Seneca - Despre intelepciune

[altmariusideea]

Eu, unul, voiesc să fiu înţelept pentru a deţine înţelepciunea. Şi atunci? Nu este acesta un fel de bine fără de care nimic altceva nu poate fi un bine? Voi susţineţi că înţelepciunea nu ar merita să fie dobîndită dacă nu ar putea fi folosită. Care este însă felul în care se foloseşte înţelepciunea? Faptul de a fi înţelept: iar aceasta este caracteristica ei cea mai de preţ, iar dacă este îndepărtată, atunci înţelepciuena ajunge să fie fără rost. Dacă schingiuirea este un rău, faptul de a fi schingiuit este un rău, dar nu ar mai fi feluri de rău dacă le-ar putea fi anulate urmările. Înţelepciunea este starea spiriului desăvîrşit, faptul de a fi înţelepţi este utilizarea spiritului desăvîrşit: şi cum să nu fie considerată un fel de bine folosirea înţelepciunii care, dacă nu este folosită, nu este un bine?

Te întreb dacă se cuvine să tindem către înţelepciune: spui că da. Te întreb dacă se cuvine să tindem către utilizarea înţelepciunii: iarăşi spui că da. Şi spui că nu ai voi-o dacă nu te-ai putea folosi de ea. Numai că elementul către care tindem este un fel de bine. Faptul de a fi înţelept este chiar utilizarea înţelepciunii, aşa cum faptul de a vorbi este utilizarea limbajului, cum faptul de a vedea este utilizarea ochilor. Aşadar, faptul de a fi înţelept este utilizarea înţelepciunii, iar noi se cuvine să tindem către utilizarea înţelepciunii: iar dacă se cuvine să tindem către ea, atunci este un bine.

De o vreme am ajuns să mă cert singur: îi imit pe cei pe care îi acuz şi cheltuiesc cuvinte pentru ceva ce este vădit. Cine poate pune la îndoială că, dacă arşiţa este un rău, atunci şi a fi cuprins de arşiţă este un rău? Şi că, dacă frigul este un rău, şi a fi cuprins de frig este un rău. Şi că, dacă viaţa este un bine, şi faptul de a trăi este un bine? Toate acestea privesc înţelepciunea, dar nu substanţa înţelepciunii: iar noi asupra acesteia trebuie să ne aplecăm. Chiar dacă vrem să rătăcim puţin în afara ei, înţelepciunea ne oferă orizonturi deschise şi largi: putem să facem cercetări asupra zeilor, să căutăm ce anume le dă viaţă astrelor, să cercetăm feluritele orbite ale corpurilor cereşti; să cercetăm dacă felul în care evoluează destinele omeneşti depinde de influenţa astrelor, dacă trupul şi spiritul tuturor oamenilor primeşte imbolduri de aici, dacă nu cumva pînă şi cele socotite întîmplătoare se supun unor legi precise şi nimic din ce se petrece în lume nu este neaşteptat ori în afara unei rînduieli. Acestea îşi trag originea din tema morală, dar înalţă spiritul şi îl duc la nivelul subiectelor tratate; chestiunile despre care vorbeam cu puţin timp înainte, în schimb, îl micşorează şi îl coboară, ele nu îl fac mai pătrunzător, după cum spuneţi voi, ci mai slab.

Vă conjur – oare chiar trebuie să ne dedicăm întru totul unor chestiuni care, chiar dacă nu sînt false, sînt cu siguranţă fără rost? Atenţia ar trebui însă să ni se îndrepte spre probleme mai importante şi mai profunde. La ce îmi va folosi să ştiu dacă acela este un bine, iar acesta nu este? Vreau să fiu curajos şi să înfrunt împlinirea acestei rugăciuni: fie ca tu să ai înţelepciunea, iar eu să fiu înţelept. Sîntem pe picior de egalitate. Încearcă mai degrabă să-mi arăţi calea care mă duce la ţinta aceasta. Spune-mi ce anume trebuie să ocolesc, la ce să tind, cu ce îndeletniciri îmi pot întări spiritul şovăielnic, în ce fel să îndepărtez de mine toate relele care mă lovesc pe neaşteptate şi mă copleşesc, cum să pot face faţă atîtor necazuri, cum să alung aceste nenorociri care s-au revărsat asupra mea şi cele pe care mi le-am adus eu însumi. Învaţă-mă în ce fel să îndur durerile fără să mă plîng, iar fericirea, fără să stîrnesc plînsetele altuia, cum să nu aştept ceasul din urmă, ce trebuie să vină, ci să renunţ eu singur la viaţă, atunci cînd mi se pare că aşa se cuvine.

Mie nimic nu mi se pare mai înjositor decît să-ţi doreşti moartea. Dacă vrei să trăieşti, de ce să-ţi doreşti să mori? Dacă nu vrei, de ce să le ceri zeilor ceva ce ţi- au dat chiar în momentul în care te-ai născut? Este un dat că vei muri într-o zi ori alta, chiar dacă nu voieşti; pe de altă parte, stă în puterea ta să mori oricînd doreşti. Cea dintîi este o necesitate, cea de-a doua este o posibilitate. Ramîi cu bine.

Seneca