Într-un interviu pe care Marcel Proust îl acorda revistei Le Temps pe 12 noiembrie 1913, cu două zile înainte de apariția primului volum din În căutarea timpului pierdut, el își exprima următorul regret: „Aș fi vrut să public totul deodată, dar nu se mai editează lucrări în mai multe volume. Sînt ca cineva care are o tapiserie prea mare pentru apartamentele de acum și care a fost obligat să o taie.[… ] Pentru mine, romanul nu este doar psihologie plană, ci și psihologie în timp. Această substanță invizibilă a timpului am vrut eu să o izolez, dar pentru asta trebuia ca experiența să poată dura.“
Romanele din acest ciclu, scrise în intervalul 1906–1922, nu doar că au apărut separat, dar ritmul apariției lor a fost tulburat de izbucnirea Primului Război Mondial, astfel că între primul (Du côté de chez Swann) și cel de-al doilea (À l’ombre des jeunes filles en fleur) au trecut cinci ani. Le côté de Guermantes a apărut în 1920, Sodome et Gomorrhe în 1922, iar ultimele trei volume au apărut postum (La Prisonnière, 1923 ; Albertine disparue, 1925; Le Temps retrouvé, 1927). Nici o ediție critică integrală nu a fost publicată pînă în 1954, apoi cercetările au continuat, iar stabilirea formei definitive a textului datează abia din 1987–1989, cînd a apărut cea de-a doua ediție critică, în patru volume, care este acum ediția de referință.
Soarta primului proiect de traducere integrală în limba română a romanului lui Proust a fost oarecum asemănătoare cu cea a primelor sale ediții franceze, publicarea lui fiind întreruptă la noi de instaurarea comunismului. Traducătorul era Radu Cioculescu, fratele mai mare al lui Șerban. El a abandonat destul de curînd o carieră științifică pentru a se dedica studiului muzicii, la Viena. S-a aflat ulterior la conducerea Operei, apoi a Filarmonicii din București, iar în 1944, după armistițiu, a reînființat Orchestra Radio. Ocazional a tradus și literatură, atît franceză, cît și engleză, în calitate de „amator“ dăruit cu talent și pasiune, din marea familie interbelică a intelectualilor cu solidă formație umanistă de tradiție francofonă și francofilă. În 1945 a publicat la Editura Fundațiilor primul volum din marele ciclu romanesc al lui Marcel Proust, sub titlul Swann, volum însoțit de un cuvînt-înainte al lui Anton Bibescu, evocare a relațiilor lui Proust cu România, și cu prefața lui Tudor Vianu, foarte elogioasă la adresa traducerii. Opera apărea așadar sub cele mai bune auspicii, dat fiind și nivelul la care ajunsese literatura română în acel moment.
Încă din anii 1920, îndată după moartea lui Proust, comentariile, chiar analizele de substanță făcute operei sale în România nu au lipsit1. Această operă a alimentat la noi o confruntare echivalentă „disputei dintre antici și moderni“ din Franța veacului al XVII-lea, o concurență fertilă între cei care susțineau că literatura română trebuie să recupereze și să refacă marile experiențe ale literaturii apusene – romanul balzacian, de pildă – și adepții sincronismului reprezentați de Eugen Lovinescu. O analiză pertinentă a influenței romanului În căutarea timpului pierdut i se datorează lui Eugen Simion2, care identifică un veritabil „moment proustian“ în literatura română, situat cu aproximație între 1925–1935. Este decada în care au apărut romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, Anton Holban și Camil Petrescu, clasate de teoreticianul sincronismului în cadrul „epicii de analiză psihologică“. După André Gide, consideră Eugen Simion, Proust a fost prozatorul care a contribuit cel mai mult la afirmarea epicii moderne românești, de la înnoirea temelor pînă la depășirea stilului impus de realismul tradițional. Și tot el afirmă că modernismul pe care îl recomandă Eugen Lovinescu pentru literatura română se bazează pe experiența proustiană. Așadar, „momentul proustian“ din literatura română, consecință imediată a apariției romanului À la recherche du temps perdu, precede cu mult traducerea lui, dar îi creează un cadru ideal. Se înțelege astfel și întîrzierea întreprinderii, într-un spațiu cultural a cărui limbă evolua încă în strînsă legătură cu limba și literatura franceză și unde toți intelectualii de marcă erau bilingvi. Tudor Vianu, prefațînd traducerea lui Radu Cioculescu, îi subliniază importanța: este „încercarea diligentă și îndrăzneață de a extinde și adînci posibilitățile graiului nostru, pentru a-l face capabil să exprime reprezentările unei fantazii evocatoare și nuanțele unei gîndiri atît de subtile, încît întreaga lume contemporană a recunoscut, în opera marcată prin aceste calități, un fenomen literar de o însemnătate unică și hotărîtoare.“. Din această perspectivă, anul 1945, al apariției lui Swann în prima haină românească, poate fi considerat un punct culminant al „momentului proustian“ din literatura română. Din păcate însă, este acum de domeniul istoriei contrafactuale încercarea de a închipui cum ar fi evoluat în continuare acest „moment“ și ce impact ar fi avut publicarea integrală, într-un ritm rezonabil, a traducerii lui Radu Cioculescu, dacă 1945 nu ar fi fost și un început al sfîrșitului odată cu instaurarea comunismului în România. Ulterior, însăși soarta traducătorului s-a aflat în consonanță cu transformarea operei lui Proust într-o referință negativă, în conformitate cu noua viziune asupra culturii române.
Radu Cioculescu, în calitate de administrator delegat al Societății române de Radio, aprobase în 1945 transmiterea discursului generalului Rădescu, care alerta opinia publică în legătură cu pericolul imixtiunii URSS în viitoarele alegeri, promise libere. Pentru această „vină“, în 1949 a fost condamnat la doisprezece ani de închisoare. A murit în 1961, la Dej. Îl evocă Nicolae Balotă în Literatura franceză de la Villon la zilele noastre, unde spune că l-a cunoscut la închisoarea „pentru trădători“ de la Pitești. Atunci a aflat că tradusese aproape în întregime În căutarea timpului pierdut și că spera să-și termine lucrarea la ieșirea din închisoare. „Trebuie să ne întristăm că tălmaciul răbduriu nu a mai apucat să-și vadă munca, nu răsplătită, căci răsplătită a fost ea prin ea însăși, dar împlinită, pusă în valoare? Sau să ne bucurăm, mai degrabă, că timpul meșteșugar de soi, dincolo chiar de viața unui om, îi continuă lucrarea probînd singura supraviețuire, fragilă și ea, ce ne este îngăduită nouă, oamenilor, aceea a operei?“
Tot ce mai apucase să traducă Radu Cioculescu, a fost publicat de soția sa Eugenia, în 1968, iar pînă în 1977 a tradus ea însăși ultimele două volume.3 Treizeci de ani au trebuit așadar pentru ca marele roman al lui Marcel Proust să apară integral în traducere românească, dar într-o formă care nu a mai avut girul autorului ei. Atrag atenția asupra acestui aspect pentru că la o cu totul întîmplătoare confruntare, am constatat diferențe între textul publicat în 1945, perfect conform cu originalul francez, și cel reluat în ediția completată și publicată în 1968–1977, care a suferit imixtiuni redacționale menite, probabil, a adormi susceptibilitățile ideologice. Tot treizeci de ani ar reprezenta, se spune, și intervalul după care o cultură care se respectă ar trebui să readucă în circuitul său o capodoperă a literaturii universale. Iar modul ideal de a o face este evident retraducerea ei. Se invocă în primul rînd procesul de îmbătrînire la care este supusă limba, dar și schimbarea abordării traductologice și progresul cercetărilor filologice și textuale care aduc de multe ori schimbări majore într-un text considerat canonic. Irina Mavrodin a fost cea care și-a asumat sarcina retraducerii romanului lui Proust pe baza deja îndelungatei și complexei sale experiențe de traducătoare, și din perspectiva poietică, specifică ei, din care a comentat creația literară. Noua versiune, însoțită de comentariile critice și notele traducătoarei, a apărut la Editura Univers în 1987–2000, făcînd punte și ea peste o schimbare de regim! Apoi, revizuirea completă a acestei traduceri după ediția franceză de referință, pe care traducătoarea a considerat-o practic o nouă traducere, a apărut în 2011.4
O confruntare exhaustivă a celor două traduceri pe care le avem acum din opera lui Proust este aproape imposibilă, dar, ținînd seama de o ierarhizare a principalelor sale dificultăți, se pot compara eșantioane reprezentative. În ceea ce mă privește, am comparat fraza de debut a romanului și paginile antologice care descriu descoperirea funcționării memoriei involuntare pe baza senzației stîrnite de emblematica madeleină. Concluzia este că ambele traduceri urmăresc fidelitatea față de original, de intențiile și stilul autorului. Există soluții punctuale diferite care înclină succesiv balanța preferinței cînd de partea unui traducător, cînd de partea celuilalt, dar îmbătrînirea limbii este irelevantă în compararea lor. Soluțiile lui Radu Cioculescu sînt pe alocuri chiar mai adecvate atmosferei Belle Époque și distilează mai bine parfumul de casă veche, în care trecutul devine vrăjitor. Avantajul incontestabil pe care îl prezintă traducerea Irinei Mavrodin, în special al celei de-a doua ediții, din 2011, de la Academia Română, nelipsită, din păcate, de neglijențe, este că urmează ediția franceză de referință, care a modificat textul canonic, și că este singura ediție critică pe care o avem din În căutarea timpului pierdut, corespunzătoare exigențelor științifice actuale. Versiunea lui Radu Cioculescu rămîne valabilă sub aspectul calității literare, dar aduce trista mărturie a unei experiențe căreia nu i s-a îngăduit să dureze.
________________________
Sinteză a lucrării prezentate la Simpozionul internațional pentru retraducerea literară (4-5 noiembrie 2019), organizat de Filiala București – Traduceri literare a USR, Facultatea de Limbi și literaturi străine a Universității din București și USR, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii și Identității Naționale.
1 Vezi Petruș Costea, „Marcel Proust în România. Bibliografie (1920-1945)“, în Marcel Proust, OPERE, În căutarea timpului pierdut (vol. I-III), Studiu introductiv, tabel cronologic, traducere, note și comentarii de Irina Mavrodin, București, Academia Română. Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2011, vol. III, p. 1447-1472.
2 Vezi Eugen Simion, „Modelul Proust“, în Marcel Proust, OPERE, ed. cit,. vol. III, p. 1473-1502.
3 Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, traducere de Radu Cioculescu (Swann, La umbra fetelor în floare, Guermantes, Sodoma și Gomora, cu prefață de Ovid. S. Crohmălniceanu), București, EPL, 1968-1970; Eugenia și Radu Cioculescu (Captiva) și Eugenia Cioculescu (Fugara, Timpul regăsit), Editura Minerva, București, 1977. Versiune reeditată: În căutarea timpului pierdut vol. I-VI, prefață de Cornel Mihai Ionescu, București, Leda, 2008.
4 Vezi nota 1.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius