Poate că însăși lumea noastră imperfectă tulbură câteodată armonia universală.

[altmariusideea]

IOAN-AUREL POP: 

19/12/2019

http://blog.libris.ro/2019/12/19/ioan-aurel-pop-autorul-lunii-ianua...

Începând din 01.02.2013, Libris propune proiectul Lumea cărților din perspectiva scriitorului, proiect care aduce mai aproape de public cei mai importanți scriitori români ai momentului. În luna ianuarie din 2020, scriitorul lunii este…IOAN-AUREL POP!

 

LIBRIS:  Trăim în era digitală, a conectivității universale, a vitezei circulației informației, a transparenței și implicării civice. Dumneavoastră sunteți președintele Academiei Române, reperul suprem al culturii și științei în România. Cum se adaptează instituția pe care o conduceți la noile realități contemporane? Are nevoie această instituție de mai multă expunere, de mai multă prezență în viața civică, de o deschidere mai largă spre public, apelând la mijloacele de promovare moderne? Poate avea un rol, poate interveni ea în vreun fel pentru întâmpinarea unor fenomene precum fake-news-ul, radicalizarea ideologică, discreditarea experților?

IOAN-AUREL POP: Mi-ați pus mai multe întrebări deodată, încât este greu de răspuns! Academia Română este, prin natura ei, o instituție conservatoare, în sensul că are obligația păstrării tradiției, a legatelor care vin din trecut, a unei anumite continuități în viața intelectuală românească. Dar, în același timp, Academia Română, ca să poată duce mai departe mesajele profunde ale trecutului, trebuie să se adapteze vieții contemporane, și o face. În Academie se face cercetare științifică de cel mai înalt nivel, mai ales în institutele dedicate științelor fundamentale, ale naturii și aplicative. Instituția noastră inițiază sau participă la cele mai importante proiecte din domeniul matematicii, informaticii, fizicii, chimiei, biologiei, precum ELI la Măgurele sau „Danubius”. Evident, Academia are nevoie de mai multă expunere în fața publicului, care este asaltat azi cu fel de fel de informații, unele false sau răuvoitoare. Serviciul de presă și de comunicare al Academiei Române se străduiește să prezinte feluritele fațete ale activităților noastre, prin variate metode, dar este foarte greu să ținem pasul cu dinamica societății actuale. De câte ori crede că este nevoie, instituția intervine în spațiul public pentru corectarea anumitor aberații, pentru contracararea atacurilor la adresa cercetării, pentru respingerea mesajelor extremiste și chiar pentru oprirea discreditării experților. Vă dau, în engleză, un mesaj șocant al lui Umberto Eco: „Social media gives legions of idiots the right to speak when they once only spoke at a bar after a glass of wine, without harming the community. Then they were quickly silenced, but now they have the same right to speak as a Nobel Prize winner. It’s the invasion of the idiots”. Dincolo de șoc și de tăria termenilor, marele intelectual remarcă un fenomen real și îngrijorător, anume dreptul de a vorbi în Cetate – cu aparență de credibilitate – al oricărui neavenit, al oricărui frustrat, al oricărui semidoct pus pe harță și dornic de discreditare. Academia trebuie să se protejeze pe sine de astfel de asalturi – care nu sunt puține și nici benigne – și să protejeze și să asaneze și societatea, educând-o în spiritul seriozității, al competenței, al cumpătării, rigorii, politeții, bunului-simț.

LIBRIS: Suntem un popor mic, la intersecția sferelor de influență ale marilor puteri și poate, tocmai de aceea, suferim de un complex de inferioritate, am dezvoltat o preocupare obsesivă pentru identitatea noastră națională. Dumneavoastră aveți un volum publicat intitulat chiar așa: „Identitatea românească”. Ce mai putem spune despre această temă azi (după ce a fost încărcată ideologic și confiscată politic)? O putem developa de pe poziții neutre, mai este ea relevantă pentru generațiile contemporane?

