Pentru cei născuți în anii ‘70 ai secolului trecut, probabil că amintirea orelor de școală dedicate educației cetățenești și inițierii în textul Constituției RSR, deși estompată, nu a dispărut cu totul. Îmi amintesc, bunăoară, acel manual cărămiziu pentru clasa a VII-a (care acum face deliciul nostalgicilor, dar și al colecționarilor, prin anticariate) pompos intitulat Constituția Republicii Socialiste România. Cunoștințe despre stat și drept, re-editat succesiv, la Editura Didactică și Pedagogică, în ultimul deceniu al regimului comunist, până în anul 1989. În paginile lui, un capitol de frunte era dedicat PCR – forță politică conducătoare în RSR – eufemism pentru un sistem politic ce avea la bază partidul unic (îmi amintesc vag că, la un moment dat, am întrebat-o, ex-abrupto (și vădit inconștient) pe nefericita profesoară care ne preda disciplina în cauză de ce nu avem și noi mai multe partide, însă aceasta, îngrozită, a continuat să vorbească mecanic ca și cum nu ar fi auzit nimic!). Alte capitole tratau îndatorirea fiecărui cetățean de a contribui la întărirea ordinii socialiste, drepturile, libertățile și îndatoririle cetățenești, organizarea și conducerea statului, cu o secțiune specială dedicată desfășurării alegerilor de deputați, a căror finalitate era invariabil aceeași, anume obținerea unui procent de 96-98 % pentru candidaturile la funcția de deputat în Marea Adunare Națională propuse de Frontul Democrației și Unității Socialiste (ilustrată de regim ca o dovadă a unității de monolit a societății, a poporului, în jurul partidului). Textele cu pricina, cu un conținut găunos, elaborate într-un vădit limbaj de lemn, stârneau zâmbete ascunse în rândul celor mai mulți dintre noi. Acel tip de educație civică (dublat de dezbaterile organizate în detașamentele și unitățile de pionieri și UTC-iști, dar nu numai), era viziunea regimului de înregimentare și mai ales de conformism, menită să susțină formarea unei societăți pe deplin docile și mai ales loiale partidului unic. Din nenumărate motive, efectele obținute s-au dovedit a nu fi cele scontate.
După 1989, pașii timizi spre democrație s-au reflectat și într-o lentă și întârziată educație și cultură civică, primele tentative în acest sens fiind mai degrabă stângace, dacă nu chiar total neinspirate. Eforturile aparent cele mai mari în acest sens au venit tot din sfera învățământului, prin alocarea de ore și elaborarea de manuale dedicate educației civice, începând chiar cu ciclul primar (clasa a III-a!). Motivul introducerii unei asemenea discipline la vârste atât de fragede (fiind vorba de elevi cu o vârstă de 8-9 ani), este timid expus în primele pagini ale Programei Școlare pentru clasa a III-a, disciplina Educație Civică, aprobată prin ordin al ministrului de resort în noiembrie 2004. Concret, locul disciplinei Educație civică în învățământul primar este justificat, pe de o parte, de nevoia de a-i iniția pe micii școlari în practicarea unui comportament civic într-o societate democratică, iar pe de altă parte, de inocularea unui comportament „activ, liber, responsabil, tolerant, deschis, comunicativ, reflexiv, autoevaluativ”, dar și prin necesitatea unei alfabetizări civice a școlarilor prin familiarizarea acestora cu limbajul și activitățile de învățare specifice. Desigur că aceste argumente și în același timp obiective, înglobate în programa școlară, în ciuda rezonanței pozitive, sunt dificil de transmis și mai ales de asimilat la vârste atât de fragede.
