România literară a publicat nu de mult un fragment în avanpremieră din această carte-bijuterie a prozatoarei belgiene Geneviève Damas. De spus de la început: nimic mai potrivit decât motoul ales de Rodica Baconsky pentru Postfața sa: Cărțile frumoase sunt scrise într-un fel de limbă străină(Marcel Proust, Contra lui Sainte-Beuve). Avem de-a face cu o carte frumoasă, iar traducătoarele au adus-o în limba română cu o plăcere evidentă în fiecare pagină și cu bucuria resimțită și de cititor că limba noastră se poate mlădia perfect pe „limba străină“ a cărților frumoase. E și o carte manifest discret despre „puterea și mirajul artei de a scrie și de a da sens trăirii“.
Geneviève Damas (n. 1970) a studiat Arta actorului, dar și Dreptul, a scris și regizat teatru. De te duci peste râu (Si tu passes la rivière) e debutul său în roman, precedat de câteva piese de teatru și un volum de proză scurtă. Au urmat Histoire d’un bonheur, 2014, Benny, Samy, Lulu et autres nouvelles, 2014, Patricia, 2017, toate întâmpinate cu elogii și premii importante. Deși apărut în 2011, Geneviève Damas încearcă în acest prim roman „să facă auzite voci pe care de obicei nu le asculți“, neinteresată de artificii de construcție ori de obsesii tematice ale vremii. Cum exact observă Rodica Baconsky, romanciera „pare să reînnoade firul unui lirism epic subiacent, orchestrând paradoxal, cu sobrietate, o compoziție bruegheliană, amestec subtil de candoare, intuiție, culoare, insolit, pitoresc și dramatic. Povestea lui François se naște dintr-o revigorantă întâlnire cu datul uman profund, care transcende veacurile reafirmându-și autenticitatea. E istoria unei inițieri în viața însăși: un spațiu nedefinit, un timp neclar, spațiul și timpul unei ruralități încremenite în propriile ei tăceri și prejudecăți“. Altfel spus, avem de-a face cu o reîntoarcere la povestea bine spusă și cu tâlc, în care omul să se recunoască și care să-l pună pe gânduri în legătură cu condiția sa de muritor.
Retras, singuratic, temător de tot ce se întâmplă în jurul său, adolescentul François are acces, și el tatonant, fragil, la cuvintele gândului, nu ale comunicării. Prieteni îi vor fi necuvântătoarele, căci cu ele se poate înțelege mai bine punându-și sieși întrebări și chinuindu-se să decupeze un sens cât de firav în întâmplările zilelor și nopților de trudă, amenințări, interdicții, lucruri tăinuite. Cu naivitatea minții sale cam încete, ironizată de ceilalți, e dornic să afle ce se ascunde dincolo de mărunta sa viață cenușie. Inteligența sa intuitivă, nelucrată, îl ferește de minciună, de prefăcătorie, îi arată tot mai limpede că ceva lipsește din tablou, nu doar mama după care tânjește, pe care n-a cunoscut-o, dar trebuie să fi avut și el una. Că dincolo de râul interzis care închide lumea mai trebuie să fie ceva. Cartea e scrisă admirabil din perspectiva lui, cu o curgere melodios-poticnită a frazelor, cu reveniri și adăstări de o fermecătoare oralitate.
Frații, tatăl cel ursuz și violent, gata să împartă scatoalce meritate ori ba („Se uita drept-nainte, de parcă dealu și pădurea din zare nici n-ar fi fost acolo, de parcă zidurile alea arse erau doar pentru corbi, de parcă nu-i păsa de nimica, chiar de nimica, iară ochii lui treceau prin toate“), sora Maryse, cea blândă și bălaie, singura care a trecut râul („Nu prea știam eu bine de ce-ntr-o bună zi Maryse ș-a luat lumea-n cap. Nu prea știam de ce. În dimineața aia, păzeam porcii. Îi păzeam eu că nime nu voia și fiin’că-s ăl mai mic. Mie, copilu’ vântului ș-al colbului, de murdărie și de toate alea nu mi-a păsat niciodată. Era cald și era liniște pe drumurile de le vedeam împrejur, râu curgea drept-nainte, iară peștii își vedeau de traiu lor de pești. L-am auzit apoi pe tata răcnind în curte, răcnind ca un apucat, și niște sunete ciudate de nu le pricepeam că niciodată n-auzisem cum plânge cineva. Aicea, la noi, nu plângi, lacrimile-s doar pe dinăuntru, pe-afară nimic…“) sunt reperele insuficiente ale vieții sale. Încă vorbele nu-l ascultă, învălmășite și cețoase, ele nu pot schimba în bine o întâmplare rea: „A pășit c-un picior în râu, apoi cu ălălalt, iară eu aveam în cap toate vorbele ca s-o țin în loc, s-o rog să mă ia cu ea, eu care n-am habar să-not, da’ nu-mi ieșea niciuna, stăteam acolo, mic și prost, mă uitam la soru-mea în mijlocu apei, cum se-ndepărta cu fiecare pas și nu eram în stare să zic decât «Maryse, Maryse», fiin’că așa-i pesemne viața când îți ia ce ți-a dat mai frumos, n-ai ce-i face, lași doar râurile să curgă“). Șansa lui cea mare va fi deprinderea scris-cititului. Cu ajutorul lui Roger, învață literele și capătă uimitoarea putere de a da nume lucrurilor din jur, de a le face să fie numindu-le. Plăcerea rostirii devine conștientă de sine, el e dintr-o dată un om mare, un „prieten al cuvintelor“. Cuvintele bolovănoase, fruste, colțuroase se rotunjesc, vocea dobândește culoare, ambitus: „De când cuvintele-mi veneau singure, nu-mi mai era teamă de tăcere, poate fiin’că știam că puteam s-o alung c-un nimic, în vreme ce-nainte mi se lipea strașnic de oase“; „parcă simțeam că, de când cu literele ce le-nvățam, un fel de drum nou se deschidea-n față, un drum pe care n-o puteam porni decât de unu singur“; „nu mai pot să mă-ntorc la ce-am fost nainte, nici dac-aș vrea. Îi ca și cum mi-aș pune în cap să-ntorc apa râului să curgă de-a-ndoaselea, s-o ia către izvor, ar fi nebuneală curată, nu crezi?“. Până și o legătură cu mama pierdută e acum posibilă; „Am deschis larg cartea și pe prima pagină vedeai scris: «Pentru Maryse, micuța mea bucătăreasă, Mama», și mi s-a părut nu știu cum deodată și mi-a fost drag să mă gândesc că toate literele și semnele mama de-oi fi avut-o le știa ca și mine“.
Corrado Bologna leagă vocea, înainte de toate, de prezență (vezi Flatusvocis. Metafizica e antropologia della voce, 1992). Ea nu e doar instrumentul comunicării, ci și proba că Celălalt se află aproape, te aude și te recunoaște. Singurătatea, dar și lipsa de însemnătate sunt puse între paranteze de îndată ce glasul tău vorbește răspicat despre imaginea lumii din mintea ta. Veritabila poetică a vocii în schimbare pe care o propune cartea romancierei belgiene rămâne întreagă în versiunea românească. Transpunerea, deloc ușoară, e, neîndoielnic, o reușită. Toate întorsăturile stângace de frază, toate vorbele abia coagulând jumătăți de gând, toate asperitățile unei voci în formare se regăsesc în traducere, care izbutește, asemenea originalului, să reproducă – savuros și profund – simplitatea neșlefuită a unei minți inocente și înceata ei creștere spre lumină.
[O paranteză de final: mic roman al formării, al inițierii în tainele vieții, mizând pe limba străină a cărților frumoase, De te duci peste râu mi-a adus în minte cărțile unui prozator român prea puțin citit: Ștefan Goanță. Nu atât atmosfera grotesc-arhetipală, mustind de subînțelesuri și doldora de sugestii, din Zodia Țârului, cât mai ales cele trei volume (prozatorul român nu pariază pe concizie) din Popescu E. Napoleon, unde cel care vede, observă, judecă și vorbește lumea românească a anilor 1945-1950 este un copil de 13 ani. Inocența este subminată și îmbogățită de mania specială a acestui copil de a verifica, în nesfârșite, savuroase, mereu surprinzătoare aparte-uri, tot ce știe și află despre lume. Ca și în cazul lui François, literatura (ficțiunea) funcționează ca învestitor cu existență – există doar ceea ce este spus/scris și numai dacă cel care ficționează are harul cuvintelor. Popescu E. Napoleon e înzestrat cu acest dar revărsat pe sute de pagini, iar François îl dobândește].
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius