Consideraţie la Comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi, Anul C, 2019.

[altmariustotal catolic]

"Cred că voi vedea bunătăţile Domnului pe pământul celor vii" (Ps 27,13).

Deşi zilnic pe tot parcursul anului ne rugăm pentru răposaţii noştri, astăzi 2 noiembrie şi în întreaga lună noiembrie, ne rugăm cu mai mult folos pentru ei şi pentru intrarea lor în slavă alături de Cristos, care a murit şi a înviat pentru toţi oamenii, căci în această zi şi în această lună Biserica îşi deschide tezaurul lăsat ei de Cristos, tezaurul meritelor lui şi ale sfinţilor lui, tezaur pe care îl revarsă cu prisosinţă asupra răposaţilor pentru a-şi desăvârşi mântuirea în locul de curăţire al purgatorului.

Biserica s-a rugat din totdeauna pentru răposaţii ei. Şi chiar înainte de Biserică, Israel s-a rugat pentru cei răposaţi. Dacă răposaţii sunt deja în ceruri nu este nevoie să ne rugăm pentru ei, ci este mai bine să ne recomandăm noi rugăciunilor lor. Dacă morţii sunt în iad este prea târziu să ne rugăm pentru ei. Şi dacă, sunt în drum spre paradis, trebuie să le grăbim acest marş prin rugăciunile şi faptele noastre.

Rugăciunea pentru cei răposaţi este înrădăcinată în tradiţia Vechiului şi a Noului Testament. Cu două secole înainte de Cristos, găsim o mărturie în 2Macabei 12,46 cu privire la credinţa, valoarea şi eficacitatea rugăciunii oferite pentru cei morţi. Oferta făcută de Iuda Macabeul pentru soldaţii ucişi într-o luptă la care au fost găsite obiecte idolatre, dovedeşte credinţa în posibilitatea purificării sufletelor şi după moarte. Iar un cuvânt al lui Cristos ne spune că există unele păcate - cele împotriva Duhului Sfânt - care nu vor fi iertate "nici în această lume, nici în lumea viitoare" (cf. Mt 12, 31-32); acest fapt ne încredere că sunt păcate care pot fi iertate în lumea viitoare, în purgator. Sfântul apostol Paul se pentru prietenul său plecat, Onesifor (2Tim 1,18) şi tot el vorbeşte despre o purificare ca prin foc (cf. 1Cor 3,15).

Încă din secolul al II-lea, în Africa de Nord este atestată documentar rugăciunea liturgică pentru morţi, a căror credinţă numai Dumnezeu a ştiut-o. Mai târziu, din iniţiativa sfântului Odilon stareţul mănăstirii din Cluny (994-1049), rugăciunea liturgică pentru cei răposaţi a fost aşezată oficial în ziua de 2 noiembrie, iar prima comemorare având loc în anul 998.

Biserica noastră prin Conciliul Vatican II (1962-19659, ne spune: "Gândul de a ne ruga pentru morţi ca să fie izbăviţi de păcatele lor (cf. 2Mac 12,45), este un gând sfânt şi cucernic" (Lumen Gentium, 50). "Această venerabilă credinţă a părinţilor conciliari care arată comuniunea de viaţă care există între noi cei de pe pământ, între fraţii noştri ajunşi deja în posesia gloriei cereşti şi cei aflaţi în procesul de purificare de după moartea lor, este un semn de mare evlavie"(Lumen Gentium, 51).

Unită la meritele lui Cristos şi ale sfinţilor, rugăciunea noastră fraternă ajută la salvarea celor care aşteaptă viziunea beatifică. În conformitate cu poruncile divine, mijlocirea pentru morţi obţine merite care servesc la desăvârşirea deplină a mântuirii lor. Rugăciunea o expresie a dragostei frăţeşti a familiei unice a lui Dumnezeu, prin care răspundem vocaţiei profunde a Bisericii: "aceea de a salva suflete care îl vor iubi pe Dumnezeu veşnic", după expresia sfintei Tereza de Lisieux (1873-1897).

Sfântul papă Ioan Paul al II-lea (1920-2005), de pie memorie, spunea: "Pentru sufletele din purgator, alături de durerea păcatului, aşteptarea fericirii veşnice, aşteptarea întâlnirii cu Iubitul nostru mântuitor este o cauză de suferinţă, pentru că îi ţine departe de Dumnezeu. Dar ele se bucură de siguranţa că la sfârşitul purificării lor, îl vor întâlni pe Cel pe care îl doreşte inima lor (cf. Ps 42,62). Prin urmare, îi încurajez pe creştinii catolici să se roage cu toată credinţa pentru cei morţi din familiile lor şi pentru toţi fraţii şi surorile care au murit cu semnul credinţei, pentru ca ei să obţină iertarea pedepselor păcatelor lor şi să audă chemarea Domnului ca să intre în plinătatea gloriei sale.

Cred că un exemplu din viaţa reală ne-ar ajuta să înţelegem mai bine valoarea rugăciunilor pentru cei răposaţi: Poate mulţi cunoaşteţi cazul atletului Derek Anthony Redmond (născut la 3 septembrie 1965), care acum este un sportiv britanic pensionat. În timpul carierei sale, a deţinut recordul britanic pentru sprintul de 400 de metri şi a câştigat medalii de aur în ştafeta 4x400 de metri la Campionatele Mondiale şi Campionatele Europene. Cu toate acestea, cariera sa a fost întreruptă de o serie de răni. La Jocurile Olimpice din 1992, la Barcelona, în semifinala de 400 de metri, unde conducea detaşat, cu 250 de metri înainte de finiş, s-a oprit din cursă căzând la pământ datorită unei mari dureri la un picior, dar a continuat cursa şchiopătând, cu sprijinul tatălui său care a venit lângă el şi i-a spus "vom termina cursa împreună"! Aşa a reuşit să finalizeze ultima tură completă a pistei, în timp ce mulţimea îi ovaţiona în picioare. În cursa noastră de alergare spre "medalia paradisului", căci sfântul apostol Paul compara viaţa noastră de credinţă în drum spre paradisul deschis nouă de Isus, cu "o cursă sportivă de alergare" (cf. 1Cor 9,25-27), este posibil să cădem în diferite stadii ale cursei, chiar şi numai cu puţin mai înainte, aşa cum se întâmplă cu muţi cu mulţi dintre noi, dar cu sprijinul celor apropiaţi reuşesc să termine cursa lor. Astăzi, în luna noiembrie şi în tot anul, atunci când ne rugăm pentru ei, le spunem drăgăstos: "Terminăm cursa împreună", ca să ajungi la câştigarea premiului cel mare, paradisul. Astăzi dragii noştri răposaţi care aşteaptă rugăciunile noastre, ne spun cu poetul popular: "Aş vrea să zbor mai sus de nori, mai sus de zări, mai sus de stele. Aş vrea sa-ajung la Domnul meu în ţara dorurilor mele"!

Sfântul Irineu din Lyon (sec. II), ne dă mare încredere când ne spune: "Lemnul de viţei de vie, odată plantat în pământ, dă roade când îi vine vremea. La fel, bobul de grâu, după ce a căzut pe pământ şi s-a descompus (cf. In 12,24), reapare înmulţit de Duhul lui Dumnezeu care susţine toate lucrurile. Apoi, aceste roade primind Cuvântul lui Dumnezeu, devin Euharistie, adică Trupul şi Sângele lui Cristos. În acelaşi fel, trupurile noastre, care sunt hrănite de această Euharistie, fiind aşezate în pământ şi descompunându-se acolo, se vor ridica din nou în timpul lor, când Cuvântul lui Dumnezeu îi va chema la înviere, "pentru slava lui Dumnezeu Tatăl" (Fil 2,11). Şi iarăşi tot sfântul Paul: "Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipită din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta, supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă" (cf. 1Cor 15,51-54), deoarece puterea lui Dumnezeu se arată în slăbiciune (cf. 2Cor 12,9) (cf. Împotriva ereziilor V, 2-3).

Sfântul Ciprian (sec. III), ne spune şi el: "Nu trebuie să plângem pentru fraţii noştri pe care chemarea Domnului i-a luat din această lume, deoarece ştim că ei nu s-au pierdut, ci numai au plecat înaintea noastră; ei ne-au lăsat să călătorim pe urmele şi după exemplul lor; de aceea, să nu dăm neamurilor ocazia de a ne reproşa că nu credem în puterea lui Dumnezeu care dă viaţă morţilor" (cf. Tratatul privind moartea, XX).

"Pentru aceasta a murit şi a înviat Cristos, ca să fie Domn şi peste morţi şi peste vii" (Rom 14,9). În fiecare duminică, Ziua Domnului, dar şi în fiecare zi, poporul creştin retrăieşte în mod particular acest mister de mântuire şi-l aprofundează tot mai mult. Mireasa lui Cristos, Biserica, proclamă cu bucurie şi speranţă sigură biruinţa lui Isus asupra păcatului şi a morţii şi înaintează de secole aşteptând întoarcerea lui în slavă. La mijlocul fiecărei Sfinte Liturghii răsună aclamaţia: "Moartea ta, Doamne, o vestim şi învierea ta o mărturisim până când vei veni în slavă" (1Cor 11,26).

Sfântul Paul ne spune: "Sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru" (Rom 8,38-39). Chiar şi puterile demoniace, ostile omului, se opresc neputincioase în faţa intimei uniri de iubire dintre Isus şi cel care-l primeşte cu credinţă. Această realitate a iubirii fidele pe care Dumnezeu o are faţă de fiecare dintre noi ne ajută să înfruntăm cu seninătate şi putere încercările obositoare de fiecare zi în lupta cu păcatul care poate întrerupe această legătură.

Dragii noştri în ceasul morţii, au rostit un ultim "iată-mă", unit cu cel al lui Isus care a murit încredinţându-şi sufletul în mâinile Tatălui (cf. Lc 23,46). Întreaga lor viaţă au fost îndemnaţi "să caute cele de sus" (Col 3,1), apoi prin cuvânt şi exemplu să-i îndemne şi pe alţii să facă la fel.

Vă prezint în continuare două exemple relatate de sfântul Padre Pio (1887-1968), exemple care explică toate textele biblice de astăzi referitoare la comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi:

Într-o seară Padre Pio se odihnea într-o cameră, la parterul mănăstirii, cu vedere spre pădure. Era singur şi de puţin timp se aşezase pe pat, când, dintr-o dată îi apare un om îmbrăcat într-o capă neagră. Padre Pio, surprins, ridicându-se, l-a întrebat cine e şi ce vrea. Necunoscutul îi spuse că este un suflet din purgator."Sunt Pietro de Mauro. Am murit într-un incendiu, la 18 septembrie 1908, în această mănăstire, după exproprierea bunurilor mănăstireşti, la un ospiciu pentru bătrâni. Am murit în flăcări, în salteaua mea, fiind surprins în somn, chiar în această cameră. Vin din purgator: Domnul a acceptat ca să vin să vă rog ca Liturghia de mâine să o celebraţi pentru mine. Mulţumită acestei Liturghii voi putea intra în paradis". Padre Pio l-a asigurat că va celebra pentru el sfânta Liturghie... şi îi spuse: "Am vrut să-l însoţesc până la poarta mănăstirii. Mi-am dat seama că vorbisem cu un mort numai atunci când ieşiţi în curtea mănăstirii, omul care îmi era alături, dispăru dintr-o dată". Am reintrat în mănăstire puţin speriat. Părintelui Paolino de Casacalendo, superiorul mănăstirii, căruia nu-i era străină agitaţia mea, i-am cerut permisiunea să celebrez sfânta Liturghie în folosul acelui suflet, apoi, desigur, i-am explicat despre ce e vorba". Câteva zile după aceea, Părintele Paolino, curios, a vrut să verifice. Ducându-se la registrul de stare civilă al orăşelului San Giovanni Rotondo, a cerut şi a obţinut permisiunea de a consulta registrul celor decedaţi în anul 1908. Povestirea lui Padre Pio se adeverii. În registrul celor decedaţi în luna septembrie, părintele Paolino a găsit numele, prenumele şi cauza morţii: "În ziua de 18 septembrie 1908, în incendiul de la azil a murit Pietro de Mauro zis Nicola".

Acest al doilea episod este povestit de acelaşi sfânt Padre Pio (1887-19689, părintelui Anastasio. "Într-o seară, în timp ce eram în biserică şi mă rugam, am simţit foşnetul unei haine şi văd un tânăr frate în altar care schimba lumânările şi care aranja florile în altar". Convins că în altar este fratele Leone şi apoi că era ora cinei, îi spun: "Frate Leone, du-te la cină, nu e momentul să pregăteşti altarul". Dar o voce, care nu era aceea a fratelui Leone, îmi răspunse: "Nu sunt fratele Leone", "Dar atunci cine eşti?", întreb eu. Sunt un confrate care făcea noviciatul. Mi s-a poruncit să menţin curat şi ordonat altarul pe durata anului de probă. Din păcate, de mai multe ori l-am nesocotit pe Isus din sfântul Sacrament, trecând prin faţa altarului fără a-l saluta pe Cel Preasfânt din tabernacol. Din cauza acestei lipse de respect, sunt încă în Purgatoriu. Domnul, în marea sa bunătate, m-a trimis la dv. pentru ca să stabiliţi până când voi mai sta în purgator. Mă încredinţez dv.". Eu crezând că sunt generos cu acel suflet suferind, am spus: "vei sta până mâine la Liturghia tuturor călugărilor din mănăstire". Acel suflet strigă: "Ce crud sunteţi!" Apoi scoase un ţipăt şi dispăru. Acel strigăt de durere îmi produse o părere de rău pe care am simţit-o şi o voi simţii toată viaţa. Eu care prin voinţa divină aş fi putut să trimit imediat acel suflet în paradis, l-am condamnat să mai rămână încă o noapte în purgator (sursa: www.padrepio.catholicwebservices.com).

Moartea lui Cristos este plinătate de viaţă. Rămâne la latitudinea noastră să semănăm viaţa din punct de vedere evanghelic în brazda de fiecare zi. Restul face Domnul: ne apără cu mâinile sale, ne ocroteşte şi ne înconjoară cu iubire. Pentru a intra în adevărata viaţă pe care Isus a venit să ne-o comunice, trebuie să trecem prin moarte ca el şi împreună cu el. Iată de ce Biserica se roagă pentru cei morţi şi asemenea sfintei Monica (311-387), cere aceasta la fiecare sfântă Liturghie.

"Aceasta este voinţa Tatălui meu: oricine îl vede pe Fiul şi crede în el să aibă viaţa veşnică. Iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă" (In 6,40). Odihna cea veşnică dă-le-o răposaţilor noştri, Doamne! Şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească lor! Să se odihnească în pace! Prin mila lui Dumnezeu. Amin.

Pr. Ioan Lungu