Una dintre temele dezbătute la recenta conferință a rețelei facultăților de jurnalism din Europa Centrală și de Est – CEECOM a fost evoluția școlilor de media din țările membre. Multe aspecte se aseamănă, de la felul cum a înfruntat educația academică în jurnalism inerțiile vechiului sistem de învățământ, până la schimbările paradigmatice induse în mass-media de noile tehnologii. Totuși, România face cumva figură separată. Din 1977 jurnalismul a dispărut din universitățile românești printr-o bruscă Hotărâre de Guvern. Tot atunci au fost desființate toate profilele universitare ce țineau de sociologie, psihologie, drept, filosofie etc. Partidul a decis că aceste domenii de studiu sunt nocive pentru „socialismul multilateral dezvoltat“, după ce crezuse o vreme că e nevoie de jurnaliști profesionalizați, nu de muncitorii și țăranii semianalfabeți transformați în jurnaliști în anii ‘50 cu patalama de Institutul A.A.Jdanov. Deși Legea Presei nr.3/1974 prevedea printre altele la art.39 că „Poate fi incadrat ca ziarist persoana care… este absolvent cu diplomă al unei instituții de învătămînt superior sau al unei instituții de învățămînt de specialitate“, totuși, trei ani mai târziu, regimul ceaușist reglementa dispariția acestora. A rămas de sămânță Academia„Ștefan Gheorghiu“ cu o specializare în ziaristică unde încadrarea se făcea pe bază de dosar și controlul era în mâna PCR, pentru ca presa să nu iasă din condiția sa de instrument de propagandă, adică „să militeze permanent pentru traducerea în viață a politicii Partidului Comunist Român“, conform legii. În niciuna din țările blocului comunist n-a existat o astfel de ruptură, care a marcat diferit evoluția școlilor academice de jurnalism din România.
În 1990, când presa a devenit cea mai atractivă preocupare pentru românii setoși de informație, capabili să stea la coadă pentru ziare pe vremea când Infractorul și Infractoarea înregistrau tiraje astronomice, ce puteau să-și dorească tinerii mai mult decât să devină jurnaliști. În primii ani la admitere concurența ajungea și la 10-15 candidați pe un loc la București, unde s-a înființat prin H.G.220/1990 prima Facultate de jurnalism și științele comunicării prin conversia Ziaristicii de la Academia„Ștefan Gheorghiu“. Ulterior s-au fondat specializări, secții și facultăți la Cluj, Oradea, Timișoara, Craiova, Sibiu, Iași, Constanța, Arad, Târgoviște, Pitești etc. Până prin anii 2007-2008, ani de vârf la totalul de studenți din România – aprox. 900.000 înmatriculați – numărul specializărilor în jurnalism/comunicare la universități de stat și private depășea 40. La acestea se adăugau diverse școli vocaționale de jurnalism cu taxă care nu puteau oferi decât diplome neacreditate. De succes au fost Școala BBC de radio-TV, Școala Superioară de Jurnalism, cât și unele cursuri de pe lângă canalele potente de televiziune care își pregăteau jurnaliștii, ca Intact Media Academy, școala MediaPro sau Școala de televiziune „Tudor Vornicu“ înființată de foști angajați ai TVR. Cu flamurile libertății presei în vânt, sistemul de educație media scotea anual câteva mii de jurnaliști – între 4000 și 2000, în anii de vârf, respectiv în anii declinului mass-media. Pe măsură ce industria media a început să restrângă joburile, mai ales după criza financiară din 2008 și pe măsură ce demografia scăzută a început să determine închiderea de facultăți și chiar de universități, numărul specializărilor în jurnalism, comunicare, relații publice a scăzut la jumătate. În anul universitar 2017-2018 Ministerul Educației anunța că „trei sferturi din facultățile înființate după 1990 nu mai funcționează“. Totuși, un Raport despre starea învățământului superior din România publicat în 2016 de MEN, arată că în cele 93 de universități existente în 2014 cca. 20% aveau o specializare în comunicare, PR sau jurnalism. La acest procent a contribuit și creșterea incontrolabilă a programelor de Master în comunicare la facultăți foarte diferite ca medicină, politehnică, științe economice. La ce bun? La încasarea unor taxe pentru niște diplome obținute ușor, fără efort.
