Suntem obișnuiți să ne raportăm posac și obedient la celebra sintagmă de sursă aristotelică „mi-e prieten Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”. Resimțim, din obișnuința decupajului pasajelor sonore din operele celor vechi, mai degrabă autoritatea decât contextul și fluxul în care o rostire apare, deturnându-i sau cel puțin înghețându-i sensul. Anton Adămuț a zgâlțâit această atitudine comună față de sintagma de inspirație peripatetică și a scris o carte care demontează rigiditatea percepției noastre față de ea: Amicus Plato, sed magis amica veritas. Istoria spusei de la Homer la Tarski (Ed. Institutul European, Iași, 2018). Sintagma este supusă aici unui șir de operații de deconstrucție a forței sale de autoritate pe care i-o dă izolarea de mediul în care apăruse. Ea ni se arată ironică, atâta timp cât, într-adevăr, Aristotel îi opune lui Platon o universalitate a adevărului pe care el însuși își asumase să o chestioneze și căreia dorea să îi demonteze separabilitatea ontologică. Ba chiar această lectură schimbă proporția surselor platoniciene ale sintagmei, dând prioritate unui pasaj din Republica, 595b-c, în fața unei surse din Phaidon, 91b-c. Dacă în pasajul din Republica, Platon se desparte de poeți, invocând numele lui Homer, în Etica nicomahică, 1096a, Aristotel îl pune pe Platon în aceeași situație, judecându-l astfel drept capătul inclus într-o istorie de care tocmai Platon vroia să se delimiteze.
Dar cartea lui Anton Adămuț începe propriu-zis abia în urma acestui gest originar de demontare: ea poartă prin istoria culturii sintagma, citind în ocurențele ei istorice câteva subtile, ironice și neașteptate atitudini ale discipolului pornit în căutarea pretinsei obiectivități, care marchează doar drumul propriu al despărțirii de maestru. De aici și propunerea de bază a cărții, care anunță în prefață intenția de a citi sintagma în lumina unei istorii a călătoriilor fiului risipitor, a cărui plecare pare, într-adevăr, că își invocă scuza obiectivității propriilor idealuri, dar a căror împlinire individuală nu face decât să le individualizeze regăsindu-și mai bogat maestrul. Ca și cum, la capătul drumului, magis amica veritas ar putea fi un nou chip al Tatălui abandonat, care devine vizibil abia după ce veritas a fost înțeleasă în propria ei practică și împlinire individuală. De aici, rolurile asumate de cei doi filosofi și de Homer care stă în umbra lor sunt proiectate peste istoria culturii. Bacon, Toma, Luther, Cervantes, Newton, Balzac și Tarski joacă rolurile analogiilor în care Anton Adămuț interpretează o istorie ce plătește tribut sintagmei pentru că o investește cu autoritate și, în felul ei, refuză să vadă în ea un indiciu al libertății drumului realizării de sine al oricui o gândește pe cont propriu. Minunată analiza, din acest punct de vedere, a pasajului din Sententia libri Ethicorum a lui Thoma din Aquino, unde Anton Adămuț vede în înțelegerea thomistă a sintagmei peripatetice o legătură cu mitul taciturnității thomiste: dacă Thoma vede în atitudinea lui Aristotel un semn al virtuții, întrucât numai virtutea poate sta la baza unei „mărturisiri” a adevărului (e vorba de „filosofii, care sunt mărturisitori ai înțelepciunii – professores sapientiae–, care este cunoașterea adevărului”), Adămuț merge mai departe și înțelege mitul taciturnității thomiste drept o așezare a adevărului în sens absolut la nivelul indicibilului, confirmată dealtfel de pasajul citat.
Când am primit această carte, mărturisesc că studiam și eu un pasaj de o rară frumusețe din Deliberarea asupra imnului celor trei tineri, a lui Gerard din Cenad, pentru că este apariția gândită în colecția „Biblioteca Medievală” a Editurii Polirom pentru această primăvară. Acest text pare să ne ofere un caz limită al receptării sintagmei, transmisă pe căi deocamdată obscure până în Banatul secolului al XI-lea. În traducerea lui Marius Ivașcu, textul spune: „Multă osteneală cer asemenea lucruri, măcar că prietenul adevărului nu își bate prea mult capul cu ele. Căci niciodată nu trebuie socotită prea mare osteneala pentru adevăr, chiar dacă pentru a afla ceea ce îi aparține se cere nu puțin efort. Unii muritori foarte instruiți au scris odinioară introduceri preaînvățate pentru cunoașterea adevărului lucrurilor (…) Așa a procedat Porfir în Isagogele lui, deși a lătrat multe din gura spurcată împotriva profeților și apostolilor. Așadar, trebuie să îi dăm dreptate lui Tychonius, chiar dacă a fost donatist etc. (Delib., III, 14). Iată-l, așadar, pe Gerard elogiind mărturisirea adevărului într-o ipostază inedită: la autori pe care tradiția lui îi refuză sau îi suspectează, dar pe ale căror contribuții este tentată să le recupereze ca pe un fiu risipitor care se întoarce la părinte aducându-și propria contribuție la adevăr. O interpretare care nu ar putea decât să dea dreptate cărții și tezei lui Anton Adămuț, ducând rolurile până la inversarea lor, pentru că Gerard nu mai e aici nici pe departe fiu risipitor, ci părinte care așteaptă să vină la el o istorie risipitoare care adună în prealabil adevăruri.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius