales de el în 1931 să-i fie subiect pentru lucrarea de licenţă pe care urma sa i-o conducă profesorul Nae Ionescu, un subtil kantian care-l impresionase pe profesorul Arthur Liebert, președintele Societății Kantiene și directorul revistei „Kantstudien”, cum avea să constate cu naduf  Nicolae Bagdasar (Amintiri, Ed. Tritonic, București, 2004, p.189). De fapt poziția filozofică a lui Nae Ionescu se precizase prin opoziție cu soluția kantiană pe care o considera „dogmatică, agnosticistă, contradictorie și stearpă” încă de când era doctorand în Germania (vezi scrisoarea din 10 iulie 1914 în vol. Nae Ionescu, Scrisori și memorii, 2006. p.98).

Într-o scrisoare către Bucur Ţincu (păstrată de memorialistul Horia Stanca), Emil Cioran decretase filozofia lui Kant drept „remediu împotriva tristeţii”. Aceasta până când „filozoful științific” Constantin Rădulescu-Motru (care-i pusese lui Nae Ionescu bețe în roate si la obținerea gradului de profesor) a complotat zadarnic în 1931 (dar eficient în primul an al  dictaturii regale) întru îndepărtarea lui Nae Ionescu din Universitate pentru vina de a fi fost un “filozof mistic” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Primatul spiritualului în naeionesciana „iubire ca instrument de cunoaștere”, în rev. „Argeș”, Pitești, nr.5/2008, p.22, sau,  https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/ ).

Fiind alături de Mircea Vulcănescu şi de Mircea Eliade unul din mulţii admiratori ai vestitului profesor de logică şi metafizică, tânărul Emil Cioran trebuie să fi avut, sub influența admiratului metafizician Nae Ionescu, revelaţia că lumea a devenit “incapabilă de iraţionalitate”, întrucât omul modern pare atins, “până la blestem, de seducţia lucrurilor finite” (Lacrimi şi sfinţi, 1991, p.23, prima ediție în 1937). Studentul Cioran a renunţat la criticismul kantian în favoarea intuiționismului bergsonian şi a “indiscreţiilor metafizice ale creştinismului”.

Peste ani, Emil Cioran îi va spune Sylviei Jaudeau (Entretiens, 1990) că în Franța n-ar mai fi fost atât de atras de „ispita misticii” cum fusese în Romania când i-a citit într-un an pe toți marii mistici ai culturii europene si chiar a răbdat să stea trei zile într-o mânăstire ortodoxă, experiență pe care nicicând n-a mai încercat-o, sau, după mărturisirea lui Cioran:„je ne recommencerais pour rien au monde une experience semblable”.

Dacă ar fi să luăm însă aminte la notațiile din caietele descoperite de Simone Boue observăm cu ușurință că „tentația misticii” a rămas constantă de-a lungul multor ani petrecuți în Franța (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mărturisiri inedite ale lui Cioran din texte cunoscute si complet necunoscute, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.260/2013, pp. 6-7, http://www.scribd.com/doc/201531861/Isabela-Vasiliu-Scraba-Cioran-i... ).

In anii de debut scriitoricesc, Emil Cioran pusese la zid ordinea “apasătoare” a relativismului ştiinţific și a „istorismului care îngustează cadrul vieţii” (Voinţa de a crede,  febr.1931). Facultatea de filozofie şi litere a încheiat-o cu o teză despre Bergson. După licenţă ar fi vrut să pregătească un doctorat cu Nae Ionescu despre mistici şi sfinţi, în care să scrie limpede că “tot ce e valabil în filozofie se reduce la împrumuturile din religie şi la apelurile mistice” (Lacrimi și sfinți, p.51), idee la care n-a renunțat niciodată.

Convins că “mistica e nimbul oricărei culturi, justificarea ei ultimă” (p.78) Cioran a scris volumul despre Lacrimi şi sfinţi (Bucureşti, 1937) tradus în franceză de Sanda Stolojan în 1986, prin colaborarea cu autorul nevoit (aproape împotriva voinței lui) să mai elimine din pasajele blasfematorii care-l făcuseră pe Eliade să noteze că volumul cuprinde și unele pasaje „inacceptabile cărora nu li se poate găsi nici o scuză” (în „Vremea”, ian. 1938). Traducerea Sandei Stolojan a marcat începutul transpunerii scrierilor românești în franceză. În Lacrimi şi sfinţi  tânărul autor consemnase că “tristeţile îţi aruncă în suflet umbre de mânăstiri. Si prin acestea începi să-i înţelegi pe sfinţi” (ed.II-a, 1991, p.24). Dar chiar și la Paris, Cioran ajuns la maturitate îşi decorase camera de lucru cu o  icoană românească pe sticlă (Iisus cu viţa de vie) simbolizând Euharistia.

Existenţa sfinţeniei ca “suspendare neîntreruptă a timpului” (p.36) a privit-o la început kierkegaardian: “Nu se poate crede ceva precis şi hotărât despre sfinţi. Ei reprezintă un absolut, de care nu e bine nici să ne ataşăm, dar nici să-l refuzăm. Orice atitudine ne condamnă. Fiind cu sfinţii, ne-am pierdut viaţa; fiind împotriva lor, ne-am pus rău cu absolutul. Pare că tot eram mai liberi, de n-ar fi existat ei. De câte îndoieli n-am fi fost cruţaţi!” (Lacrimi şi sfinţi, p.23).

Interesant este că la numai 26 de ani intuise deja calea care duce în mod sigur către succes: “un filozof se salvează de la mediocritate numai prin scepticism sau prin mistică, aceste două forme de disperare în faţa cunoaşterii. Mistica este o evadare din cunoaştere, iar scepticismul o cunoaştere fără speranţă. În amândouă felurile lumea nu este o soluţie” (p.51). Temeinicele sale lecturi din misticii spanioli şi germani se fac simţite în fragmente extraordinar de sugestive: “De-aş putea deveni fântână de lacrimi în mâinile lui Dumnezeu! Să mă plâng în el şi el să se plângă în mine” (Cioran). Sau: “Te vezi în Dumnezeu şi el se vede în tine. Este o viziune dublă a introspecţiei care ne descoperă viaţa sufletului ca eu şi ca Dumnezeu /…/ Cunoaşterea de sine numai aşa are un rezultat şi un sens” (Lacrimi şi sfinţi,  p.108).

Încă din 1935 nutrea convingerea că „nu este grav a nu crede în Dumnezeu; dar este foarte grav a nu te preocupa de existența lui. Nu poți trece indiferent pe lângă Dumnezeu” (Maglavitul și cealaltă Românie, în „Vremea”, 6 oct. 1935).  Hotărâtoare a rămas însă amprenta personalităţii sale răzvrătite: “Lumea sfinţilor este o otravă cerească, a cărei virulenţă creşte pe măsura singurătăţilor noastre. Nu ne-au corupt ei, arătându-ne prin exemplul lor că durerile ajung şi duc undeva? Eram obişnuiţi să suferim fără scop, pierduţi în inutilităţile durerii şi să ne oglindim în propriile însângerări” (Lacrimi şi sfinţi, 1937, p.18). Rugăciunea ar fi “răstignirea inteligenţei din teama de singurătate” (p.118). Însuși creştinismul îi apare ca o “avalanşă de indiscreţii metafizice”. Pentru că în viaţa de zi cu zi, în politică şi în afaceri creștinismul “a introdus moartea, suferinţa, pe Iisus şi pe Dumnezeu /…/ În zadar ne-am desţeleni din el, căci nu vom reuşi să-i uităm decorul, adică pe sfinţi” (p.37-38).

O soluție ar oferi-o scepticismul care conferă absolutului un “caracter ornamental” (p. 119). Nu însă pentru sufletele sceptice torturate de “pasiunea absolutului”. Fiindcă un sceptic „bolnav de veșnicie” (cum se auto-definise Cioran) s-ar asemăna cu un „înger altoit pe un lepros” (p.132). „Oboseala de lume”, la care ajunge luciditatea extremă, ar lua și ea o formă religioasă în clipa când “imersiunea în abisul divin ne scapă de ispita existenţei proprii” (p.79). Emil Cioran pare a fi intuit de foarte tânăr că “pasiunea pentru sfinţi dovedeşte gradul de neprielnicie în lume a unui om. Când aceluia, nu numai inima, dar şi instinctele i s-au deschis spre cer, cu greu îşi mai găseşte o identitate sub soare” (p.82). El mai consemnează grijuliu că “va veni o vreme cand îl va cuprinde ruşinea de pasiunile sale cereşti” (p.61).

