Timpul visului

[Lostun Doru Viorel]

Timpul visului

”Visez...iar visurile pier Curând,/ ca flori de brumă atinse,/

Iar visul meu din urmă stinse.../ Cu braţe-ntinse-n gol şi-nvinse,/

Drag vis de ieri, în van te cer…”

Şt. O. Iosif, Mi-e dor de un vis

N-am fost niciodată în Australia şi nici nu cred că voi ajunge vreodată pe-acolo altfel decât virtual, dar pentru că dintotdeauna
m-au pasionat civilizaţiile vechi, am avut norocul să urmăresc pe ”National
Geografic” un documentar extraordinar despre viaţa celor mai vechi locuitori
din Australia, aborigenii. Veniţi de aproximativ 55.000 de ani pe
insula-continent înainte de ultima glaciaţie, nu se ştie de unde, formează cea
mai veche civilizaţie de pe pământ, dar cu toate acestea sunt enigmatici,
diferiţi de restul civilizaţiilor şi foarte puţin cercetaţi. Dacă acum 300 de
ani primii colonişti albi i-au considerat animale, încercând sistematic să-i şteargă
de pe faţa pământului, astăzi supravieţuind pe întinsele pustiuri australe vreo
250 de mii de suflete, istoricii şi etnologii au descoperit uimiţi că sunt deţinătorii
unui imens rezervor de tradiţii ancestrale şi a unei filozofii de viaţă într-un
fel superioară civilizaţiei ”albilor”. Sunt singurul popor din lume care nu au
avut niciodată agricultură, fiind pescari, vânători şi culegători, mulţumindu-se
strict cu ce le oferă natura din jur, de asemenea sunt unici în lume pentru că
nu au cunoscut niciodată scrisul, lucru care nu i-a deranjat deloc să trăiască
într-un perfect echilibru cu natura şi probabil sunt singura civilizaţie a
cărei credinţă consideră lumea aspră în care trăiesc ca fiind raiul, pe care o
respectă şi o iubesc cu cea mai adâncă sfinţenie. De-a lungul miilor de ani au
dezvoltat o cultură totemică în armonie cu natura şi cu propria lor viaţă, care
se articulează în jurul conceptului fundamental de ”Timp al Visului - Tjukwpa”,
perioada ancestrală când fiinţele mitice, demiurgii au ieşit din pământ şi au
marcat peisajul şi cerurile cu amprenta lor, au creat lumea reală şi pe cea
spirituală, au creat eternitatea şi ”Visele” care sunt de fapt puntea de
legătură cu lumea spirituală unde sunt sufletele strămoşilor care veghează
permanent asupra celor vii cu multă grijă şi dragoste. Deşi nu s-ar zice,
aborigenii au o foarte bogată viaţă spiritu­ală, ”Firele de Cântec” invizibile
îi conduc prin întinderile nesfârşite ale deşertului, pen­tru a se întâlni în
locuri sacre, pe cărări secrete bătătorite de mii de generaţii. Acolo stau de
vorbă cu strămoşii întrupaţi în plante, animale, râuri şi munţi, iar când se
întorc acasă, povestesc tinerelor generaţii rezultatele întâlnirii lor, sub
magia focului, a dansului şi a muzicii nemaiauzite nicăieri în lume.

Văzând acest documentar, mi-am adus aminte de o poveste cu Adam, strămoşul omenirii: după o viaţă grea şi chinuită, era pe patul de moarte şi a mai avut o ultimă dorinţă, pe care i-a împărtăşit-o unuia
din fiii săi: ”Nu pot să mor până nu mai simt încă odată mirosul Raiului.
Fiule, du-te şi-l roagă pe îngerul care păzeşte poarta să te lase să intri, rupe-mi
o creangă din pomul vieţii şi adu-mi-o!” I s-a împlinit dorinţa şi de abia
atunci a putut muri. Şi noi suntem asemenea lui Adam, osteniţi şi chinuiţi de o
grămadă de griji, neconştientizând că întreaga noastră viaţă căutăm mireasma
raiului pe care aborigenii o adulmecă clipă de clipă.

Dacă am face o paralelă între civilizaţia noastră, tumultul sordid al vieţii pe care singuri ni-l creăm şi viaţa echilibrată, liniştită şi împăcată, dusă de fapt în
cea mai neagră sărăcie, dar într-o fericire ireală de locuitorii de la capătul
lumii, am observa teribila fisură dintre noi şi natură, dintre noi şi Creator.
Bineînţeles că numai noi suntem răspunzători de această fisură şi nu prea facem
mare lucru să o micşorăm sau să o anihilăm, aşteptând parcă într-o letargică
somnolenţă ajutorul divin, fără să ne ajutăm pe noi înşine. Şi lumea în care
trăim pare a fi ostenită, tristă de atâtea intervenţii artificiale ale omului
”civilizator”, care, conştient fiind de poziţia sa de căpătâi în cadrul lanţului
trofic, a exploatat-o cu o sălbăticie barbară, stricându-i acel echilibru
primordial, echilibru pe care îl avea odinioară la Creaţie, în rai. Ar trebui
cu toţii să avem puterea să facem calea întoarsă, un ”return to innocence” la
starea adamică pe care am pierdut-o parcă prea uşor, prea repede. Nu ştiu dacă
toată evoluţia tehnică nu se va întoarce împotriva noastră într-un final,
pentru că ajungem să ne credem din ce în ce mai mult ”creatori”, uitând că de
fapt suntem ”creaţi”. Tatăl Ceresc ne-a poruncit: ”Creşteţi şi vă înmulţiţi şi
stăpâniţi pământul…” dar această accepţie de ”stăpânire” noi am transformat-o
în ”exploatare”, ”secătuire”, ”distrugere”, făcând chiar planuri pe termen lung
de ”colonizare” şi falsă ”civilizare” a altor ”lumi”. Ştiu că sună apocaliptic, dar nu cred
că pe acest drum porniţi şi îmbrăţişând o asemenea evoluţie, ne mai păstrăm
ceva din ”chipul şi asemănarea” după care am fost creaţi.

Reîntorcându-ne la aborigeni şi la ”Timpul Visului” lor, am putea învăţa să revenim la acel echilibru sacru cu natura, altfel ”visul” nostru s-ar putea spulbera sau ar putea
deveni o nălucă ce ne va bântui pentru veşnicie. În această idee, un australian
”alb” mai excentric, pe numele său William Ricketts trage un semnal de alarmă
întregii omeniri într-un mod nonconformist, dar în acelaşi timp îşi exprimă
respectul pentru civilizaţia lor, în jungla de pe muntele Dandelon a incrustat
în stânci, adânc ascunse în inima frunzărişului, figuri ale băştinaşilor
sculptate în piatră şi pământ. Efectul este formidabil, statuile par a fi
”crescute” natural, încadrându-se perfect în peisajul dar şi în filozofia
locală: oamenii trebuie să se comporte ca şi cum ar fi oaspeţii naturii şi nu
stăpânii ei. Cine ar putea să pună la îndoială acest adevăr ancestral? Şi cu ce
argumente ar putea veni?

[Lostun Doru Viorel]

Aveți dreptate, aproape am devenit sclavi ai tehnologiei noastre, totuși, eu consider că există și această alternativă, măcar virtuală, sau de dragul imaginației și fac această afirmație fără să mă simt influențat de ”Avatar-ul” lui Cammeron!