Papa Francisc: "Biserica este rănită de tensiuni interne. Este nevoie de blândeţe"

[altmariustotal catolic]

De Domenico Agasso jr

"Puneţi întrebări... Mingea e la centru!". Papa Francisc începe astfel, cu obişnuita sa ironie şi veselie, conversaţia cu 22 de confraţi iezuiţi întâlniţi în nunţiatura din Bucureşti în seara zilei de 31 mai, la încheierea primei sale zile de vizită în România. Dialogul întâlnirii este publicat în La Civiltà Cattolica, într-un articol semnat de director, părintele Antonio Spadaro, prezent la colocviu. Pontiful avertizează cu privire la "cultura indiferenţei rele", reflectează asupra dificultăţilor şi climatului de atacuri şi otrăvuri interne care marchează Biserica, şi încurajează să se răspundă cu "blândeţea". Şi revelează că pentru el "cele mai mari mângâieri le găsesc cu poporul lui Dumnezeu", îndeosebi cu "bolnavii, bătrâneii", şi "tinerii care sunt neliniştiţi şi caută mărturii adevărate". Subliniază el: oamenii "înţeleg lucrurile mai bine decât noi. Are un sens, care îţi corectează linia şi te pune pe drumul corect".

Spadaro ilustrează scena: episcopul de Roma se întreţine cu iezuiţii "circa o oră, răspunzând la câteva întrebări într-un climat familial şi destins. Pontiful a venit pe la ora 20. Întâlnirea a fost introdusă de părintele Gianfranco Matarazzo, provincial al Provinciei euro-mediteraneene a iezuiţilor, care cuprinde Italia, Malta, România şi Albania".

Prezenţi la colocviu: "Asistentul părintelui general pentru Europa de sud, părintele Joaquín Barrero, delegatul pentru România, părintele Michael Bugeja, şi superiorul, părintele Henryk Urban".

Prima întrebare se referă la criticile al căror obiect sunt uneori iezuiţii: "Cum trebuie să ne comportăm în timpuri dificile? Cum să rămâne în slujba tuturor în momente de turbulenţă?", întreabă părintele Marius Taloş. Papa nu are îndoieli: "Este nevoie de răbdare, este nevoie de «hypomone», adică să luăm asupra noastră evenimentele şi circumstanţele vieţii". Trebuie să purtăm pe umerii proprii greutatea vieţii şi a tensiunilor sale. Ştim că trebuie continuat cu parresia şi curaj. Sunt importante. Totuşi există timpuri în care nu se poate merge prea înainte, şi atunci trebuie avută răbdare şi dulceaţă". Este nevoie de "apropiere, o apropiere blândă. A fi înainte de toate aproape de Domnul cu rugăciunea, cu timpul petrecut în faţa tabernacolului. Şi apoi apropierea de poporul lui Dumnezeu în viaţa cotidiană, cu faptele de caritate pentru a vindeca rănile". Francisc gândeşte Biserica "drept spital de campanie. Biserica este atât de rănită şi astăzi este atât de rănită de tensiuni în interiorul său. Blândeţe, este nevoie de blândeţe!", invocă pontiful. Şi este nevoie "într-adevăr de curaj pentru a fi blânzi! Dar trebuie mers înainte cu blândeţea. Acesta nu este momentul de a convinge, de a face discuţii. Dacă unul are o îndoială sinceră, da, se poate dialoga. Dar a nu răspunde la atacuri".

Bergoglio aminteşte: "Ce a făcut Isus în momentul suferinţei şi al îndârjirii? Nu începea să se certe cu fariseii şi saduceii, aşa cum a făcut înainte când ei încercau să-i întindă curse. Isus a rămas în tăcere. În momentul îndârjirii nu se poate vorbi. Când este în desfăşurare persecuţia, rămân de trăit mărturia şi apropierea iubitoare în rugăciune, în caritate şi în bunătate. Se îmbrăţişează crucea".

Atunci provincialul îi cere papei să vorbească "despre mângâierile care-l însoţesc". Iată, lui Francisc "îi place acest limbaj! Nu mă întrebi ce anume putem face aici sau acolo. Examinarea conştiinţei trebuie să dea cont de aceste mişcări ale sufletului. Care sunt adevăratele mângâieri? Acelea în care pasul Domnului se face prezent". Unde se află "cele mai mari mângâieri? În rugăciune Domnul se face simţit. Şi apoi le găsesc cu poporul lui Dumnezeu". Îndeosebi cu "bolnavii şi bătrâneii, care sunt o comoară. Mergeţi să-i vizitaţi pe bătrâni!". Şi apoi, cu "tinerii care sunt neliniştiţi şi caută mărturii adevărate". Evidenţiază el: "Poporul lui Dumnezeu înţelege lucrurile mai bine decât noi. Poporul lui Dumnezeu are un simţ, sensus fidei, care îţi corectează linia şi te pune pe drumul corect. Dar trebuie să auziţi lucrurile pe care mi le spun oamenii când îi întâlnesc în audienţe! Au fler pentru a înţelege situaţiile".

Francisc povesteşte o anecdotă: "Mie îmi place să stau cu copiii şi bătrânii. Odată era o bătrână. Avea ochii preţioşi, strălucitori. Eu am întrebat-o: «Câţi ani aveţi?». «Optzeci şi şapte», mi-a răspuns. «Dar ce mâncaţi pentru a vă simţi aşa de bine? Daţi-mi reţeta», îi spun eu. «De toate! - îmi răspunde Şi ravioli îi pregătesc eu». Îi spun: «Doamnă, rugaţi-vă pentru mine!». Ea îmi răspunde: «În fiecare zi mă rog pentru dumneavoastră!». Şi eu pentru a glumi o întreb: «Spuneţi-mi adevărul: vă rugaţi pentru mine sau împotriva mea?». «Dar se înţelege! Eu mă rog pentru dumneavoastră! Alţii dinăuntrul Bisericii se roagă împotriva dumneavoastră!». Adevărata rezistenţă nu este în poporul lui Dumnezeu, acre se simte cu adevărat popor. Iată, eu găsesc mângâierile în poporul lui Dumnezeu. Şi poporul lui Dumnezeu este o adevărată foaie de turnesol: dacă se stă într-adevăr cu poporul lui Dumnezeu, se înţelege dacă lucrurile merg bine sau nu".

Apoi o altă relatare: "Făcusem o promisiune lui Nuestra Se?ora del Milagro pentru vocaţii la Societate. Eu mergeam în sanctuarul din nordul Argentinei în fiecare an. Sunt mereu atâţia oameni acolo. Într-o zi, după Liturghie, în timp ce ieşeam cu un alt preot, se apropie o doamnă simplă, din popor. Avea cu ea iconiţe şi cruciuliţe. Şi ea îi cere celuilalt preot: «Părinte, îmi binecuvântaţi?». Şi el - era un bun teolog - răspunde: «Dar dumneavoastră aţi fost la Liturghie?». Şi ea răspunde: «Da, părinte». Şi apoi părintele întreabă: «Dumneavoastră ştiţi că binecuvântarea finală binecuvântează tot?». Şi doamna: «Da, părinte». Şi părintele: «Şi dumneavoastră ştiţi că jertfa lui Cristos se reînnoieşte la Liturghie?». Şi ea: «Da, părinte». Şi el: «Şi dumneavoastră ştiţi că acela care iese de la Liturghie iese în întregime binecuvântat?». Şi ea: «Da, părinte». În acel moment ieşea un alt preot şi părintele s-a întors pentru a-l saluta. În acel moment doamne mi s-a adresat mie şi mi-a spus: «Părinte, îmi binecuvântaţi?». Iată, vedeţi? Doamna a acceptat toată teologia, desigur, dar ea voia acea binecuvântare! Înţelepciunea poporului lui Dumnezeu! Concretul".

Afirmă papa: "Voi veţi spune: dar ar putea să fie superstiţie. Da, uneori cineva poate să fie superstiţios - recunoaşte el -. Dar ceea ce contează este că poporul lui Dumnezeu este concret. În poporul lui Dumnezeu noi găsim concreteţea vieţii, a adevăratelor probleme, a apostolatului, a lucrurilor pe care trebuie să le facem. Poporul iubeşte şi urăşte cum trebuie să se iubească şi să se urască. Este concret".

