Gândul zilei - 20 iulie 2019

[altmariustotal catolic]

20 iulie 2019 Prin credinţă, Dumnezeu i-a îndreptăţit pe toţi încă de la început  Din Scrisoarea către corinteni a sfântului Clement I, papă  (Nr. 31-32: Funk 1, 99-103)  Să rămânem strâns legaţi de binecuvântarea divină şi să vedem care sunt căile care ne conduc la ea. Să reluăm faptele care s-au petrecut de la început. Cum a obţinut părintele nostru Abraham binecuvântarea? Oare nu pen­tru că a practicat dreptatea şi adevărul prin credinţă? Isaac, încrezător, cunoscând ceea ce i se va întâmpla, s-a oferit de bunăvoie ca jertfă. Iacob, cu umilinţă, şi-a pără­sit ţara din cauza fratelui său şi s-a dus la Laban şi a slujit acestuia; şi lui i s-au dat cele douăsprezece sceptre ale lui Israel.  Dacă cineva, cu inimă sinceră, ia în consideraţie, unul câte unul, darurile pe care i le-a acordat Dumnezeu, va recunoaşte mărinimia sa. De fapt, din Iacob provin toţi preoţii şi leviţii care slujesc la altarul lui Dumnezeu; din el provine Isus, după trup; din el, prin tribul lui Iuda, provin regii, principii şi conducătorii. Dar şi celelalte triburi ale sale se bucură de o mare cinste, căci Domnul a promis: Îţi voi înmulţi urmaşii atât de mult, încât vor fi ca stelele cerului (Gen 15,5; 22,17; 26,4). Vedem, aşadar, că toţi aceştia au dobândit slavă şi măreţie nu cu puterile lor, nici prin faptele lor, nici prin acţiunile lor drepte, ci prin voinţa lui Dumnezeu. De aceea, şi noi, che­maţi prin voinţa sa în Cristos Isus, suntem îndreptăţiţi nu prin puterile noastre, nici prin înţelepciunea sau inteligenţa noastră, nici prin pietatea noastră, nici prin faptele pe care le-am făcut cu sfinţenia inimii, ci prin credinţă, prin care Dumnezeu cel atotputernic i-a îndrep­tăţit pe toţi încă de la început; lui să-i fie slavă în vecii vecilor. Amin.  Aşadar, fraţilor, ce vom face? Vom înceta să mai facem fapte bune şi vom abandona caritatea? Să ne ferească Domnul să facem aşa ceva! Dimpotrivă, cu zel şi curaj, să ne străduim să facem toate faptele bune. Însuşi Creatorul şi Stăpânul universului se bucură de faptele sale. De fapt, el, cu puterea sa mare şi suverană, a stator­nicit cerurile şi, cu înţelepciunea sa de neînţeles, le-a împodobit; a despărţit pământul de apele care îl aco­pereau şi l-a statornicit pe temelia sigură a voinţei sale; prin porunca sa, a dat viaţă animalelor care mişună pe pământ; după ce a creat marea şi animalele care trăiesc în ea, le-a închis pe acestea acolo cu puterea sa.  Dar mai presus de toate, cu mâinile sale sfinte şi curate, a plăsmuit această fiinţă superioară şi excelentă prin demnitatea inteligenţei, omul, în care a pus amprenta chipului său. Aşa spune Dumnezeu: Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră. Şi l-a creat Dum­nezeu pe om; bărbat şi femeie i-a creat (cf. Gen 1,26-27). După ce a terminat de creat toate acestea, le-a lăudat şi le-a binecuvântat, apoi le-a spus: Creşteţi şi înmulţiţi-vă (Gen 1,28). Să observăm că toţi drepţii au fost împodobiţi cu fapte bune şi că însuşi Domnul s-a bucurat că a fost împodobit de faptele sale. Aşadar, având un asemenea model, să ne grăbim să împlinim voinţa sa şi, cu toate puterile noastre, să săvârşim faptele dreptăţii.