Nu sunt mulți autori care să se fi bucurat de-a lungul secolelor de un interes aproape constant ca Niccolò Machiavelli. Dintre scrierile lui, captivante, indiferent de gen, s-au impus cu deosebire cele care conturează un construct politic de factură modernă.
După ce redactase, în 1513, prima parte din propriile observații asupra documentatei Ab urbe condita, raportând-o la Italia contemporană lui, admiratorul florentin al lui Titus Livius a închegat cele 26 foarte scurte capitole ale tratatului Il principe. A revenit apoi la scrierea precedentă cu alte două părți. Deosebirea conținutistică dintre paginile Principelui și cele ale extinselor Comentarii privind primele zece cărți ale lui Titus Livius/Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio și deosebirea inerentă, de redactare, nu modifică însă tonul emitentului din postura asumată de consilier informat, perspicace, îndreptățit să se adreseze cu protreptice autorităților. Atât scrierea alertă, cu o frazarea strânsă și multe propoziții disjunctive, cât și minuțioasele adnotări formulează exortativ reguli de comportament politic. Tema generală a ambelor lucrări este forma de guvernare, dar oferă soluții antagonice: absolutistă, monarhică, într-un caz, democratică, republicană, în celălalt. Aceasta doar pentru că propunerea avansată în alertele pagini ale Principelui pornea de la un adevăr efectiv/verità effettuale, cum sună una din sintagmele-pivot machiavelliene, când ocazia, ca mingea, trebuia „prinsă din zbor“. Degradarea statelor din peninsulă măcinate de luptele interne și dintre ele, pradă facilă a celor din afară, impunea intervenții tempestive pentru unificarea cel puțin a unei părți din teritoriu. Le putea face doar un cârmuitor devotat Italiei, capabil să nu se autoiluzioneze, ci să depisteze vulnerabilitățile, energic și clarvăzător, iar în 1513 sorții erau de partea familiei de’ Medici. Deși fusese cu un an mai înainte victima venirii la putere a acesteia, care pusese capăt republicii florentine, Machiavelli pleda acum pentru soluția tranzitorie de instaurare a unuia dintre puternicii de’ Medici. Soluție tranzitorie, deoarece la prima modificare, starea de fapt ar fi redevenit critică, constata tot el, care o întrevăzuse. De altfel, în acele circumstanțe, extrăsese din tema generală chestiunea edificării și menținerii statului, în timp ce mai diversificatele glose au atacat multiple aspecte pentru a dovedi superioritatea formei democratice de guvernare statală. (I 2 și passim)
Adunate în trei secțiuni de dimensiuni inegale, numite Cărți/Libri (după modelul latin), racursiurile fragmentare ale lor conturează un proiect politic organic de conviețuire socială, menit să asigure binele comun. Din materialul factologic consemnat de istoricul antic, mai cu seamă din cel despre Roma republicană, care se născuse „[… ] liberă, fără să depindă de nimeni […] departe de orice servitute străină“ (p. 60), Niccolò Machiavelli a decupat prototipul unei istorii exemplare, oricând realizabilă, după el. Sugestiile captate livresc, metabolizate ca învățăminte, se suprapuneau experienței personale acumulate în 14 ani cruciali (1498-1512), ca secretar al celei de a doua republici din Florența. Și-au spus cuvântul îndatoririle executive de înalt funcționar și numeroasele misiuni diplomatice, încheiate cu temeinice, argute dări de seamă, ce-l purtaseră în repetate sau în lungi sejururi în centrele de putere ale vremii, în preajma decidenților politici, suverani, împăratul Maximilian, condotieri … Atunci el a putut pune în balanță degringolada din jur cu puterea crescândă a altor state și rezultatele unui conducător autoritar (fie el regele Franței sau despotul Cesare Borgia) cu cele ale șovăielnicilor ce le stăteau în cale. Au contat și schimburile de opinii directe sau epistolare cu oameni nu mai puțin dotați decât el.
În prelungirea cuceririlor gândirii postmedievale, care slăbise chingile teologice, a antropocentrismului unui Pico della Mirandola, a naturalismului renascentist, a drămuitei dezbateri despre liberul arbitru, teoreticianul a pornit de la premisa că ființa umană, structural deficitară, își poate depăși condiția ferină, poate progresa; dar numai dacă este ajutată de legi și reguli inconturnabile, care să-i direcționeze acțiunile, înregimentându-l în comunitatea funcțională a unei patrii.
iar încrederea că verba movent, exempla trahunt/vorbele incită, exemplele te trag după ele, inculcată de literatura medievală ce miza pe potențialul sugestiv al modelelor, pe de o parte, și de preceptistica umanistă privind conceptul de imitație, pe de alta, explică de ce fostul secretar a extins-o în arealul istoric. În primul „Cuvânt înainte“ din cele două ale Comentariilor i-a elogiat pe imitatorii artei antice pentru a continua: „ […] și nu pot decât să mă minunez și să mă întristez văzând cum, dimpotrivă, cele mai virtuoase lucrări înfăptuite, după cum ne arată istoriile, de regatele și republicile antice, de regi, comandanți, cetățeni, legiuitori și alții care au trudit pentru patria lor, sunt astăzi mai degrabă admirate decât imitate.“ (p. 55-56) Ca să suplinească golul, el a focalizat personajele care făuriseră Roma mare. Între ei, legendarii Romulus și Numa Pompilius; alături de acesta și consulii (I 13, 14) care folosiseră sentimentul religios drept instrument politic pentru a insufla respect și teamă față de zei, dar și față de orânduieli și de căpetenii. Cum intenția primă cu care dezinhibatul gânditor pornise la drum fusese identificarea grabnică a căii și modalităților de transformare a prezentului, el a atacat fără menajamente Biserica apostolică taxată drept învrăjbitoare, coruptă, cauză a „pierzaniei Italiei“. (I 12) Religia l-a interesat doar în măsura în care își poate dovedi utilitatea socială. Ca și în Principele, a disociat tranșant etica omului de rând de a călăuzitorului constrâns să-i încalce normele, când sunt în joc statutul și soarta comunității. Doar atunci.
În funcție de parametrii politici, nu de valorile morale, au fost alese și personalitățile date drept exemple pozitive ori negative. Au fost elogiați cei dotați cu spirit analitic, ascuțime de minte, abilitate, chiar astuție, dinamism și fermitate în luarea și punerea în aplicare a deciziilor în momentele-cheie. Nu lipsesc nuanțările: există episoade care ilustrează, de exemplu, cum doi cârmaci, diferiți temperamental, dar atenți la pulsul vremurilor și la calitatea subalternilor, au recurs, cu egal succes, la strategii opuse. (III, 22) Dar cum asemenea remarci au o pondere redusă, ele au reținut mai puțin atenția criticilor lui.
Pe fondul declinului unora dintre convingerile renascentiste și al reconfigurării politico-administrative, deja în 1529, ceva mai tânărul Francesco Guicciardini, și el, istoric, politolog, demnitar, punea sub semnul întrebării poziția connaționalui său cu Considerazioni intorno ai Discorsi del Machiavelli sulla prima deca di Tito Livio și cu unele dintre cele 403 de panseuri Ricordi, titlu ce poate fi tradus prin Memento sau De ținut minte. Virtuții, recte, capacității omului de excepție al volitivului Machiavelli de a controla totul prin legi și norme codificate, spre binele tuturor, Guicciardini i-a contrapus discernământul/la discrezione în fața variațiilor infime care individualizează situațiile, pentru a-ți apăra interesul personal/il particulare,
oricând primordial. Cum soarta imprevizibilă face imposibilă repetarea identică a lucrurilor, după el, apelul la cele trecute, la modele, este pură amăgire. Dar în multe alte privințe – independența politicului față de religie și de morală, preferarea formei republicane – s-a situat pe aceleași poziții cu ale înaintașului său.
În apărarea orânduirii republicane, Machiavelli aducea drept principal argument confruntarea dintre Senat și plebea romană. În fapt el punea pe tapet ceea ce, după două secole și ceva, teoria marxist-leninistă avea să numească „luptă de clasă“ de încununat cu dictatura proletariatului. Nefericitele rezultate ale acesteia sunt de acum cunoscute, în vreme ce, pornind de la evenimente reale, capitolele 3 și 4 din prima Carte de comentarii arată „Cum dezbinarea dintre plebe și senatul roman a făcut republica liberă și puternică“, mai exact, că discordiile duseseră la instituirea Tribunilor, dând „puterii populare partea ce i se cuvenea“, iar celor atunci instituiți misiunea „de a veghea la păstrare libertății romane …“ (p. 68-69). Puțin mai înainte, cum se cuvine într-un discurs argumentativ, se menționează că „de la Tarquini până la Gracchi, vreme de mai bine de trei sute de ani, tulburările din Roma rareori atrăgeau după ele exilul și de foarte puține ori provocau vărsare de sânge“. (ibid., p 67) Așadar, republica are capacitatea necesară de a antrena întreg țesutul social, nu doar unele componente, în vederea unei corecte conviețuiri și a salvgardării integrității și libertății statului.
Treburile militare conexe, de maxim interes, se concentrează în ambele scrieri ale dipticului politic machiavellian asupra spinoasei chestiuni a mercenarilor, prin intermediul cărora se duceau luptele intra- și interstatale. Dacă Principele se încheie patetic cu îndemnul lui Petrarca din canțona „Italia mea“ (compusă în 1344/5) de a o elibera de „spadele străine“, prin „virtutea militară“ a locuitorilor ei, în Comentarii, pledoaria se degajă și din verdictele punctuale asupra celor întâmplate în Antichitate.
Toate acestea și multe altele demne de aflat pot fi cunoscute de cititorii români după recenta publicare a volumului Niccolò Machiavelli, Comentarii la prima decadă a lui Titus Livius, traducere, note, glosar și indice de Gabriel Purghel. Cronologie și control științific de Smaranda Bratu Elian, prefață de Gian Mario Anselmi, din care sunt luate citatele de mai sus. Este prima versiune românească integrală a operei de căpătâi a autorului. În prealabil nu pot fi amintite decât puține pagini din Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius (din vol. Măștile puterii, ed. și prefață de Elvira Sorohan, Editura Institutul European, 1996), tălmăcite de Lăcrămioara Petrescu. Traducerea titlului, cvasi insolită, este însă corectă: un sens învechit al cuvântului „discurs“ este de scriere despre un subiect teoretic, iar „decadă“ are și rarissima accepțiune de zece subdiviziuni ale unei opere. Pentru polisemanticul discorsi din original, Humanitas propune mai explicitul „comentarii“, sugerat poate de Profesorul Anselmi prin referirea, și în excelenta prefață la volum, la creativitatea vitalului florentin în reinterpretarea comentariului ca specie străveche, prolifică la începuturile erei moderne. În schimb, editura a lăsat „decadă“, nu „carte“, cum au fixat clasiciștii, și cum se intitulează cele trei părți: „Cartea I – III“. Cu excepția lui Eugen Lovinescu, Titus Livius, Ab urbe condita (bucăți din prima decadă) I-X, Ed. Națională Ciornei, București, 1935, literatura noastră de specialitate inter- și postbelică a folosit „carte“, nu „decadă“; v. și cele două traduceri din opera lui Titus Livius apărute la Ed. Științifică, București, 1959-1963, respectiv, la Ed. Minerva, 1976, reluată de Ed. Teora, 2000.
În rest, deși de foarte mare dificultate, fiind vorba de florentina de acum cinci secole și de construcții sintactice rareori liniare, traducerea foarte tânărului Gabriel Purghel este clară, cursivă, fără deturnări semantice. Eventualele obiecțiile privesc, ca în multe cazuri de translatare dintr-o limbă din aceeași familie, unele calchieri, glisări de la registrul stilistic, transpunerea liberă a ideii prin interpretarea ei. Că nu a fost deloc ușor, o arată și un „Glosar“ justificativ cu 20 de termeni italieni a căror bogăție de sensuri obligă la alegerea, după caz, a altui corespondent românesc. El este precedat de peste 160 de pagini de foarte bine venite note. Dar ar fi trebuit să rezulte care sunt notele preluate din alte ediții și care nou-aduse, pentru că adesea în spatele unei note filologice se află luni, ani de căutări ale unui specialist cu stagiu. Pentru italianistică există exemplul dat de volumul Giambattista Vico, Principiile unei științe noi cu privire la natura comună a națiunilor precedată de Autobiografie. St. introductiv, trad. și indici de Nina Façon. Note de Fausto Nicolini și Nina Façon (subl. ns.), București, Editura Univers, 1972. Ridică semne de întrebare și înlocuirea numărului paginii la care trimite „Indicele de nume“ cu specificarea generică a Cărții și capitolului (I1, I2 ș.a.m.d). Sunt aspecte amendabile, pe care promițătorul traducător le va învăța cu timpul. Ele nu scad însă meritul principal al intreprinderii sale, de care pot beneficia acum istorici, politologi, eticieni, cei interesați de praxiologie și iubitorii de lecturi clasice.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius