Gândul zilei - 6 mai 2019

[altmariustotal catolic]

6 mai 2019 Rugăciunea este lumina sufletului Din Omiliile atribuite lui Ioan Crisostomul (Supl., Omil. 6, Despre rugăciune: PG 64, 462-466)   Binele suprem este rugăciunea şi dialogul cu Dum­nezeu, deoarece aceasta este o unire intimă cu el: aşa cum ochii trupului se luminează atunci când contemplă lumina, tot aşa, sufletul care se îndreaptă către Dum­nezeu se luminează cu lumina sa inefabilă. Desigur, e vorba despre o implorare care să nu fie de rutină, ci făcută din inimă; care să nu fie limitată la un timp concret sau la câteva ore determinate, dar care se prelungeşte zi şi noapte fără întrerupere. De fapt, este bine să ne înălţăm mintea la Dumnezeu nu numai atunci când ne dedicăm în mod expres rugă­ciunii, ci şi atunci când ne ocupăm cu altceva, cum ar fi îngrijirea săracilor sau grija faţă de alţii şi faptele utile ale milostivirii, în care trebuie să amestecăm dorinţa şi amintirea lui Dumnezeu, aşa încât toate faptele noastre, ca şi cum ar fi condimentate cu sarea iubirii lui Dumnezeu, să se transforme într-un aliment plăcut Dom­nului. Însă vom putea să avem parte, pentru totdeauna, de ceea ce acordă Dumnezeu numai dacă îi vom dedica mult timp. Rugăciunea este lumina sufletului, adevărată cunoaş­tere a lui Dumnezeu, mijlocitoare între Dumnezeu şi oameni. Ea face ca sufletul să se ridice până la cer şi să-l îmbrăţişeze pe Dumnezeu cu îmbrăţişări inefabile, gus­tând laptele divin, asemenea copilului care, plângând, o cheamă pe mama sa; prin rugăciune, sufletul îşi expune propriile dorinţe şi primeşte daruri mai mari decât toată natura vizibilă. Rugăciunea se prezintă înaintea lui Dumnezeu ca o venerabilă mijlocitoare, înveseleşte sufletul nostru şi linişteşte aspiraţiile sale. Mă refer la rugăciunea ade­vărată, nu la simplele cuvinte: rugăciunea care este o dorinţă a lui Dumnezeu, o pietate inefabilă, dată nu de oameni, ci acordată de harul divin, despre care Apos­tolul spune: Nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite (cf. Rom 8,26b). Darul unei asemenea rugăciuni, atunci când Dum­nezeu îl dă cuiva, este o bogăţie inepuizabilă şi un ali­ment ceresc ce satură sufletul; cel care îl gustă este aprins de o dorinţă veşnică de Domnul, ca de un foc arzător care îi înflăcărează sufletul. Atunci când vrei să reconstruieşti în tine acea locu­inţă pe care Dumnezeu a edificat-o în primul om, împodobeşte-te cu modestie şi umilinţă şi fă-te strălucitor cu lumina dreptăţii; împodobeşte-ţi casa cu fapte bune;  împodobeşte-ţi fiinţa, în loc de pietre şi mozaicuri, cu credinţă şi răbdare; şi, în vârful tuturor, asemenea celui care pune acoperişul pentru a încorona un edificiu, pune rugăciunea pentru a-i pregăti lui Dumnezeu o casă perfectă şi a-l putea primi în ea ca într-un palat regesc şi strălucitor, de vreme ce, prin harul divin, este ca şi cum ai avea însuşi chipul Domnului aşezat în templul sufletului.