Adolescență ”for ever”

[Lostun Doru Viorel]

Adolescență ”for ever”

“Nimeni nu ne crede dacă sărutăm pasărea din zbor, iarba înverzind.

Noi suntem un fel de martori ai adolescentei ruginind.”

Nichita Stănescu

Am avut norocul să-l cunosc pe marele poet acum vreo 30 de ani, pe când eram elev de liceu, într-o acțiune de“ culturalizare intensivă” cum se obișnuia în acele vremuri să se facă. A intrat alături de “comitetul” de primire în sala de festivități, ticsită de adolescenți zgomotoși și puși pe șotii pe care nici directorul, nici profesorii nu-i putea stăpânii, într-un vacarm general de parcă eram teleportaţi în timp și spațiu la Turnul Babel! La un moment dat, Maestrul l-a întrerupt pe directorul enervat la culme, recitând cu un glas stins niște versuri: “Ești atât de frumoasă, iarna!/ Câmpul întins pe spate, lângă orizont,/ și copacii opriți, din fuga crivățului…/ Îmi tremură nările/ și nici o mireasmă și nici o boare,/ doar mirosul îndepărtat, de gheață, al sorilor./ Ce limpezi sunt mâinile tale, iarna!/ Și nu trece nimeni/ doar sorii albi se rotesc liniștit, idolatru/ și gândul crește-n cercuri/ sonorizând copacii/ câte doi, câte patru.” (Cântec de iarnă)

S-a lăsat o liniște de mormânt! Toți au rămas cu gurile căscate, deopotrivă elevi și profesori! Iar nonconformistul musafir a continuat în aceeași manieră, spunându-ne că suntem la cea mai frumoasă și intensă perioadă a vieții, în care nu există granițe pentru “imposibil” și întreg Universul stă la picioarele noastre, așteptând să-l “tropotim”! Ne-a mai recitat apoi niște poezii și în aceeași liniște suspectă, ne-a spus că i-ar place să trăiască la intensitatea efemeridelor, să simtă acea bucurie intensă de a trăi, să simtă sentimentul lor de dragoste, să aibă visele lor…Cu un gest obosit, s-a ridicat, a scrutat cu ochii săi albaștrii ca marea și nefiresc de tineri pentru trupul îmbătrânit întreaga sală şi a spus “Fiți adolescenți for ever!” A ieșit, dând semnalul Actului II la show-ul “Vacarm redivivus”, gestul său prinzându-i total nepregătiți pe “profii” care încercau să iasă “in corpore” pe ușa mult prea strâmtă. Atunci n-am înțeles mare lucru din mesajul său, habar aveam ce sunt “efemeridele”; poeziile, chiar dacă nu erau atracția noastră generală, ne-au plăcut pentru că la acea oră eram cu toții îndrăgostiți de eleve și unele profesoare deopotrivă.
Timpul a trecut implacabil, dar mesajul poetului de rămas bun s-a transformat în salut, bineînțeles, într-o variantă prescurtată, spre disperarea părinților și a profesorilor care nu înțelegeau nimic: “For ever”, mai ales că tocmai în acea perioadă grupul Alphaville lansase hit-ul “For ever young”, deliciul discotecilor și a ceaiurilor dansante din acele vremuri. Câțiva ani mai târziu am citit o poezie tristă dedicată efemeridelor, nu știu de cine era scrisă și nici n-am mai găsit-o de atunci din păcate, dar în schimb am citit despre viața acestor insecte, dramatică şi spectaculoasă în același timp. Astfel, am aflat că sunt peste 2500 de specii împrăștiate în toată lumea, fac parte din ordinul “Ephemeroptera” și datorită ciudatei vieți de o zi, s-au născut și legende. Mai sunt numite şi “Rusalii”, micuțele viețuitoare fiind considerate întrupări ale tinerilor morți înainte de a se căsătorii; acestora li se acordă o zi pe an, de marele praznic creștinesc, în care să poată coborî pe pământ sub forma unor ființe înaripate care să trăiască pentru câteva clipe bucuria dragostei și odată cu împlinirea acestui moment, cei care se bucuraseră de el urmau să moară pentru a reînvia anul următor în același dans de o frumusețe crudă.
Mitul se răsfrânge în realitate și cu adevărat, pe uscat efemeridele nu trăiesc decât o zi, urmează o cursă contra-cronometru care poate dura de la câteva ore până la o zi, în funcție de specie, în care unicul scop este reproducerea. Odată cu încheierea actului de împerechere, efemeridele mor lăsând pe fundul apei ouăle din care o noua generație va ieși la lumina, fiind un fenomen unic în lumea necuvântătoarelor. E adevărat, din ouă ies niște larve care trăiesc în apă, parcurgând mai multe stadii de transformări sofisticate vreme de 2 sau 3 ani, dar când ies din apă, orice funcție de supraviețuire este inexistentă, nu se mai hrănesc, aparatul lor bucal nu mai este funcțional, în timp ce tubul digestiv nu conține decât aer, fiind preocupate doar de cel mai frumos și mai nebun ultim dans…
Abia atunci l-am înțeles pe marele Nichita! Și el și-a trăit viața arzând efemer ca o torță, un boem pentru care fiecare adiere de vânt era o poezie, fiecare rază de soare era o muzică a sferelor, fiecare frunză de pe trotuar era șoapta unei muze…fiecare om era umbra pașilor lui Iisus pe pământ. De fapt pentru toți oamenii viața este efemeră, fiind doar o etapă pregătitoare pentru ceea ce Mântuitorul o numește “adevărata viață”. Și totuși această etapă este plină de contradicții și de inechități, cel puțin așa ni se par a fi la prima vedere, care nasc o sumedenie de întrebări, la majoritatea negăsind răspuns sau nemulțumindu-ne. De multe ori viața pământească a oamenilor este foarte asemănătoare dansului nebun a efemeridelor, ne consumăm, ardem atât de intens și dăm o importanță extremă lucrurilor mărunte, când ar trebui să ne facem o reprogramare a priorităților, a celor cu adevărat importante, a celor care ne deschid o ușă spre “adevărata viață” și ne permit să visăm.

Sărmanele gâze sunt tot creatura lui Dumnezeu și pe lângă insignifiantul rol din lanțul trofic pe care noi îl cunoaștem, în mod cert constituie un capitol din planul Lui atât de departe și de ascuns de noi, dar cu cât mai important și colosal trebuie să fie capitolul omenirii, a noastră, a celor “creați după chipul și asemănarea Lui”!

Mi-au plăcut niște versuri de-ale lui Minulescu care descriu exact drumul căutării omului către Dumnezeu, o căutare specială sau un dans a sufletului, pe căi neștiute sau ascunse, dar care au aceeași finalitate: marea

întâlnire: “Pe scara sufletului meu/ M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu…/ Eu coboram mâhnit din conștiința mea, Iar El urca surâzător spre ea!.../ Și ne-am oprit la jumătatea scării/ Încrucișându-ne în clipa-ntâmpinării/ Săgețile perechilor de ochi, ca de-obicei…/ Ah! ochii Lui cum semănau cu ochii mei!/ Pe scara sufletului meu/ M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu/ El cobora solemn din conștiința mea/ Iar Eu urcam surâzător spre ea!...”(Drum crucial)

De aproape 23 de ani încerc să găsesc cuvântul cel mai potrivit de mângâiere, explicația cea mai potrivită, cea mai plauzibilă a trecerii omului către Creatorul destinelor și nu cred că-l voi găsi degrabă, fie din prea puțină

credință, fie datorită complexității morții ca noțiune, la fel de abstractă poate ca și dragostea. Dacă ași avea putere, acest cuvânt l-ași interzice, l-ași desființa și înlocui cu “călătorie”, “plutire”, “metamorfoză”, pentru că așa precum fac și efemeridele, noi de fapt ne continuăm un alt tip de viață, ne metamorfozăm în copiii și urmașii noștri.
Dar spre sfârșit, întotdeauna mă mistuie o întrebare la care tot sper să găsesc un răspuns care să mă

mulțumească: de ce mor copiii, adolescenții sau tinerii? Pentru că Dumnezeu îi iubește mai mult ca o mamă răvășită de durere? Pentru a nu ajunge scursori ai societății? Pentru ce, Doamne? Mă tot gândesc la Iulia Hașdeu care fost o tânără ieșită din comun, cum rar se poate întâlni pe frumosul și murdarul nostru pământ, care dacă n-ar fi murit la 19 ani poate l-ar fi depășit pe Eminescu. Oare au vrut îngerii din ceruri printre norii versurilor să o aibă

numai pentru ei? N-ași prea crede, ar fi fost niște egoiști să se bucure numai ei și ar fi fost pedepsiți precum rudenia și predecesorul lor, Satan et Company. Eu cred că Tatăl cel Ceresc, punându-i la greu examen credința părintelui ei care n-a avut tăria să se ridice la nivelul mult-încercatului Iov, a vrut să o scutească pe adolescenta poetă de cernirea bătrâneții. Poate e o explicație puerilă, dar mă mulțumesc cu ea până găsesc alta. Dacă mai am timp, mai caut și cine știe ce voi găsi! “For ever!”

Nu mă-mpiedica de-a plânge...

de Iulia Haşdeu

Nu mă-mpiedica de-a plânge

dacă am darul lacrimei

durerea în plâns o poți înfrânge

și speri ceva în boaba ei.

Nu ştii că-n plâns de-atâtea ori

poți să-ntrevezi o rază nouă

şi că-i la fel cum pentru flori

e-o reîmprospătată rouă?

Nu ştii că plânsu-i izbăvire

la orice inimă înfrântă?
E ultima înveselire
ce-adesea durerea o cântă.
când plângi speranța nu te-nfrânge

Și vezi ceva în raza ei.

O, lasă-mă, amice–a plânge
dacă am darul lacrimei.