SCÂNTEIE

[dordanaela]

“Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie sa murim întai.”– Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene


Să nu mă întrebi de unde vin...
Să nu mă întrebi ce şoapte
am cuprins în dorul meu
în care te aştept.
Eu sunt scânteia călătoare
desprinsă din fiinţa Ta.

Am cutreierat
universurile
din eon în eon,
îndepărtându-mă de Tine,
Iubindu-Te tot mai mult,
până am ajuns ţintuită
la marginea marginilor.

Din când în când
mai vorbeam ,
mai şopteam...
mai plângeam...
din ce în ce mai încet,
din ce in ce mai rar,
din ce în ce
mai de departe.

Am fost absorbită de
o altă putere de lumină,
asemănătoare
cu lumina Ta,
Acea putere cu chip de leu
a luat lumina mea
şi a dus-o în Haos.

Am ajuns în jocul
perechilor de aripi
care zvâcnesc
să se desprindă
de pământ.

Acum, caut în cele
patru puncte cardinale
unde începe răsăritul
pentru a asfinţi
în miezul zilei.

Din adâncuri spre înalt
încerc să mă cuprind
pentru a regăsi împlinirea
din iubirea Ta.

Flori de lacrimi se vor
aşterne peste mine,
Tu aşezându-te lin în inimă
cuprinzându-mi sufletul care
despică cerul

Doar aşa ajungăndu-mi
Veşnicia ,
ca să te iubesc.

Am venit
ca să învăţ căldura focului
şi am cunoscut esenţa lui
arzătoare
pătrunzând în mine.

Am venit
ca să fiu alcătuită din
Pământ,
şi am devenit
pulbere de stele.

Am venit
ca să mă rostogolesc
prin ape
şi am cunoscut
contopirea undelor eterne.

Am venit
ca să învăţ zborul
şi, mi s-au frânt aripile.

M-am ascuns
În adâncul sufletului
pentru că acolo
mă aşteptai,
Eşti TU.

Primeşte-mă
în braţele Tale
şi lasă-mă,
scânteie rătăcitoare,
în margine de neuitare,
să adorm
în inima Ta.