RĂDĂCINI ÎNMUGURITE - MEDITAŢII DE PRIMĂVARĂ

[adamescu cezarina victoria]

MEDITAŢII DE PRIMĂVARĂ

Rădăcini înmugurite


*PRIER îmi oferă un spaţiu de meditaţie profundă, cu toată natura lui izbucnind în muguri catifelaţi şi tandri şi peste măsură de emoţionanţi. Şi cu cât natura este mai expansivă, mai năvalnică, mă cufund mai adânc în mine, să caut ca pe rădăcini, răspunsurile unor vechi nedumeriri care acum, mai mult ca oricând îşi fac loc în minte. Le iau pe rând, dar ele dau năvală, buluc, în devălmăşie. Încerc să le aşez în ordine şi ele iar se răsfiră. Aşa că le las în voie să mă adaste, să mă întrepătrundă. Mă abandonez lor, în căutare de certitudini.

*Adâncul din noi este visteria lui Dumnezeu şi din această visterie nimeni nu poate sustrage nimic şi totodată este comoara noastră de taină pe care i-o oferim lui Dumnezeu.



Şi ei simt nevoia de tandreţe!


*Singurul loc unde moartea este învinsă, este Crucea.

*Ultima realitate a vieţii este...moartea.

*Cea mai mare performanţă este să începi să trăieşti Cerul încă de pe pământ.

*În Atotputernia Lui, Dumnezeu se slujeşte de oameni. El nu face nimic fără a avea permisiunea creaturii Sale, tocmai pentru că-i respectă liberul arbitru. Da-ul nostru spus lui Dumnezeu este indispensabil salvării neamului omenesc. Şi El ne respectă voinţa, nu vrea să ne forţeze să facem ceva, fără a fi deplin convinşi de însemnătatea actului nostru. De aceea, trebuie să ne rugăm în ispite, ca şi Isus: „Doamne, treacă de la mine paharul acesta, dar nu voia mea, ci Voia Ta să se împlinească”.

*Abia atunci când nu mai ai nimic, eşti în stare să preţuieşti totul.

*Dumnezeu ne face un favor uriaş: ne invită să conlucrăm la Marele Plan de mântuire a omenirii. Prin rugăciunile, faptele, gândurile şi cuvintele noastre bune, prin actele de pietate. Poate fi o cinste mai mare decât aceea de a-L avea drept Patron pe Însuşi Dumnezeu şi de a lucra neîncetat la „Întreprinderea Sa?”

*Nu, nu moartea are ultimul cuvânt, ci Învierea din morţi.

*Isus Cristos a biruit moartea pe cruce. Crucea este semnul, nu al morţii, ci al biruinţei. Se aşează cruce la căpătâiul unui mort, nu pentru că i s-a sfârşit viaţa pământească, ci, că prin această cruce, pe care a dus-o cât timp a trăit, poate să biruie moartea şi să înceapă adevărata viaţă.

*Crucea înseamnă, de fapt, Înviere din morţi.

*Omul îi poate fi altuia înger. Să nu pregetăm să ne fim unul altuia îngeri. Astfel, putem pregusta de pe pământ atmosfera cerească, plină de fiinţe binevoitoare care te ajută fără a cere în schimb nici o răsplată.

*Dumnezeu dinadins ne lasă singuri, ca să se facă linişte în noi şi să ne putem vedea şi auzi pe dinăuntru.

*În mijlocul vacarmului general care se numeşte viaţă nu poţi sta de vorbă cu tine însuţi. Doar în intimitatea ta poţi auzi şoaptele Duhului.

*Dumnezeu poate fi aflat doar în tăcere, în contemplaţie, în meditaţie, într-o profundă adâncire în tine însuţi.

*În zgomot, în dezordine interioară, în apele tulburi locuieşte doar diavolul.

*Să facem linişte în noi pentru ca Dumnezeu să vină să ne locuiască.

*Ca să poţi avea totul trebuie să nu-ţi doreşti nimic.

*Cine nu poate primi ceva, acela nici n-o să poată dărui. Harul de a primi şi a dărui sporit ceea ce ai primit, este o taină.

*Cine nu ştie să-l asculte pe celălalt, acela nici nu va fi ascultat şi vorbele lui nu vor pătrunde inima nimănui.

*Când iubeşti, iubeşte din toată inima, cu toate stângăciile şi lipsurile acelei persoane. Nu cântări, nu măsura, nu preţălui dragostea. Şi mai ales, nu reproşa acelei persoane că nu-ţi răspunde în aceeaşi măsură. Dragostea nu poate fi la fel. Este inegală. Totodeauna unul va iubi mai mult decât celălalt. Aşa e în fire.
Cumpănirea, după fiecare gest dăruit celuilalt nu are ce căuta în iubire.

*Vreau să iubesc necondiţionat, fără să mă întreb dacă vreodată mi se va răspunde cu aceeaşi măsură.

*Iubirea e de sorginte divină. Dacă ţi s-a dat, iubeşte. Nu căuta darurile persoanei, iubeşte-o aşa cum este. Căci iubind-o, o îmbunătăţeşti în ochii tăi, ai altora şi chiar în ochii persoanei în cauză.


*Nu uita: Dumnezeu alege şi-ţi trimite, nu ceea ce speri tu, ci ceea ce-ţi trebuie. Cu toate neajunsurile şi neîmplinirile. Tu umple doar golurile, acolo unde ele există. Atunci iubirea poate deveni rotundă.

*Orice murmur, orice nemulţumire umbresc iubirea. Tu las-o să strălucească în plin soare, n-o adumbri cu nimic. Doar aşa poţi s-o menţii genuină, aşa cum ţi s-a dat şi cum ţi se va cere.

*Te plângi mereu că nu ai prieteni. Dar nu ştii că eşti un privilegiat: ai un Prieten de Seamă: pe Isus Cristos. Şi mai ai unul: Pe Maica Domnului. Şi o cohortă de sfinţi care-ţi pot veni în ajutor când îi chemi. Atunci, de ce te plângi de singurătate? Dumnezeu nu te lasă nici o clipă singur.

*Şi ca să ne mângâiem de plecarea lui, El ni L-a trimis pe Duhul Sfânt, pe Mângâietorul, aşa cum a promis.

*Isus nu pregetă să vină în ajutor dacă ne încumetăm să cerem. Chiar El ne spune: „Cere-mi mult, cere-mi orice!” El nu se zgârceşte, nu socoteşte, nu pune în balanţă, nu stă pe gânduri. Îţi oferă deîndată când tu îi ceri un lucru. Îţi oferă chiar şi când nu îi ceri, dovadă a mărinimiei Sale.

*Primeşte orice dar ca venind din mâinile lui Dumnezeu. Atunci ţi se va părea neasemuit şi chiar dacă acum ţi se pare că nu-ţi e de trebuinţă, mai târziu vei vedea că este exact ceea ce aveai imperioasă nevoie.

*Rugându-te, dovedeşti o încredere desăvârşită în persoana celui căruia îi adresezi rugăciunea. Nimeni nu s-ar ruga unuia care nu poate să-l ajute. Rugăciunea este un act de credinţă. Mă rog fiindcă am încredere. Copiii se roagă părinţilor şi rudelor mai mari să le îndeplinească o dorinţă. Dumnezeu e Tatăl, Isus e Fratele, Maria este Mama noastră. Lor trebuie să le adresăm rugăciunile pentru că ei nu ne pot refuza nimic. Cu asemenea Familie, nu trebuie să ne simţim niciodată singuri.

*Cât de inconştienţi suntem adeseori când căutăm ajutorul exact unde nu ar trebui! Dacă am putea înţelege că există Cineva care ne ajută necondiţionat, în orice clipă, am alerga imediat şi i-am solicita sprijinul, în loc să facem fel de fel de eforturi inutile pentru a salva o situaţie.

* De ce oare nimeni nu-şi găseşte liniştea şi fericirea, afară, printre oameni, în lume, având de toate, putându-se duce încotro vrea fiecare şi face tot ce voieşte?
Afară e o noţiune aproape abstractă, cu toată concreteţea ei. Afară poate constitui pentru om adevărata închisoare, de vreme ce suntem înlănţuiţi, înrobiţi păcatului, sclavi ai unei vieţi de roboţi, cu locuinţă, muncă, familie, cerc restrâns de prieteni, bucurii precare, îndoielnice,înşelătoare, care lesne pot fi prefăcute în tristeţe. În mod paradoxal, doar închizându-te între patru pereţi ori într-un spaţiu restrâns, doar cu tine însuţi, te poţi regăsi şi simţi liber de orice.

*Şi printre oameni vii poţi să te simţi un om mort, sau tocmai de aceea. Şi invers, printre oameni morţi te poţi simţi cât se poate de viu în inima ta.

*De câte ori nu te-ai aflat în faţa unui nou prag, în faţa unei uşi închise în care nu îndrăzneai să baţi, pe care nu aveai curajul s-o deschizi să vezi ce se află dincolo de ea. Stăteai pur şi simplu în prag şi aşteptai momentul prielnic, aşteptai să-ţi facă avânt, curaj, să poţi merge mai departe. Nu era uşor. Ai fi vrut, de pildă ca uşa aceasta să se deschidă singură şi cineva să-ţi facă vânt dincolo de ea, o forţă din afară. Dar forţa trebuia să vină dinăuntrul tău, şi încă nu sosise clipa. Atunci, o voce ţi-a spus: Îndrăzneşte, nu-ţi fie teamă!

* Eu am trăit realmente o asemenea experienţă, destul de dură, cu câţiva ani în urmă când, a pleca de acasă (indiferent unde), cu trenul, cu maşina, pe jos, însemna pentru mine o adevărată nenorocire, un prilej de spaimă atavică, o strângere de beregată, o sufocare, lucru ce-mi făcea deosebit de rău, un rău fizic, dublat de unul psihic, pentru că, numai la gândul că trebuia să plec, să călătoresc, mă îmbolnăveam, mi se părea că voi muri negreşit, voi cădea pe stradă, îmi va veni rău, şi mă vor aduna cu făraşul de pe caldarâm.
Făcusem o adevărată psihoză şi numai acasă mă simţeam într-o relativă siguranţă, în patul meu, unde stăteam aproape tot timpul lungită, cu ochii închişi.
Desigur că aceste neajunsuri erau pe fondul unui echilibru precar, organul de echilibru îmi fusese afectat, aveam o nesiguranţă la mers, îmi pierdeam direcţia, o luam prin arătură, deci totul pleca de la cauze reale, dar se amplifica nemăsurat de mult, şi în chip dăunător mie.
Cum am depăşit pragul?
Prin şocuri dure, prin experimente de neimaginat.
Dumnezeu a îngăduit asemenea experienţe pentru mine ca să mă scoată din impas.
Există mentalitatea că dacă vrei să înveţi pe cineva să înoate (fie şi pe un copil nou născut - s-au făcut experienţe) trebuie numaidecât să-l arunci pur şi simplu în apă, acolo unde vâltoarea este mai adâncă. Dacă se descurcă singur, bine, dacă nu, iarăşi bine. E un fel de terapie de şoc.
De regulă, persoanele acestea, de frică, încep să dea bezmetic din mâini şi din picioare şi la un moment dat se trezesc că au ajuns la liman. Însă prin ce trec ele, nu se poate descrie în cuvinte. Personal nu sunt de acord cu această metodă care mi se pare barbară. Această învăţătură îi costă scump şi pot rămâne traumatizaţi pe viaţă. Dar dacă înving, devin cu siguranţă mai puternici, mai căliţi, mai sănătoşi. Legea junglei.
Într-o bună zi însă, mi-am luat inima în dinţi şi mi-am spus: „Ia să văd ce se întâmplă dacă pornesc singură. O să mor? Bine, o să mor şi gata. Oricum nu mai puteam suporta teama acerbă care-mi paraliza voinţa şi simţurile. Şi puţin câte puţin, metru cu metru, mi-am câştigat dreptul de a merge din nou singură pe propriile picioare (care de altfel, erau cât se poate de sănătoase). Step by step.
Şi cu toate că fusesem aruncată în mijlocul vâltoarei, să înot singură la mal, nu aceea fusese experienţa fundamentală, ci aceasta din urmă, trecerea pragului, clipa când singură am decis s-o iau pas cu pas de la început, învăţând să deprind paşii.

*Există oameni faţă de care simţi că te leagă aceeaşi spaimă de necunoscut, aceeaşi dureroasă experienţă şi aceeaşi şovăială în faţa pragului invizibil pe care trebuie negreşit să-l sărim pentru a păşi definitiv în Lumină.

*Nu ţine încătuşat izvorul iubirii care se află în tine. Pentru că nu de la tine, ci de la Dumnezeu este şi tu ai obligaţia să-l laşi liber să se reverse. Cum o să pui lumina divină sub obroc fără să te arzi?

*Tot ce pune Dumnezeu în tine, nu-ţi aparţine. Tu eşti doar custodele, administratorul, depozitarul, care trebuie să foloseşti aceste daruri cum se cuvine. Nu le lăsa să putrezească şi să mucezească înlăuntrul tău. Deschide uşa ca să poată ieşi afară, dăruieşte-le. Astfel te vei îmbogăţi peste măsură şi nu vei mai sărăci niciodată.

*Doar Iubirea născută din Crucea lui Cristos dă viaţă celor morţi, îi eliberează pe prizonieri, dă vederea celor orbi. Doar ea ne trezeşte la viaţă.

*Este îndeobşte cunoscut faptul că toate bunurile pe care le primim de la oameni trebuie plătite, uneori neverosimil de scump. Numai Dumnezeu este gratuit. El se dăruieşte fără condiţionări, fără termene, fără pretenţia de a-L înapoia la timp. Rămâne pentru totdeauna ca dar, dacă ştim să-L păstrăm cu sfinţenie.

*De ce se simt săraci oamenii, când posedă cel mai preţios Dar din lume? De ce râvnesc alte bunuri care nu au nimic de-a face cu Dumnezeu şi pentru care ar fi în stare să-şi sacrifice tot : bani, energie, timp, muncă, în loc să-L aleagă pe Dumnezeu care este inestimabil, mai presus decât toate darurile.

*Dumnezeu ne-a dat şi ne dă continuu, dovada Sa incontestabilă de prietenie. El îl ia încă de la începuturi pe om ca aliat, ca partener, se pune adeseori la dispoziţia omului şi îl invită şi pe acesta la o legătură trainică de Iubire. Dovada supremă a acestei Iubiri şi încrederi este că Dumnezeu, când s-au împlinit timpurile, L-a dat pe Însuşi Fiul Său ca jertfă de iubire pentru oameni. Din raţiuni care întrec posibilităţile de gândire ale omului, Dumnezeu i-a dăruit creaturii Sale, ceea ce a avut mai de preţ. De ce? „Cine cunoaşte gândul Domnului? Sau cine i-a fost sfătuitor?” (Rom. 11,34).

*Nu poţi încheia o pace cu cei din jur, dacă mai întâi nu te-ai împăcat cu tine.

*Iată un contrast izbitor: o religie bazată pe Iubirea între oameni faţă în faţă cu alta care incită la moarte, la răzbunare, la ură atroce împotriva omului.
VIAŢA şi MOARTEA, încleştându-se, mai strâns ca niciodată, fiecare având adepţii ei, fiecare având propriii săi eroi şi propriile victime…


GÂNDURI DESPRE SFINŢENIE


*„Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă!” – îndemna Fecioara Maria în peştera de la Lourdes, prin Bernadeta, pe toţi oamenii. Câte semne nu ne-a dat Sfânta Fecioară: izvoare de apă miraculoasă, tămăduiri neaşteptate, convertiri spectaculoase, semne în cer şi pe pământ. Dar oamenii rămân adeseori, orbi, surzi şi muţi, insensibili la orice fel de semne. Maica Fecioară doreşte însă, ca toţi fiii ei să fie mântuiţi, pentru ca Jertfa lui Isus să nu fie zadarnică. Ea nu se lasă până nu-i vede îndreptaţi pe calea cea bună. Apariţiile ei zilnice din ultimii 29 de ani la Medjugorje stau mărturie a faptului că Maria este mereu alături de fiii ei, îi îndeamnă, îi conduce de mână, îi ajută, îi ridică atunci când aceştia se pierd pe cale, îi îmbrăţişează, îi primeşte la sânul său Neprihănit, le şterge lacrimile.

*Iată, Maica Domnului ne iese în întâmpinare cu o făclie să ne arate drumul în noapte. Ea vrea să ne conducă la Lumină.
Un oaspete prietenos din cer, o fiinţă negrăit de dulce, pe nume Maria, Mama Dumnezeului celui Viu şi Maica noastră spirituală, care surâde cald şi afectuos, protejându-ne sub mantia ei maternă, vine cât se poate de des şi ne vizitează pământul.
Când aştepţi un oaspete, te străduieşti ca totul să fie bine, curat, frumos în casă, în curte, în jur, pe stradă, pregăteşti cu dragoste bucate alese, aeriseşti, faci totul ca să fie bine, să strălucească pentru că vrei ca fiinţa aşteptată să se simtă foarte bine, ca să mai vină şi altădată, ori să rămână definitiv la tine. Dar când îl aşteptăm pe Însuşi Dumnezeu, ori pe Maica Cerească, atunci cum ar trebui să ne pregătim trupurile şi sufletele?

*Maria este Mama noastră şi, ca orice Mamă, ea vrea să stea alături de copiii săi, să-i îndrume, să-i dojenească uneori, să-i mângâie în încercări, în suferinţe, în primejdii, să-i apere şi să-i ocrotească. Faptul că Dumnezeu ne-a acordat prin apariţiile Fecioarei acest timp de har, timp special, cu totul şi cu totul extraordinar în care noi putem lucra efectiv, alături de un mesager din cer pentru mântuirea noastră, în deplină conştiinţă de cauză, este dovada cea mai grăitoare că El ne iubeşte şi că nu-i este indiferent dacă, fie şi un singur copil al Său se rătăceşte şi pierde cărarea cea dreaptă. Aidoma păstorului cel Bun, El face totul pentru a-şi recupera oiţa pierdută şi pentru a o întoarce la turma Sa.
A rămâne indiferent la o asemenea ofertă înseamnă, mai mult decât o ofensă gravă, înseamnă că nu suntem vrednici, că nu merităm nimic din ce ne-a pus la dispoziţie Dumnezeu. Înseamnă că nu voim să fim ai Săi, că nu dorim să fim cu El, că nu vom avea parte de El la sfârşitul veacurilor. Un dar ignorat, călcat în picioarele veacului cu indiferenţă, este un dar pierdut care poate, nu ne va mai fi oferit, niciodată. Sfântul Augustin spunea, în Confesiunile sale: „Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine şi că nu se mai întoarce.”

*„Când a coborât Mântuitorul pe pământ, Dumnezeu a binecuvântat pământul său” – spunea Origene.
De peste douăzeci de ani, Maica Sfântă coboară printre oameni, vorbeşte cu ei, îi mângâie, îi îmbrăţişează, plânge alături de ei, surâde, le trimite mesaje, sfaturi, îndemnuri, rugăminţi. Maica Domnului a coborât din înalturi pe acest pământ binecuvântându-l şi sfinţindu-l cu tălpile sale.
Cum atunci să mai poată omul să-l întineze cu faptele sale, cu gândurile şi necurăţia sa?
Pământul acesta sfinţit de prezenţa Mariei.
Aerul acesta împărţit cu Maica din Cer.
Apa binecuvântată pe care ne-o oferă de fiecare dată când vine.
Mireasma surâsului său îngeresc, care rămâne ca o adiere de lumină de fiecare dată în urma sa, pe locul apariţiilor.
Roua lacrimilor sale neprihănite de Mamă, vărsate pentru toţi cei care nu cunosc iubirea lui Dumnezeu, îi ignoră, îl dispreţuiesc sau chiar mai mult, îl batjocoresc.
Femeia din Apocalipsă îmbrăcată în soare, care dă o luptă cumplită cu satana, cu balaurul. Femeia încoronată cu douăsprezece stele, cu luna sub picioarele sale care, stând să nască sufleteşte pe fiii lui Dumnezeu, fiii zămisliţi în dureri fără seamăn şi care sunt ameninţaţi la tot pasul de satana.
Maica Bisericii, Fecioara Maria şi Maica noastră a tuturor este Femeia care se războieşte cu balaurul.
De douăzeci de ani, Fecioara înveşmântată în Soare avertizează omenirea, cheamă la pocăinţă, cheamă la rugăciune, la schimbarea vieţii, la transfigurarea inimii. Ea a vestit nişte semne, a dezvăluit vizionarilor zece mari secrete care se vor împlini conform planului lui Dumnezeu Tatăl. Dumnezeu găseşte ecou doar în sufletele puţinor oameni. De ce?

*Înaintea diluviului, oamenii îşi vedeau de ale lor, în ciuda avertismentelor date de dreptul Noe, care fusese prevenit de Dumnezeu că, dacă se persistă în păcat, lumea va fi iremediabil pierdută. Fiecare avea ceva de făcut şi nu găsea deloc timp să asculte glasul lui Noe: unul muncea la câmp, altul călătorea pe mare. Nimeni nu avea vreme să stea o clipă locului, să-şi ia un răgaz cât de mic pentru a apleca urechea la prorocirile lui Noe.
Câţi iudei s-au pocăit şi s-au botezat în Iordan în urma propovăduirii lui Ioan? Puţini. Ceilalţi şi-au văzut de treburi. Nu aveau vreme. Erau mult prea ocupaţi, cu treburi până peste cap şi cu grija scrupuloasă de a nu călca nici cu un milimetru Legea.
Dintre profeţii Vechiului Testament, câţi au fost ascultaţi? Glasul prorocului era prea incomod pentru că dezvăluia păcatele evreilor şi-i avertiza că dacă nu încetează, pedeapsa Domnului va cădea asupra lor.
Cui îi convine atunci când este atenţionat că nu procedează bine? Nimănui. Adevărul ustură, doare, scrijelează. Mai bine să nu-l ştim. Mai comod este să ne facem că nu cunoaştem, că nu înţelegem, că nu vedem, că nu auzim.

* Şi totuşi… Printre puţinii aleşi care iau aminte la semnele timpului, printre cei care nu ignoră cu bună ştiinţă marele har venit din Cer, sunt cei care ascultă mesajele providenţei şi viaţa lor ia o cu totul altă direcţie. Preoţi misionari, călugări şi laici, poartă mesajele Maicii Cereşti pe toate continentele, oamenii vin de departe ca să calce aceste pământuri binecuvântate de Dumnezeu, pentru a trăi aici câteva zile, a respira aerul pe care-l respiră Fecioara şi, nu de puţine ori, se întorc alţii, transformaţi, schimbaţi pe dinăuntru, cu o nouă speranţă în ochi şi în inimă.
Nu puţine sunt cazurile de vindecări, de împăcări cu aproapele, de convertiri vizibile, de renunţare la viaţa dusă până în acel moment, pentru a începe o viaţă nouă.

*Este ştiut, nu putem învăţa sfinţenia în câteva săptămâni sau luni, pentru aceasta sunt necesari ani lungi şi uneori, toată viaţa. Cursuri continue de autoperfecţionare la Şcoala Fecioarei. Iar noi suntem ucenici. Nu putem spune că am absolvit-o, ne-am luat diploma şi gata, e suficient. Necontenit avem de învăţat, fie şi din greşelile noastre.

* Noi trebuie s-o urmăm pe Maria pas cu pas, „zi de zi”, cum spunea Ea atât de des. Ea vrea „să ne înveţe să mergem”, şi pentru aceasta avem nevoie de pedagogia Sa duioasă de Mamă, în fiecare zi, timp îndelungat.
Timpul Mariei este timpul Bisericii, este timpul de har pe care Dumnezeu ni-l acordă în această lume pentru a conştientiza faptul că trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu pentru a avea parte de mântuire.

*Ea este terapia noastră, „Terapia intensivă”, este gura de oxigen şi Terapia cu Lumină, ori transfuzia cu Lumină.
Maria, Oaspetele nostru iubit din Ceruri, vine însoţită adeseori de îngeri, să ne conducă, plină de înţelepciune, de duioşie şi siguranţă către Fiul Său Isus Cristos, care ne aşteaptă pentru a ne oferi pacea şi bucuria care nu se vor lua de la noi niciodată, pacea pe care oamenii nu ne-o pot da şi nici un lucru din lumea aceasta nu ne-o poate da. Pacea în Isus Cristos, Mântuitorul nostru, Regele Păcii.

*Mesajele ei sunt nu numai pentru câţiva vizionari, dăruiţi cu carisme speciale, favorizaţi de Dumnezeu, ci pentru noi toţi, cei care dorim să le ascultăm, să le memorăm, să le transpunem în viaţă, pentru binele şi mântuirea noastră. Nu suntem cu nimic mai puţin privilegiaţi decât cei care o văd zilnic pentru că Isus Cristos a spus clar :
„Pentru că m-ai văzut Toma, ai crezut. Fericiţi cei care n-au văzut, dar au crezut” (Ioan 20,29).
Noi o vedem nu cu ochii fizici, dar cu ochii cei spirituali, cu ochii sufleteşti. Cu dioptriile inimii.
Deşi Maica Domnului le-a spus vizionarilor că nu va rămâne mereu cu noi şi să se pregătească pentru timpul când ea nu va mai veni, într-un strigăt înalt cu vizionarii împreună, o implorăm pe Maica Domnului să rămână cu noi, pentru că, dacă Mama este împreună cu copiii ei, nimic rău nu li se poate acestora întâmpla, aşa cum ucenicii, în drum spre Emaus, L-au rugat pe Isus înviat :
„Rămâi cu noi, Doamne, căci se face seară, şi ziua e pe sfârşite!” (Lc. 24,29).
Şi într-adevăr, în noaptea sufletească în care ne zbatem, vizita îndelungată a Maicii Domnului pe pământ, este pentru noi o făclie, o lumină sigură, în labirintul încercărilor şi numai înzestraţi cu această lumină vom putea nimeri drumul care duce spre Adevărul Suprem care se numeşte Isus Cristos, Calea, Adevărul şi Viaţa.

*Fiecare om îl receptează pe Dumnezeu în felul său. Nimeni nu poate intra în intimitatea rugăciunii prietenului său, nici a mamei sale măcar, pentru că nu-i poate ghici gândurile, nu poate simţi ceea ce altul simte. În aceasta constă paradigma spirituală a omului. Trăirea diversă a rugăciunii şi a spiritualităţii creştine constituie un mozaic minunat de experienţe multiple care îmbogăţesc viaţa creştină. Niciodată nu pot exista două trăiri identice, pentru că nici persoanele nu sunt identice.

*Dumnezeu se revelează după structura sufletească a fiecăruia şi nu cere nimănui ceva ce nu ar putea simţi, în felul său. Aparatul de măsură şi de percepţie a credinţei din sufletul omului,numai Dumnezeu îl deţine. Tot El deţine şi mijloacele de percepţie pentru fiecare om, conform structurii sufleteşti a fiecăruia.
Şi ochii sufleteşti sunt diverşi, aşa cum diferiţi sunt ochii trupului.
Nu-i poţi spune, aşadar, confratelui tău : „Tu de ce nu simţi ce simt eu? Sau „Eu de ce n-am simţit ceea ce spui tu că simţi?”

*Orice om ştie, de la o anumită vârstă, să discearnă suprarealul de real, visul de trezie, fenomenele extraordinare de fenomenele normale. Uneori însă, se întâmplă ca supranaturalul să se reverse asupra realităţii imediate, iar limita de demarcaţie dintre ele să fie atât de subţire încât aceste două realităţi să se unească în chip tainic, prezentându-se sub o singură formă.

*Ce înseamnă „a ne ruga cu inima?” Înseamnă a merge spre Dumnezeu, aşa cum suntem, cu ce avem, dar mai ales cu ceea ce nu avem Şi când nu avem nimic, să mergem spre Dumnezeu cu acest nimic, ca şi văduva săracă din Evanghelie şi Dumnezeu va înmulţi darul nostru, în va spori peste măsură şi-l va transforma în roade de convertire, în fapte şi schimbări care să demonstreze o adevărată transformare a vieţii. Dumnezeu ne va primi astfel reînnoiţi sufleteşte, restauraţi, născuţi din nou.

Gânduri despre Suferinţă

* A suferi în comuniune cu Cristos. Cu cât suferi mai mult, cu atât te simţi mai unit cu El. Suferinţa leagă, uneşte, mult mai mult decât fericirea. Suferinţa adună sub acelaşi acoperiş, multe inimi.

*De ce oamenii suferinzi sunt mai legaţi între dânşii decât ceilalţi? Pentru că ei au ceva în comun: cunosc experienţa Crucii lui Isus, străbat pas cu pas şi staţiune cu staţiune, întreg parcursul sureros al vieţii, până la eliberarea totală. Şi în mijlocul celor mai tragice situaţii izbucneşte în sufletul lor o pace de nezdruncinat, o bucurie spontană că nu sunt singuri şi că, datorită suferinţei lor, se aseamănă tot mai mult cu Cristos. Jerfindu-şi împreună cu El viaţa, participă la mântuirea lor proprie. Şi oferindu-şi durerile lui Isus, ca mijloc de răscumpărare a celorlalţi, devin co-părtaşi la mântuire. Astfel ei dobândesc o responsabilitate mult mai mare decât a celorlalţi oameni şi asta-i obligă. Îi obligă, în primul rând să-şi accepte slăbiciunea şi să recunoască dependenţa lor în faţa lui Dumnezeu.

*O suferinţă atroce poate fi izvoditoare de haruri minunate, dacă e oferită lui Isus. Ea poate naşte carisme, vocaţii, poate ajuta la misuni, poate evangheliza. Prin propria trăire să dai mărturie despre Isus Crucificat şi suferind, înseamnă, de fapt, să te mântui. Câţi sfinţi n-au dorit să sufere alături de Isus răstignit?
Sfântul Francisc, Sfânta Rita de Cadscia, Padre Pio şi mulţi alţii care şi-au purtat stigmatele, identificându-se în suferinţă cu modelul lor care este modelul suferinţei omeneşti, Cristos întrupat pentru noi.

*Să-i iubim pe cei suferinzi pentru că ei sunt oglinda vie a lui Isus Cristos, speranţa, nădejdea şi mântuirea sigură. Este purificarea de păcate încă de aici, de pe pământ, este purgatoriul, este dovada sigură că Dumnezeu te-a ales pentru Împărăţia Sa.

*Refuzând suferinţa, îţi diminuezi propriile merite, ba încă le respingi şi pe acelea ale lui Isus Cristos care nu a refuzat paharul durerii ci a făcut Voia Tatălui Ceresc. Iob cel răbdător şi-a acceptat în chip magistral suferinţa ca fiind venită de la Domnul.
Şi tot ce vine de la Domnul trebuie restituit, inclusiv viaţa. Inclusiv durerea fizică şi psihică, însăşi starea de a fi pe acest pământ, mădular al Trunchiului Mistic.

*Suferind, te aureolezi cu o coroană nevestejită; aceea a împărtăşirii durerii cu cineva. Şi nu cu cineva care este străin de suferinţă, ci cu Acela care s-a identificat cu Suferinţa Însăşi, Regele suferinţei, mielul dus la înjunghiere şi care nu şi-a ascuţit glasul plângând, lepădându-se de durere, ci a îndurat totul, fără un geamăt, fără murmur.
Să medităm această suferinţă mântuitoare, izvoditoare de haruri şi s-o acceptăm, aşa cum vine ea, ca o cale spre biruinţa finală.

*Şi suferinţa e bună la ceva, fiindcă te căleşte, te face mai puternic în aşa fel încât să-i poţi ajuta pe cei slabi. Şi apoi, din suferinţă s-au născut marile capodopere, niciodată din bucurie şi fericire.



*Socoteşte suferinţa ca pe un har, ceva primit de la Cineva care te iubeşte nespus şi vrea să te salveze.

*A suferi pentru tine, din pricina unor boli, fizice, psihice, a unor întâmplări nefericite, a unor trădări sau calamităţi, este una. Dar suferinţa participativă, suferinţa pentru în unire cu altul, este cu totul altceva.

*Jertfa pentru altul – un corolar al virtuţilor: iubirii, credinţei, speranţei, prieteniei, generozităţii, dăruirii totale.

*A-ţi trăi propria realitate. Este o terapie freatică necesară, o curăţire, o abluţiune cu apă lustrală.

*Lasă-te cucerit încetul cu încetul. De credinţă, de speranţă, de iubire. Şi la sfârşit, vei primi o medalie. Medalia ta se numeşe Isus Cristos.

*Spune-mi cel puţin un lucru la care ai putea renunţa în momentul acesta pentru Isus.

*Când nu mai ai la ce renunţa, devii liber, liber, pentru a te acoperi de noi şi noi avuţii, nemăsurate, nelimitate, temeinice, care nu se împuţinează şi nu se sfârşesc, care nu se strică.

*Unii preferă să trăiască bine în viaţă. Dar cât de puţini doresc să trăiască bine înlăuntrul lor!

*Niciodată să nu refuzi o inimă care ţi se dăruieşte. Din nefericire pentru ei, unii desconsideră darul suprem adus omenirii de Dumnezeu: Preasfânta Inimă a lui Isus şi Inima Neprihănită a Fecioarei Maria.

*Ei ne-au dăruit inimile lor. Dar tu, ce le dăruieşti zilnic?

*Terapia divină este sublimă şi pentru că nu încetează niciodată. Ea nu ţine cont de nevrednicia bolnavului de slăbiciunile lui, continuă să-i dea medicamentul suprem: pe Isus Cristos Euharistic. Câţi îl primesc şi mai ales, câţi îl nesocotesc?


Teolog CEZARINA ADAMESCU
23 APRILIE 2010