Aparent, vremea aceasta a fost ilustrată de o notaţie din caietele sale (Cahiers. 1957-1972) în care suprapune ideea inutilităţii existenţei lumeşti peste ideea de scufundare în abisul divin pentru “a ne uita de noi înşine” (p.78).

Religiozitatea ca perseverentă preocupare cu lumea de dincolo ar proveni în cazul său doar din neadaptarea la lumea de aici. La mijloc nu este însă nici urmă de regret: „Dintotdeauna visul meu a fost să fiu inutil și inutilizabil”, îi spusese în 1977 lui F. Savater. Ceea ce pare a fi o simplă ironie la adresa propriei persoane.: «je sais que je ne suis bon à rien ici-bas. C’est par là, et par là uniquement, que j’ai acquis une sorte de dimension religieuse» (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, «Ideile -un decor variabil în opera lui Emil Cioran», în vol. : In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi, Ed. Star Tipp, 2000, pp.36-56 sau http://www.scribd.com/doc/187358158/Isabela-Vasiliu-Scraba-Nae-Cioran).

În realitate, “pasiunile sale cereşti” nu îl părăsesc pe Cioran nici o clipă, chiar dacă uneori ele mai îmbracă şi forma admiraţiei neţărmurite faţă de muzica lui Bach. La Cioran, pasiunea pentru sfinţi reapare într-o scrisoare despre Mircea Vulcănescu (unul dintre sutele de mii de martiri ai temnițelor comuniste).  Această scrisoare din 1966 (către una dintre fiicele filozofului martirizat) se rotunjeşte perfect într-un eseu, început cu evocarea unei pilde iniţiatice despre posibilitatea de existenţă a unor suflete neîntinate de păcatul strămoşesc şi dezvoltat prin exemplul oferit de o amintire din 1939 legată de prietenul său Vulcănescu în trecere prin Paris.

Pentru că la un moment dat Emil Cioran îl asemuise pe filozoful Mircea Vulcănescu (1904-1952) unui sfânt evadat dintr-o icoană, el își încheie textul evocând puterea făcătoare de minuni pe care o are însăşi  amintirea prietenului ucis în închisoarea din Aiud. El scrie cu veneratie că numai imaginea lui Mircea Vulcănescu păstrată de memoria sa cu «răscolitoare limpezime» ar mai avea forţa să-l împace cu nebunia lumii în care trăieşte.

 

În volumul publicat de Editura Humanitas unde scrisoarea lui Emil Cioran din 20 ianuarie 1966 a fost pentru prima oară cuprinsă între copertile unei cărti (vezi Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, 1992, p.165-167 în traducerea Margaretei Ioana Vulcănescu) ea apare din păcate cenzurată. Mania editorilor de a tăia pasaje din textele urmând a fi publicate a fost cu asiduitate încurajată în comunism. În cartea publicată după căderea Cortinei de fier întâi a fost cenzurată povestea hasidică despre Adam şi pomul cunoaşterii. În ea se zice că atunci când primul om cuprinzând în el sufletele tuturor oamenilor s-a apropiat de pomul cunoaşterii binelui şi răului, sufletul lui Ball-Shew-Tov s-ar fi desprins şi aşa s-a întâmplat că numai acest suflet nu a luat parte la păcatul primordial.

 

Odată cu indepartarea micii povestiri hasidice a dispărut şi baza pe care Emil Cioran a înălţat structura ideatică a eseului său, pornit de la premiza că nu toţi oamenii sînt urmaşii lui Adam de după căderea în păcat şi că, într-un mod cu totul excepţional, este posibil -cum spune povestea hasidică -să fi rămas în rai un suflet neprihănit. Din compararea scrisorii mutilată în 1992 cu originalul francez inclus la sfârşitul unui volum de Mircea Vulcanescu scos în anul 2000 de Editura Crater a d-lui Ion Papuc (v. Ultimul Cuvant, editie ingrijită de Mariuca Vulcănescu) se mai observă cenzurarea pasajului în care Emil Cioran îl înfăţişează pe Mircea Vulcănescu în Parcul Versailles. Prin 1939, cu ocazia unei plimbări în oaza de verdeaţă a acestui parc, Mircea Vulcănescu ar fi făcut o inedită teorie a Paradisului. Lui Cioran expunerea prietenului său i-a părut memorabilă. Astfel că la un sfert de veac si-a amintit de ideea vulcănesciană a faliei metafizice pe care o implică Raiul, falie care-l face să semene unei monade cu o singură fereastră. Or, fereastra Raiului de care vorbise atunci Mircea Vulcănescu n-ar fi putut fi stiută decât de cei aleşi.

 

Emil Cioran publicase la 28 de ani în «Vremea» un articol despre natură şi despre renunțarea la transcendenţă a omului care s-a smuls pe sine dintre creaturile lui Dumnezeu. In el afirma că «dragostea de natură nu e în fond decât regretul ei». Meditând la viitorul ce-l aşteaptă, Cioran presupunea că în Occident ratarea în preocuparile sale religioase i se va trage din prea marele său ataşament pentru natură, căci doar «printre arbori şi flori te poţi război cu Dumnezeu». Ideea se regăseste la filozoful Lucian Blaga, în discursul tinut la primirea în Academie. Desi argumentat cu spirit mai putin războinic, punctul de plecare al unui asemenea gând în ambele cazuri a fost același, anume satul copilariei.

 

La Mircea Vulcănescu, teoria despre falia metafizică pe care o cuprinde Raiul, expusă cu desăvârsită spontaneitate în cursul plimbării prin Parcul de la Versailles, ar fi fost – ca să spunem aşa -, dovada de netăgăduit că Vulcănescu ştia despre Paradis lucruri pe care altii  n-aveau cum să le ştie. Si nu pentru că ar fi citit mai multe scrieri ale Sfinţilor Părinţi decât Noica sau Cioran, care au asistat atunci la ivirea neașteptată a unei viziuni asupra Raiului dintr-o scanteie de gând aprinsă de contemplarea imaginii de ansamblu a Parcului de la Versailles. Pur şi simplu pentru că, după mărturia prietenilor care au ajuns să-l cunoască -precum Eliade, Cioran, Noica, Arsavir Acterian, etc. -, Mircea Vulcănescu era din născare altfel decât toţi ceilalţi oameni. In opinia lui Emil Cioran, explicaţia ar fi putut fi şi aceea că sufletul acestui gânditor religios nu se împărtăşise din păcatul adamic. Pentru “maestrul aforismului” ce-şi distila angoasele şi lucidităţile dizolvante într-o stil foarte preţuit de adevăraţii cunoscători, omul Mircea Vulcănescu, fără nici o vină martirizat la Jilava si în temnița Aiudului, ar fi reprezentat chiar excepţia pe care intenţiona să o pună în lumină povestirea hasidică cenzurată în post-comunism.  De la Constantin Noica s-a putut afla prin anii optzeci că „pe Emil Cioran, cu Pe culmile disperării (1934), Mircea Vulcănescu a fost cel dintâi care să-l îmbrăţişeze, intuind extraordinara promisiune a tânărului ardelean de 21 de ani, care-şi târa existenţa prin cămine studeţeşti şi încerca să zgâlţâie  din temelii lumea bunului Dumnezeu”.

 

*Textul Pasiunile cerești ale lui Cioran  a fost publicat pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 278/2014, 1-15 aprilie 2014, pp.22-23. El dezvoltă unele idei ale comunicării „Cioran prophete de la vrai saintete” , – pe suport de hârtie în revista „Origini. Romanian Roots”, II/ 2011, Norcross, SUA, Vol. XV, December 2011, pp.22-28, ISSN 1094-5814, sau, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/cioranprophet-fr/ , sau, http://www.scribd.com/doc/187765196/Isabela-Vasiliu-Scraba-Emil-Cio... -, făcută la Colocviul internațional „Emil Cioran” (Ediția a XVII-a, 5-8 mai 2011) organizat de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu cu ocazia Centernarului nașterii lui Cioran.

 

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fisa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea fișei de către administratorul MyComp care înlătură din titlurile cărților scriitoarei și informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară și de filozofie în occident ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-r...  ). 

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/cioran-pasiuni-ceresti/