Apoi se atinge tema familiei. Întreabă părintele Mihály Orbán: "În această regiune noi avem o parohie cu germani, maghiari şi români şi greco-catolici. Vreau să le vorbesc despre nulitatea căsătoriilor. Este greu de gestionat procesele de nulitate. Nu se ajunge niciodată la sfârşit. Ştiu că dumneavoastră aţi vorbit episcopilor italieni despre asta, dar ce-i de făcut? Mi se pare că mulţi trăiesc fără a putea ajunge la sfârşitul procesului. Tribunalele diecezane nu funcţionează". Francisc confirmă, "Da. Şi papa Benedict a vorbit despre asta. De trei ori, dacă-mi amintesc bine. Există căsătorii nule datorită lipsei de credinţă. Apoi eventual căsătoria nu este nulă, dar nu se dezvoltă bine datorită imaturităţii psihologice. În unele cazuri căsătoria este validă, dar uneori este mai bine ca să se despartă cei doi pentru binele copiilor". Pericolul în care se riscă să se cadă este "cazuistica. Atunci când a început Sinodul despre familie, unii au spus: iată, papa convoacă un Sinod pentru a da împărtăşanie divorţaţilor. Şi continuă şi astăzi!". În realitate, Sinodul "a făcut un drum în morala matrimonială, trecând de la cazuistica scolasticii decadente la adevărata morală a sfântului Toma. Acel punct în care în Amoris laetitia se vorbeşte despre integrarea divorţaţilor, deschizând eventual la posibilitatea sacramentelor, a fost elaborat conform moralei mai clasice a sfântului Toma, aceea mai ortodoxă, nu conform cazuisticii decadente a lui «se poate sau nu se poate»". Francisc recomandă: "Noi cu privire la problema matrimonială trebuie să ieşim din cazuistica ce ne înşeală. Ar fi mai uşor uneori să se spună «se poate sau nu se poate», sau şi «mergi înainte, nu-i problemă». Nu! - exclamă el -. Trebuie însoţite cuplurile. Există experienţe foarte bune. Acest lucru este foarte important. Dar este nevoie de tribunalele diecezane. Şi am cerut să se facă procesul scurt". Papa este conştient "că în unele realităţi tribunalele diecezane nu funcţionează. Şi sunt prea puţine. Domnul să ne ajute!".

Răspunzând la o altă consideraţie, Francisc avertizează cu privire la "una din marile ispite de astăzi: indiferenţa. Trăim ispita indiferenţei, care este forma mai modernă a păgânismului. În indiferenţă totul este centrat pe eu. Nu există capacitatea de a lua poziţie cu privire la ceea ce se întâmplă". Pontiful citează "pe unul din fotografii de la L'Osservatore Romano, un artist", care "a făcut o fotografie cu titlul «Indiferenţă». În imagine se vede o doamnă foarte bine îmbrăcată, cu o blană şi o pălărie frumoasă, care iese într-o noapte de iarnă dintr-un restaurant de lux. Şi apoi în fotografie lângă ea este o doamnă pe pământ care cere pomană. Însă doamna se uită în altă parte. Mie această fotografie mi-a dat mult de gândit". Este vorba despre "ceea ce noi în spaniolă numim calma chicha. Voi cum spuneţi în italiană? Calma piatta [nicio adiere de vânt]. Sfântul Ignaţiu ne spune că dacă există indiferenţă şi nu există nici mângâieri nici dezolări, nu este bine. Dacă nimic nu se mişcă, trebuie văzut ce se întâmplă. Şi nouă ne va face bine să deschidem ochii asupra realităţii şi să vedem ceea ce se întâmplă".

Însă apoi avertizează: "Atenţie să n-o confundăm cu ceea ce pentru sfântul Ignaţiu este o «indiferenţă bună». Indiferenţa bună este aceea care trebuie avută în faţa alegerilor de viaţă şi care ne permite să nu fim învinşi de pasiuni puternice, dar trecătoare şi volatile, care ne dezorientează. Există indiferenţe diferite: cea bună şi cea rea". Francisc este preocupat pentru "cultura indiferenţei rele, unde totul este fără nicio adiere de vânt, unde nu se reacţionează la istorie, când nu se râde şi nu se plânge. O comunitate care nu ştie să râdă şi nu ştie să plângă, nu are orizonturi. Este închisă între zidurile indiferenţei".

(După Vatican Insider, 13 iunie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu