O CARTE DE POEZIE sub semnul lui ORPHEU

[Ionescu Ion]

VISELE LUI ORPHEU- antologie de autor
VISELE LUI ORPHEU
Moto:
„...râuri curg din părul tău,
râuri de platină, râuri de stele şi de lumină,
din glezna ta răsar păduri de tei
din ochii tăi ţâşnesc laseri de dor,
din gura ta, izvoare zdrumicate,
din inimă, un fulger orbitor.”
(„orpheu şi euridice”-Ion Ionescu-Bucovu)

Zeus, când a făcut lumea, l-a blestemat pe Orpheu să-și caute iubita în Hades, acolo unde fugise să scape de răutățile lumii. Ca să-l învoiască, îl îmbânzise pe Zeus cu cântecele lui de liră și astfel atotputernicul zeu i-a dat voie să meargă să-și salveze soția din vâltorile Hadesului.Zeus însă i-a pus o condiție: să jure că nu o va privi până vor ajunge în lumea muritorilor. Nerezistând dorului și nerăbdării, el nu-și respectă condiția divină și astfel o pierde definitiv.
Poeziile din „Antologia” domnului Ion Ionescu-Bucovu au ca titlu „Visele lui Orfeu”, un fel deimnuri orfice la pierderea iubitei sale. Astfel că mai toate poeziile lui stau sub semnul unei dragoste neîmplinite.
Poeziile au fost selectate din șase volume de versuri de pe net cu ajutirul cititorilor care și-au expus părerile și le-au apreciat favorabil prin like-uri.
De altfel prima poezie din carte se intitulează „Vraja lui Opheu”: „dă-mi, doamne, vraja lui Orfeu/ să fac din toamne paradis/ și să-l cutreier ca un zeu/ precum e propriul meu vis...”
Și întradevăr poeziile lui sunt cuprinse de acestă vrajă orfică, de acest vis care vrea să cucerească Paradisul, căci Paradisul înseamnă în primul rând Dragoste și Iubire. În poezia ”Ramuri de stele” autorul tânjește după „zăpezile de mâine” care „vor înmulți/ tâmpla de brumă,/ va veni leneșa iarnă/ în odaia de umbre/ și ne vom întânli/ în visele noastre/ de demult.”
În poezia „Vin la vămi reziduale”, poetul își cheamă iubita „haide, vin la mine-n gând,/ mi te-așează peste vise,/ prinde-mi ochiul meu flămând,/ dă-mi iubirile promise.”
Sau în poezia „Trecere” unde „Jur-împrejur doar amintiri,/E un trecut decapitat,/ Culoarea pleoapelor subțiri/ Și chipul tău eu le-am uitat.” Sunt multe poezii de dragoste, unde freamătă iubirea, cu sunete bacoviene de regret, cu o natură exotică, plină de flori și de păsări, dar și miniaturi barbiene care evocă adevăruri cu filoane lirice despre viață și moarte.
Iată o poezie de dragoste simplă, „Două viori”, care ne transpune într-o atmosferă fantastică : „eram viori azi noapte amândoi/ cântam sonata lunii doar în doi/ tu nu erai femeie, nici eu bărbat/ era fantastic şi era ciudat/ vibrau acorduri dulci prin sânge/ sub luna care-ncet se stinge,/ eram aşa în vise duşi/ ca în „sărutul”domnului Brâncuşi…”
Din lirica lui nu lipsește nici Eminescu căruia îi ridică adevărate ode. Exemplific cu poezia „iarnă orfică(la 166 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu)” : „cu mantia-albă,/ îmbrumată, / coboară Orfeu/ peste plai,/ el este pruncul / Limbii Române/ şi se numeşte/ Eminescu Mihai.”
Unele poeme sunt parcă niște incantații magice, spuse la lumina lunii care adulmecă infinitul cu o foame nemărginită. Adeseori poetul se întunecă, ia un aer blagian de blândă meditație cu o stare hipnotică a lumii.
Poemele lui sunt scrise fie în ritm clasic, fie modern, fără ritm și rimă, dar cu un joc al rimelor interioare care ne surprind plăcut. Versurile scrise în ritm și rime clasice sunt pline de delicatețe trecând prin luminișuri pillatiene cu dealuri și câmpii pe unde se joacă vara Dumnezeu, pe unde cântă cucii și privighetorile la umbra nucilor bătrâni.
La el peisajele alcătuiesc adevărate tablouri înmuiate în tuș chinezesc. Primăverile sunt pline de verdeață, toamnele sunt sumbre, cu frunze care agonizează sălbatic pe drumuri. Poezia „Peisaj” parcă e ruptă din vraja unui vis: „ soare nins de raze dulci,/ idol eleat sub apii,/ vine seara să te culci/ în liturgige agapii.// delf plutind pe ape grele,/ luna beată de alcool,/ împânzită de zăbrele,/ lasă-n urmă turnul gol.”
Elegiac, subtil, cult, câteodată livresc, poetul Ion Ionescu-Bucovu cultivă versul elitist, plin de eleganță, adesea în parabole ce trimit la golgote interioare, născând o poezie ca a inițiaților, dantelată cu o cusătură în filigrană de argint.
Adeseori are versuri enigmatice, kafkiene cu efecte spectaculoase cu constructii fastuoase, având o melancolie cosmică care se plimbă printre astre. Versul e nobil, echilibrat, cu stări emoționale, cuceritor, peste care plutește un paseism dulce cu aluzii mitologice de sorginte populară.
Las cititorul să se răsfețe cu acestă poezie orfică citită pe-ndelete seara când, cu mintea trează, îi fuge gândul către amintiri și melancolii din lumea lui.

Daniela Soroș,
Institutul Cultural Român