IOAN-AUREL POP: Este drept că noi avem obsesia identității, deși întrebările despre sorginte, cale, fel de a fi sunt firești și și le pune oricine. Din pricina tocirii, a exagerării, a supralicitării, tema identității noastre a devenit, în ochii unora, ridicolă, superfluă și chiar inutilă. Pe de o parte, însă, întrebarea rămâne: cine suntem ca popor, ce caracteristici avem, cu cine ne asemănăm, de cine ne deosebim? Pe de altă parte, popoarele și națiunile nu au dispărut de pe Pământ, dimpotrivă, ele se fortifică și chiar, unele, se închid în sine; prin urmare, pe unde ne ducem ori pe unde ni se duce vestea, suntem întrebați de unde ne tragem, ce fel de limbă vorbim, ce credință avem, ce haine purtăm, ce fel de bucate mâncăm etc. Or, pentru a nu răspunde neavizat la asemenea întrebări, se cuvine să știm cine ne-au fost strămoșii, cu cine au trăit ei în osmoză și s-au amestecat, ce este latinitatea pe această lume, cum ne-am creștinat și cum ne-am organizat Biserica. Desigur, putem răspunde și fără să studiem serios, dar atunci cădem în eroare, în exagerare, în legendă… Toate popoarele – mari și mici – au preocupări legate de identitatea lor, dar aceste preocupări nu se exhibă mult și des dacă această identitate nu este contestată de nimeni, dacă națiunile respective nu sunt agresate, dacă nimeni nu le asaltează pământurile, dacă nu li se pune la îndoială existența etc. Or, la noi, încă la Procesul memorandiștilor de la Cluj, din 1894, dr. Ioan Rațiu le spunea pe față judecătorilor: „Ceea ce discutam aici, domnilor, este însăși existența poporului român. Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă”. La noi s-a pus prea mult la îndoială, de-a lungul vremii, dreptul la existență al poporului român, încât acest popor (mai exact, elita sa) a ajuns să fie – pe bună dreptate – obsedat de identitate. De ce de identitate? Fiindcă în aceste contestații se negau originea, limba, numele, credințele, tradițiile, adică ni se batjocorea firea, felul de a fi români, strămoșii, „râul, ramul”, cum ar fi spus Eminescu. Este clar că a venit timpul prezentării noastre corecte, obiective și demne în fața lumii. Și putem să facem acest lucru fără complexe. Azi, istoria nu mai este armă de luptă în disputele internaționale, iar „drepturile istorice” nu mai sunt argumente valide pentru a legitima stăpânirea asupra unei provincii istorice. În plus, avem atâtea rezultate notabile ale cercetărilor de specialitate, încât identitatea noastră poate să fie conturată „fără ură și părtinire”, urmând exigențele eticii științifice. Asta nu înseamnă că suntem feriți de excese, mai ales atunci când se pronunță diletanții, stipendiații, inamicii poporului român sau chiar – paradoxal – unii dintre aceia care-l iubesc prea tare. Știința se face, pe cât posibil, fără sentimente, fără patimi, fără excese, ci având criteriul adevărului drept scop.

LIBRIS: Cât de bine ne cunoaștem istoria? De la monopolul adevărului și falsificarea istoriei, astăzi trăim vremea istoriilor alternative: istorie patriotardă nostalgică, istoria ipotezelor îndrăznețe și demistificante, istoria încărcată conspiraționist. Cum navigăm prin atâtea variante? Ce înseamnă o carte bună de istorie?

IOAN-AUREL POP: Istoria nu este o simplă formă de cunoaștere a unui segment din realitatea înconjurătoare, ci este însăși viața sau, altfel spus, este prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Cunoașterea vieții care s-a scurs, dar care, în același timp, continuă prin noi nu este o acțiune facultativă, care ține de pasiune, de preferință, de timpul liber sau de dorința de evadare din cotidian. Istoria este însăși memoria colectivității și nicio colectivitate nu poate trăi fără memorie. Această necesitate nu este, însă, întotdeauna înțeleasă sau este înțeleasă adesea de o manieră sui generis. Nici în istorie și nici în viața curentă, nimeni nu are monopolul adevărului absolut. Adevărul nostru omenesc este întotdeauna relativ și parțial, dar el nu încetează să fie adevăr. Prin urmare, istoricul de meserie trebuie să caute adevărul lumilor trecute, să-l descopere și să-l releve, într-o manieră cât mai comprehensibilă, pentru specialiști și pentru publicul larg. Căutătorul de trecut care nu se ghidează după criteriul adevărului în reconstituirea vieții de odinioară încetează să fie istoric. Este drept că azi este la modă adevărul-semnificație, adică adevărul relativizat până la extrem, adevărul fiecăruia, adevăr recomandat chiar și de unii pretinși istorici. De regulă, însă, viziunile extreme asupra trecutului nu aparțin istoricilor de meserie. Ele sunt eseuri făcute de pasionați care se cred specialiști. De aceea, avem cărți și articole care pretind că românii și strămoșii lor au stăpânit lumea și au dominat-o prin cunoaștere de cel mai înalt grad, prin număr, prin inițiativa scrisului, prin filosofie, prin medicină, prin astronomie, prin monoteism și chiar creștinism înainte de Hristos. Drept pandant, există și „opere” prin care românii sunt descalificați dintre popoarele onorabile, sunt declarați gregari, ființe patibulare, ignare, xenofobe, incapabile de creații autentice, înclinați spre mit etc. O carte bună de istorie este una făcută de specialist, de cunoscător, de cel instruit ca să fie istoric și care explică de la început concepția și metoda sa, într-un limbaj frumos, armonios, bazat pe claritate, conciziune și pe proprietatea termenilor. Pot să fie și eseuri plăcute și bine receptate despre trecut, dar acestea intră în sfera artisticului, fiindcă operează cu imaginația.

LIBRIS: Anul Centenarului tocmai a trecut. Ați publicat un volum intitulat „Românii. Eseuri dinspre Unire”, o colecție de texte care au stat la baza unor conferințe pe care le-ați susținut în țară și peste hotare. În acest volum există un text intitulat, curios, „Vrajba unirii noastre”. Despre ce este vorba?

IOAN-AUREL POP: Mulți oameni s-ar fi așteptat să vadă, în anul Centenarului Marii Uniri, un fel de armonie generală între români, o coeziune îndreptată spre scopuri nobile pentru națiune, după exemplul generației de la 1918. Am văzut, de cele mai multe ori, aceleași meschine interese, aceleași dispute sterile, fără principii, aceeași instabilitate politică, ivită din prestația lamentabilă a unor politicieni improvizați, inculți, animați de bunăstarea propriei persoane. Mulți analiști politici au fost tentați să exhibe mai ales neînțelegerile dintre români, diferențele (sau pretinsele diferențe) prea mari dintre provinciile istorice românești, să facă scenarii, să încerce felurite rețete de deconstrucții, să facă meta- și para-istorie. Am urmărit, de exemplu, cu tristețe și chiar cu revoltă, cum s-a îngroșat ideea falsă a autonomiei Transilvaniei sau a autonomiei minorităților etnice, autonomie „sfântă”, care ar fi fost trecută în Rezoluția de unire de la Alba Iulia și care nu ar fi fost respectată de statul român. Or, nici poveste de așa ceva! În acel document, aflat la îndemâna tuturor și rămas, totuși, necunoscut. nu se vorbește decât despre autonomia provizorie a Transilvaniei, până la întrunirea Constituantei (adunarea care urma să dea Regatului României o nouă Constituție) și despre autonomia tuturor cultelor religioase (inclusiv a confesiunilor ortodoxă și greco-catolică, acestea fiind nu ale minorităților, ci ale majorității). Iar aceste prevederi s-au respectat. Cu toate acestea, anumite semne de trezire, după 30 de ani de la căderea comunismului, s-au văzut la acest popor al nostru, așa că denunțarea „vrajbei” a rodit cumva spre bine. Unirea noastră în cadrul Uniunii Europene este fundamentală pentru viitorul românilor, amenințați mereu, din interior, de ei înșiși și, din exterior, de „viforul” de la Răsărit, care ne dă fiori de pe la 1800 încoace, ne dezbină și tinde să ne stăpânească. O Europă a națiunilor libere, organizată după modelul occidental (chiar dacă și acesta se află în criză) este cadrul de dezvoltare a noastră și de acest model trebuie să ne ținem.

LIBRIS: Deși sunteți specializat în studiul trecutului, probabil că nu refuzați tentația de a privi, măcar ocazional, și spre viitor. Care credeți că vor fi marile provocări pentru România în următoarele decenii, din punct de vedere politic și istoric?

IOAN-AUREL POP: România se confruntă – ca și Occidentul, prea afectat, cum se spune, de rafinamentul unei civilizații obosite – cu o lipsă de apetit pentru muncă. Or, munca stăruitoare, tenace, rodnică și productivă, bazată pe concurență, pe competiție și pe profit, a fost secretul succesului acestui model de civilizație, la care am aderat treptat, în urma sincronizării începute după Renaștere, accentuată sub Iluminism și cu roade clare în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Secretul muncii rentabile au fost natalitatea bună, pregătirea eficientă, educația pentru cultură generală, accentul pe specialitate și competență, diseminarea încrederii în viitor. Dar astăzi toate acestea par apuse, câtă vreme noi căutăm succesul prin minima rezistență, prosperitatea fără efort, afirmarea personală prin denigrarea altora, câtă vreme practicăm corupția, delațiunea, calomnia. În plan extern, speranța României sunt UE și NATO, iar aceste venerabile organizații par să traverseze ele însele o perioadă sau perioade de criză. România va trebui să militeze, alături de aliații săi, pentru întărirea acestor organizații, pentru că slăbirea lor ne va arunca iarăși în marasm, lăsându-ne la cheremul unor vecini rapace de la Răsărit. Evident, provocări punctuale vor fi scăderea populației țării, migrația, educația, sănătatea, productivitatea, digitalizarea etc. Toate au remedii, dar pentru aplicarea remediilor este nevoie de o scenă internațională stabilă și democratică, ca și de o clasă politică românească instruită, responsabilă, demnă, ivită din încrederea națiunii în ea.

LIBRIS: Mai putem vorbi de un rol providențial al elitelor intelectuale în viața publică, ca în vremea pașoptistă? E un proiect idealist și retrograd să mai discutăm această temă în lumea contemporană dominată de realpolitik și birocrație? Avem o elită care poate face diferența, au românii încredere în ea?

IOAN-AUREL POP: Credința mea de istoric și de om cu oarecare experiență de viață este că elitele bune sunt o garanție a succesului oricărei națiuni. Poate că nu mai este chiar vremea elitelor providențiale, cum se întâmpla cu Avram Iancu, adulat drept „crai al munților” când avea 24 de ani, și a lui Bălcescu, stins de dor și de drag pentru români și țară, la vârsta christică de 33 de ani. Este nevoie de alt fel de elite, mai realiste și mai ancorate în această lume dinamică, dar tot elite se cheamă, tot demne, responsabile și ivite din suportul sincer al poporului trebuie să fie.

LIBRIS: Ați semnat un volum interesant, intitulat „Transilvania, starea noastră de veghe”. În prefața acestui volum spuneți că vedeți în Transilvania lumea toată, Europa in nuce. Cum poate deveni o regiune a României o oglindă pentru Europa și chiar o stare de veghe pentru poporul ei?

IOAN-AUREL POP: Transilvania este unul (poate cel mai important) dintre nucleele etnogenezei noastre, adică ale formării noastre ca popor. În Transilvania s-au așezat și au trăit de-a lungul timpului – pașnic sau violent – mai multe neamuri și confesiuni. Europa este formată, în proporție de cam 90%, din trei tipuri de popoare, anume romanice, germanice și slave. În Transilvania (privită în sens larg, cu Banatul, Crișana, Maramureșul) se află reprezentanți ai tuturor acestor tipuri de popoare. Transilvania este creștină și, în majoritar, de rit bizantin (ortodoxă și greco-catolică), dar este și romano-catolică și protestantă, exact ca Europa tradițională, exact ca acea Europă care are la temeiurile sale cele mai solide clasicismul greco-roman și iudeo-creștinismul. Natural, pentru că românii reprezintă aproape 80% din populația Transilvaniei, aceasta este o provincie românească și face parte, conform voinței majorității populației și tratatelor internaționale celor mai solide, din România. Acesta este un dat care trebuie să rămână imuabil, dacă vrem un viitor bun pentru poporul român, dar se cuvine să fim mereu în „stare de veghe”, fiindcă Transilvania – un loc de ispititor belșug și de trecere a oștilor (Nicolae Iorga) – este râvnită și de alții. Este încă unul dintre motivele pentru care nu este deloc bine să ostilizăm provinciile românești între ele, să subliniem doar rivalitățile și deosebirile, când sunt atâtea elemente care ne țin împreună.

LIBRIS: Cum arată biblioteca dumneavoastră? Câte volume conține? Care este cartea din biblioteca personală pe care o îndrăgiți cel mai mult? De ce?

IOAN-AUREL POP: Biblioteca mea este una modestă ca număr de cărți, fiindcă nu am loc pentru ele. Am doar câteva mii de volume. Am fost învățat de profesorii mei să folosesc, în acest sens, zestrea excepțională a Clujului, care dispune de milioane de volume și de manuscrise, concentrate în multe biblioteci publice, de la Biblioteca Centrală Universitară până la Biblioteca Academiei. Pe de altă parte, azi dispunem de foarte bogate biblioteci digitale, care conțin nu doar cărți, ci și manuscrise extraordinare. În trecut, istoricul trebuia să facă drumuri anevoioase la arhive, pe când azi, o mare parte din izvoarele scrise antice și medievale se găsesc on-line. Este o minune a tehnologiei! Totuși, sunt bibliofil și am câteva zeci de cărți mai rare, vreo două-trei din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, câteva de la 1700-1800. Cele mai dragi îmi sunt edițiile princeps de Nicolae Iorga, Gheorghe I. Brătianu, Ioan Lupaș, P.P. Panaitescu, David Prodan, Ștefan Pascu, Pompiliu Teodor, Hadrian Daicoviciu, Camil Mureșanu și alții. Nu am o singură carte de istorie preferată, pentru că niciuna nu este precum „Cartea cărților” (Biblia), ca să închidă în sine întreaga taină a lumii. Istoria este o știință de acumulare, nu de revelație și, prin urmare, pentru cunoașterea ei (parțială) este nevoie de mari eforturi, precum „cetitul cărților”, al multor cărți.

LIBRIS: Cât timp alocați zilnic lecturii? Ce vă place să citiți? Ce cărți v-ați propus să citiți în următoarea perioadă?

IOAN-AUREL POP: Nu mai pot aloca lecturii atât timp cât aș vrea, din pricina prea multor obligații sociale și profesionale. Dar nu este zi fără să citesc, pentru că nu pot concepe viața unui intelectual fără lectură. Nu mă refer aici la cărțile de specialitate – care intră în obligațiile mele profesionale –, ci la beletristică. Citesc multă literatură, fiindcă literatura recreează lumea prin imagini artistice, utilizând imaginația. Literatura ne aruncă din lumea palpabilă în ficțiune și omul are mare nevoie de ficțiune, adică de evadare din cotidian, are nevoie de „zborul gândului”. Chiar în acest moment, recitesc Regii blestemați de Maurice Druon, cândva secretar perpetuu al Academiei Franceze. Sunt la volumul al doilea și mă minunez câte nuanțe mi-au scăpat la prima lectură, de-acum vreo 25 de ani. Poate că a intervenit și uitarea – ce ne-am face fără uitare? –, dar poate să fie vorba și de mai marea experiență pe care o am acum în câmpul cunoașterii istorice. Prin urmare, nu mă feresc de istoria romanțată și de romanul istoric, dar este bine să distingem istoria ca reconstituire veridică (după criteriul strict al adevărului) și istoria ca ficțiune (recreată prin uzul imaginației). În urmă cu vreo două săptămâni, am recitit câteva sonete de Shakespeare și mi s-a părut că marele dramaturg și poet este chiar contemporanul nostru.

LIBRIS: Ce autori români aveți în bibliotecă? Ce autori români vă place să citiți?

IOAN-AUREL POP: Îi am pe toți marii scriitori clasici și moderni, de la Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu și Costache Negruzzi până la Augustin Buzura, Nicolae Breban, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu. Recent, am recitit Orgoliile lui Buzura, pentru că am vrut să verific atmosfera lumii medicale clujene de la finele epocii interbelice și din primele decenii ale comunismului. Citesc câteodată și critică literară, mai ales George Călinescu și Tudor Vianu. Dintre scriitorii interbelici îmi sunt dragi Mihail Sebastian, Mihail Sorbul, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu…

LIBRIS: Pentru cititorii care încă nu v-au descoperit: ce le puteți spune pentru a le stârni curiozitatea să vă lectureze cărțile? Cum îl recomandă Ioan-Aurel Pop pe Ioan-Aurel Pop?

IOAN-AUREL POP: Nu-mi place să silesc pe nimeni să facă ceea nu-l pasionează sau nu este indispensabil să facă prin obligație. Cărțile mele nu sunt dintre acelea fără de care să nu se poată înțelege lumea și viața. Prin urmare, se poate trăi – inclusiv ca istoric – și fără ele. Totuși, pentru lumea medievală transilvăneană a secolelor al IX-lea – al XVI-lea (adică de la circa 900, de la vremea voievodului Gelou, și până la aproximativ 1600, la vremea voievodului Mihai Viteazul), am adus anumite contribuții, cuprinse în câteva cărți („Instituții medievale românești. Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV-XVI”, „Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania”, „Geneza medievală a națiunilor moderne (secolele XIII-XVI)”, „Națiunea română medievală. Solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI”, „Din mâinile valahilor schismatici…. Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV)”, „Biserică, societate și cultură în Transilvania secolului al XVI-lea. Între acceptare și excludere” și altele) și în câteva zeci de articole, răspândite prin periodice și poligrafii. Ioan-Aurel Pop scrie despre trecut din pasiune și din respect pentru meseria de istoric, cu credința că, fără de trecut, nu ne putem înțelege viața prezentă. O face, însă, cu toate păcatele omenești inerente, căzând și el în eroare, fiind ispitit câteodată de orgoliu și fiind limitat de mărginirile personale și general umane. Ar vrea să treacă prin lume la fel de liniștit „ca vântul ce-adie pe poteci”, adică să nu tulbure pe nimeni, dar nu poate… Poate că însăși lumea noastră imperfectă tulbură câteodată armonia universală.

 

Interviu realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.