În cazul elevilor din ciclul gimnazial și segmentul de vârstă este unul diferit, implicit capacitățile cognitive sunt altele, iar pe de altă parte, se diversifică și mijloacele de transmitere a informației, gradul de asimilare fiind mai mare. De altfel, cadrul legal a evoluat și el, fiind de menționat aici Anexa Nr. 3, la ordinul ministrului Educației, Cercetării și Inovării nr. 5097/09.09.2009, referitoare la programele școlare de cultură civică pentru clasele a VII-a și a VIII-a, care include noi prevederi, în conformitate cu calitatea de membru UE a României. Potrivit amintitei anexe, revizuirea programelor școlare în 2009 s-a realizat prin trecerea de la modelul de proiectare curriculară centrat pe obiective, implementat în sistemul românesc de învățământ la mijlocul anilor ’90, la noul model, centrat pe competențe. Totuși, în ciuda acestor obiective ambițioase, dincolo de o oarecare evoluție în privința rigorii și accesibilității textelor din noile manuale, unele neajunsuri au continuat să fie prezente în manuale. Bunăoară, în cazul manualelor pentru clasele a VII-a și a VIII-a de Educație Civică, ar fi de menționat, indiferent de edituri, chestiunile legate de minoritățile naționale, perenitatea unor stereotipii, omiterea unor teme considerate sensibile, precum chestiunea drepturilor minorităților sexuale, insuficienta prezență a studiilor de caz sau lipsa de relevanță a celor inserate. Dincolo de manualele tipărite, extrem de utile sunt cele interactive, anume conținutul educațional din zona de e-learning, care este, de altfel, și mult mai gustat și apreciat de tineri.
În privința efectelor educației civice, o primă mențiune este aceea că finalitatea acestor eforturi educaționale, fie ele dezvoltate în școală sau în afara ei (în familie, de organizații non-guvernamentale, rețele sociale, sau mai târziu, prin afiliere politică) este greu (dacă nu imposibil) comensurabilă. Unele repere relativ ușor de urmărit ar putea fi, de exemplu, raportarea la unul din drepturile fundamentale ale democrației, anume dreptul la vot. Concret, am în vedere aici prezența la vot, exercitarea acestui drept constituțional fundamental. Analizând, bunăoară, prezența la vot la ultimul scrutin, cel pentru Parlamentul European, poate fi decelată o creștere vădită a exercitării dreptului la vot, îndeosebi în rândul segmentelor tinere de populație, în rândul cărora se înregistra, în trecut, și cel mai mare absenteism. Desigur că participarea la scrutin (una substanțială, ținând cont că de obicei, scrutinul europarlamentar, în contrast cu cel legislativ, se bucură de o prezență mai mică la urne) poate fi doar una conjuncturală; chiar și așa, aceasta este departe de a atinge cotele întâlnite în state precum Grecia, bunăoară (cu prezență care depășește frecvent 70-80%), unde votul e considerat o datorie civică, abordarea fiind dusă la extrem prin instituirea unei obligativități, chiar dacă nu există sancțiuni pentru nerespectarea obligației de a vota.
Alt reper ar putea fi legat de chestiuni aparent secundare, deseori trecute cu vederea, precum implicarea în campanii privind protejarea mediului, angrenarea în susținerea unor puncte de vedere sau a unor cauze prin semnarea de petiții, implicarea în problemele comunității, în campanii umanitare, fie ele locale sau naționale, susținute sau inițiate de comunități, autorități sau de ONG-uri. Nu în ultimul rând, puterea de a reacționa individual, în situații aparent minore/insignifiante, dar care însumate, pot transforma un mod de gândire sau răsturna cutume nefericite. Cazul recent (și intens) popularizat pe rețelele sociale în care o tânără româncă intervine, atrăgând atenția unei vecine de compartiment de tren, care își arunca resturile menajere pe jos, este, fără îndoială, tot un gest de educație civică, care denotă implicare în bunul mers al societății.
Desigur că toate acestea probează o conștientizare a rolului și importanței educației civice, o revigorare a culturii civice în ansamblu. Acest trend poate continua, sprijinându-se nu numai pe educația civică desfășurată în școli(incluzând aici manualele interactive și conținutul de e-learning în general, prezentat dinamic) și în familie, ci și pe implicarea ONG-urilor, a angrenării în domenii variate, de la proiecte de mediu până la cele umanitare.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius