BOALA ȘI MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU

[Ionescu Ion]

BOALA și moartea LUI EMINESCU

Boala lui Eminescu nu a venit din senin. Ființa poetului a rezistat treizeci și trei de ani, fiind supusă incandescenței bolii și marilor combustii ale muncii sale creatoare. Încă de la vârsta de 18 ani, pe când era la Viena el era conștient că „nu mai poate fi fericit în viață”, stătea zile întregi închis în casă, acuzând dureri de cap, de urechi, de stomac. La Universitate din Berlin se plângea adesea de „dureri de genunchi ” Să fi fost toate acestea rezultatul luesului matern de care vorbesc mai toți apropiații săi ? Poetul își cunoștea boala, îi știa cauzele și-i studia efectele asupra sa. Când doctorul Kremnitz, la un consult al lui Eminescu, căruia îi apăruseră ulcere pe picioare, îi spune că n-are nimic, a făcut o mare greșeală. Încă de acum trebuia sfătuit să ia măsuri preventive, adică o dietă severă, fără abuz de tutun, cafea și alcool, fără surmenaj intelectual etc. Nimic din toate astea nu i-a fost prescris și poetul a continuat să ducă o viață dezordonată cu mâncare pe apucate, cu o muncă istovitoare, cu nopți albe, cu exces de tutun, cafea și, când se ivea situația, și cu alcool. Între 21 ianuarie și 11 februarie 1883 doctorul Kremnitz, la recomandarea lui Titu Maiorescu, îl internează la Spitalui Brâncovenesc, fără mari rezultate. Poetul simșea că ceva nu e în regulă cu el, cu o mare scârbă de viață striga în poeziile sale că „organele-s sfărâmate și maestrul e nebun”.

Anu 1883 a fost fatal pentru poet. Simțind că nu mai poate sta în singurătate, se mută la Ioan Slavici, întemeindu-se pe prietenia lui. Slavici îl înștiințeazî pe Maiorescu că mihai Eminescu are „manifestări ciudate”.
Pe 5 iunie pe o caniculă îngrozitoare, când Mihai Eminescu pleacă la Iași la sărbătoarea dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare, el se manifestă și mai ciudat. Nu-și mai citește „Doina”, iar în bojdeuca lui Creangă a scos un revorvel, spunându-i gazdei, la culcare, că i-e frică de „canalia liberară”
Venind la București, boala se accentuează. Maiorescu chiar notează în Însemnările lui zilnice pe data de 23 iunie 1883 : „ Și Eminescu, care devine din ce în ce mai alienat.” Fără a lua vreo măsură cu el, Constantin Simțion îl antrenează la băutură pe 25 iunie, chefuind până la miezul nopții, făcând rămășaguri aiuritoare. Acum intră în conflict și cu gazda, soția lui Slavici, pentru comportamentul lui ciudat, care striga, vorbea singur, se plimba prin cameră. Ceea ce o face pe Ecaterina Magyarossy să scrie lui Maiorescu : „D-l Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, căci e foarte rău.” Pe 28 iunie 1883 Eminescu este închis la stabilimentul băilor, încuindu-se pe dinăuntru. „Am fost siliți să-l îmbrăcăm în camisonul de forță și astfel l-am condus la Institutul Caritatea...” ( T. Maiorescu). Filmul bolii lui Eminescu acum ia forme paroxistice. De la medici psihiatri până la eminescologi de ocazie și-au dat cu părerea despre boala lui Eminescu. Unii au politizat-o de-abinelea punând-o în legătură cu conspirația masonică și cu poliția hamsburgică care au vrut să-l termine pe poet pentru atitudinea lui politică și pentru articolele pe care le scria în Timpul, care erau un fel de pericol pentru Imperiu. Să fi fost toți prietenii lui Eminescu și doctorii care l-au consultat un fel de conspiratori secreți ai poliției hamsburgice ? Nu-mi vine a crede. Eminescu putea să fie înlocuit de la Timpul și să i se închidă gura și altfel, nu neapărat făcându-l nebun.
La 5 iulie 1883 doctorul Șuțu elibera un certificat medical cu următorul diagnostic : „Subsemnatul doctor în medicină attest că d-l Eminescu adus în căutarea Institutului Caritatea din București la 28 iunie 1883 de către Onor Prefectura Capitalei este atins de alienație mintală în formă „manie acută”, stare care reclamă o căutare serioasă în un stabiliment special.” Tratamentul doctorului Șuțu s-a dovedit ineficace, fiind un tratament empiric. De-abia în toamnă pe 2 noiembrie 1883, un prieten al lui, Chibici, fost coleg de școală, pleacă cu Eminescu la Viena și-l internează la sanatoriul Obersteiner de la Ober-Dobling de lângă Viena. Boala lui Eminescu pricinuiește un mare rău și tatălui său, care-i grăbește sfârșitul pe 8 februarie 1884, iar pe 7 martie 1884 la Ipotești moare și fratele său, Niculae, care s-a sinucis „prin împușcare”.
La acest sanatoriu Eminescu pare a se simți mai bine. Dieta severă și tratamentul clinic, aplicat de doctori, restabilesc starea bolnavului. Acum Eminescu se interesează de lada de manuscrise și de viitorul lui. După ce iese din sanatoriu, Chibici face o excursie cu el prin Italia, care nu i-a fost de bun augur. El voia să vină acasă la „mămăliga strămoșească”. Cum prezența sărbătorilor de Crăciun se apropia, Titu Maiorescu se grăbea să scape de poet, trimițându-l la Iași ca bibliotecar al Universității cu un salariu de 289 de franci „care se vor realiza din cotizații”. Acest lucru nu se realizează, este numit subbibliotecar de formă, așteaptă un post de revizor care nu mai vine.
Boala își urmează cursul inexorabil. Știrile din anii agoniei ieșene sunt triste. Acum abcesele picioarelor supurau, făceau cruste și-i produceau mâncărimi de nesuportat. La 1 august 1885 pleacă la Limanul de lângă Odesa unde stă cca două săptămâni, fiind renumit pentru nămolul lui care făcea minuni.
Întors de la Odesa, poetul îți reia viața la Iași, mutându-se dintr-o locuință în alta, ca subbibliotecar „liberează cărți fără să le noteze în registru, cheltuiește toate depozitele de bani ce i se lasă pentru cărți” (Miron Pompiliu)
Eminescu devine agresiv pe stradă, necontrolat în atitudini, și este internat la bolnița de la Neamțu între 9 noiembrie și 9 aprilie 1887, unde este supus unui tratament empiric pentru liniștire. Pentru moment își revine iarăși și este luat la Botoșani de sora lui, Henrieta. Acum se inițiază „liste de subscripție” pentru poet iar Henrieta anunța că poetul se simte mai bine.
Pe 12 aprilie 1888 Veronica Micle vine la Botoșani, îl rupe pe Eminescu de Henrieta, împotriva voinței ei, și-l duce la București, cu scopul de a fi sub controlul ei și al medicilor. Interesant că acum Eminescu participă la spectacole de teatru, se plimbă pe stradă cu Veronica și cu alți amici, cum ar fi alexandru Vlahuță. Într-o fotografie descoperită recent, unde sunt mai mulți artiști, elevi și scriitori, poetul se află în spate lângă Veronica Micle și Vlahuță. În față ecranul fotografiei este ocupat de Caragiale care se duielează cu un mare artist.

În noaptea de 15 spre 16 iunie 1889, spre zorii zilei( după unii la orele 4), firul vieţii poetului Mihai Eminescu s-a rupt, nefiind asistat nici de medici, nici de familie, la sanatoriul Caritas din Bucureşti. Moartea s-a produs în somn, după o scurtă luciditate, când poetul raportase tânguitor doctorului de gardă, prin vizeta uşii de metal, că se simte năruit. Medicul l-a sfătuit să se culce, după ce i-a dat un pahar cu lapte.
Pe 17 iunie 1889, într-o sâmbătă, a avut loc înmormântarea poetului. Corpul neînsufleţit al poetului a fost adus la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou. La orele 16,30 s-a cântat prohodirea de către un sobor de preoţi în frunte cu preotul Bărcănescu, ,,în al cărui cântec se vedea durerea pentru pierderea unuia dintre cei mai buni prieteni”. Lăcaşul bisericii, curtea şi împrejurimile erau înţesate de lume: ziarişti, intelectuali, profesori, studenţi, orăşeni, etc. O durere cumplită cuprinsese întreaga adunare. Corpul poetului era întins pe catafalc, avea ,,mustaţa neagră şi barba neagră şi puţin crescută”, ,,…capul şi aproape fruntea întreagă îi erau învelite într-un bandaj negru”

Mormântul lui Eminescu de la Bellu

Catafalcul era înconjurat de coroanele ziarelor ,,Naţionalul” şi ,,Constituţionalul”, a revistei ,,Fântâna Blanduziei”, trimisă de tinerii redactori, a Academiei Române, a societăţii ,, Tinerimea română”, a societăţii universitare,,Unirea”, iar în partea dinspre altar o imensă coroana a Pesei şi la capul lui pe pânza neagră volumul lui de ,,Poezii”.
Cuvântarea de adio trebuia ţinută de Laurian ,în numele prieteniei gazetăreşti, dar, pentru că n-a venit la timp, cuvântul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ,,Adevărul”. Trecem pe lângă acest disurs improvizat care-i elogia opera, amintind doar frazele: ,,Acel ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nici noi conservatorii, nici junimiştii, nici liberalii n-au dreptul a revendica pe Eminescu, ca fiind numai al lor”

De la biserică, cortegiul pleacă spre cimitirul Bellu pe următorul traseu, urmat de o mare de oameni: Universitate-Calea Victoriei-a coborât pe Calea Rahovei, a urcat câmpia Filaretului şi pe Calea Şerban Vodă către Cimitirul Bellu. Nu a rămas nicio fotografie a înmormântării, singurul document care a fixat în tuş evenimentul a fost un desen al lui Jiquidi-tatăl, în momentul opririi cortegiului în faţa Universităţii. În imediata apropiere a dricului tras de cai se observă mergând pe jos Mihail Kogălniceanu, Toderiţă Roseti( fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, gazetarul Grigore Ventura, Traian Demetrescu, nedespărţitul prieten, Alexandru Chibici- Râvneanu, doctorul Ion Neagoe, tineri studenţi, intelectuali, profesori universitari, elevi, orăşeni. În faţa statuilor lui Eliade Rădulescu şi Mihai Viteazu sunt înfăţişaţi numeroşi elevi şi studenţi cu capul descoperit, aduşi de dascalii lor.
În faţa Universităţii profesorul Dimitrie August Laurian a ţinut o cuvântare care a omagiat în cuvinte vibrante viaţa poetului, după care a luat cuvântul Gheorghe Calmuschi, un student botoşenean. Profund mişcat, Calmuschi s-a adresat direct poetului cu un discurs vibrant cu o voce tânguită, înecat în lacrimi, amintind de toate suferinţele poetului. După impresionanta lui cuvântare, care-i robiră pe toţi câteva minute, se stârnise un murmur de admiraţie în toată mulţimea. Studentul vorbise ca un adevărat orator.
În timp ce convoiul mortuar urca dealul Filaretului, se făcuse aproape seară. Începuse o bură de ploaie măruntă, semn că şi cerul vărsa lacrimile lui la durerea morţii poetului. Undeva spre apus, soarele, printre nouri, îşi arunca ultimele raze roşietice peste cimitirul Bellu. .Ajunşi pe aleea înmormqntării, au pus sicriul jos, şi după o scurtă slujbă, ă vorbit doctorul Neagoe, unul dintre foştii prieteni de pe vremea studenţiei de la Viena, aducându-i un ultim omagiu.
Studenţi Şcolii Normale, şase la număr, au luat pe umere sicriul şi l-au dus lângă groapa săpată proaspăt sub un tei; patru dintre ei l-au coborât uşor în hăul pământului. Maiorescu cu câţiva prieteni au aruncat primii bolovani care au sunat straniu peste cutia de brad, care-i purta rămaşiţele pământeşti ale poetului.
Aşa s-au terminat ultimele clipe legate de viaţa poetului.
Ca o ironie ă sorţii, înmormântarea poetului fusese făcută cu cheltuială din chetă publică. Iată şi lista contribuabililor:
T. Maiorescu……….100 lei;
Alexandru Djuvara…60 lei;
J. I. Socecu…………40 lei;
Teodor Rosetti……..60 lei;
Dr. Neagoe…………40 lei;
D. Cepescu…………20 lei;
Ioan Colţescu………20 lei;
Profesor Mândreanu 20 lei;
Dr. Mihaiu…………10 lei;
Kogălniceanu…….120 lei- în dreptul lui nu este explicaţia daca i-ă plătit . Dr. C. Felix…………20 lei
Total………………..390 lei; deci Kogalniceanu ( marele Kogălniceanu !) nu a plătit!
,,Să doarmă în pace necăjitul suflet, avea să-i ureze fostul său prieten, Caragiale, care se simţea vinovat pentru şicanele sentimentale pe care i le provocase- Ferventul budist este acum fericit: el s-a întors în Nirvana.”

La moartea lui Eminescu nu s-a făcut nicio fotografie, fiul lui Jiqvidi, participant la înmormântare, a făcut această ilustrată în peniţă.

În urma mulţimii care l-a însoţit până la mormânt, o trăsură închisă îi uma calea având-o pe Veronica, ferită de ochii lumii, pe capra din spate. Prezenţa ei fusese foarte discretă atât la biserică cât şi la mormânt. Ştia că lumea o ura, mai ales protipendada care participa la înmormântare. Femeia plânsă, îmbrăcată toată în doliu, a aşteptat până s-ă retras lumea şi, singură, în faţa reavănului mormânt, îi jura lui Eminescu că peste cincizeci de zile , se vor întânli pe meleagurile veşniciei, va fi şi ea lângă el. Timp de două săptămâni, aproape zilnic se ducea la mormântul lui şi-i punea câte-o floare pe pământul reavăn.