Fiindcă aproape 14 ani Jurnalistica a lipsit din universitățile românești, dincolo de entuziasmul începuturilor, facultățile de jurnalism au pornit de la nimic: fără bază materială, fără corp profesoral, fără curriculă, fără concept. Situația a adus un avantaj cu o sută de dezavantaje: n-a existat inerția vechilor structuri dominate de profesorii de pe vremea comunismului ca în Ungaria, Cehia, Bulgaria sau Rusia, însă totul a trebuit luat de la început. O caracteristică a școlilor de media din România a fost colonizarea acestora de către alte specializări, care au putut să salveze normele cadrelor didactice de la profile care nu mai erau populare, într-un sistem academic construit pe conservarea cadrelor și mai puțin pe nevoile studentului și ale pieței. Jurnalismul a fost încorporat în filologie, filosofie, științe sociale etc. Normalizarea nu s-a produs complet nici azi, când comisiile CNATDCU ignoră „științele comunicării“, incluzându-le la coada comisiei de științe politice și sociale.
O dilemă esențială a structurat la noi două tipuri de școli de media: să faci „știință“ sau să faci „democrație“? Pentru „științele comunicării“ au optat o serie de facultăți care au pus accent pe teorie, o structură mai curând vocațională au ales facultățile cu cadre didactice recrutate dintre jurnaliștii activi. La început, nici nu se putea altfel, fiindcă nu existau laboratoare, studiouri de radio și de televiziune, săli de computere pentru uzul studenților.Toate acestea s-au dezvoltat în timp, prin programe europene sau prin efortul universităților. Cât de consistente sunt azi programele de jurnalism, este o discuție largă. Curricula a suferit numeroase schimbări, adesea fără consultarea profesorilor de specialitate, așa că au apărut uneori discipline exotice, anume inventate pentru norma cuiva. Primele manuale au fost traduceri după cărți ale unor autori de notorietate din Europa sau SUA. În 1998 Freedom House și editura Polirom au constituit o colecție de traduceri care au suplinit temporar lipsa manulalelor românești. Ele au apărut încet-încet, mai ales că schimbările legislative au obligat profesorii să publice, pentru a putea înainta în grad academic (vezi Legea Educației din 2011). Totodată, trainingurile în lumea largă a împins corpul profesoral incipient spre respectarea unor standarde. Este de observat diferența de carieră a primilor profesori de jurnalism și față de generația prezentă: cei dintâi au avut cariere de fondatori, ocupați cu ctitorirea facultăților și mai puțin cu cercetarea, tinerii de azi sunt orientați spre construirea individuală a carierei, cu adecvarea la cerințe (publicații ISI, participări la conferințe etc.). După 2010, când România a adoptat sistemul „Bologna“, s-a produs o compatibilizare atât internă cât și europeană a disciplinelor, iar schimburile de studenți și profesori au devenit frecvente.
Scoate învățământul academic de media jurnaliști buni? Răspunsul poate fi echivoc: uneori da, uneori nu. Spre deosebire de primii ani, când o năvală de absolvenți venea spre jurnalism, azi sunt mult mai puțini candidați (epoca „decrețeilor“ s-a sfârșit prin anii 2006-2007) și mai neinstruiți în ce privește cultura generală, în schimb performanți în dexterități digitale. Finanțarea „per capita“ a studiilor universitare coboară standardele, slăbește rigoarea selecției, duce la compromis, iar fenomenul plagiatului a devenit banal. Oferta de joburi în industria media nu mai este ispititoare, așadar deținătorii diplomei de jurnalist nu sunt privilegiați, deci nici 1/3 dintre absolvenți nu merge spre profesia de jurnalist, ci spre cele conexe – PR, comunicare etc.- sau către joburi complet diferite. Pentru a face atrăgătoare facultatea în vremuri de criză sunt chemați să predea „jurnaliști-vedetă“. Cu ce rezultat? „Din păcate, mulți studenți termină Jurnalismul fără să știe cum să scrie o știre, pentru că au avut ghinionul să nimerească fix un profesor-vedetă la ora aia. Profesorii-vedetă sunt, în general, jurnaliști ocupați cu altceva, care se bagă la orele astea pentru palmares. Unii dintre ei nu au terminat nici măcar un modul de pedagogie, iar alții pur și simplu nu vin la ore“, scriaMihai Popescu de la Vice în octombrie 2015. Deși pașii făcuți de la nimic în 1990 la starea de azi a educației media sunt importanți iar schimbările spectaculoase, totuși aceasta nu a putut frâna deriva etică și profesională a jurnalismului românesc și nici nu a reușit să dreagă ruptura dintre industria media și facultăți. Iar vocea academică a jurnalismului nu se aude într-o societate care ar avea nevoie de ghidaj în plină epocă a știrilor false, a dezinformării și a post-adevărului.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius