Putem citi, astăzi, în limba română, un număr consistent de volume, fie ele surse sau exegeze, despre problema iubirii în Evul Mediu arab și latin. Putem răsfoi cu folos celebra carte a lui Denis de Rougemont, Occidentul și iubirea (tradusă în română în 1987), precum și un compendiu mai recent, al lui Jean Verdon (apărută la noi în 2009). Textele-sursă sunt chiar mai bogate: Richard de Fournival, Bestiarul iubirii (2006), sau Andreas Capellanus, Despre iubire (2012), sau Béroul, Romanul lui Tristan (2014), publicate toate trei în ediții bilingve în colecția „Biblioteca medievală“ a Editurii Polirom. O versiune mai veche a epistolarului Heloisei și al lui Abelard așteaptă o retraducere și o completare a celebrelor scrisori. Despre importanta sursă arabă a dezvoltării iubirii curtenești în lumea latină se poate citi în Ibn Hazm al-Andalusi, Colierul porumbiței, tratat despre dragoste și îndrăgostiți (2012). În acest context „cade“ traducerea, excepțională și atent comentată a Romanului trandafirului, a lui Guillaume de Lorris și Jean de Meun, semnată de Reghina Dascăl, Valentina Mureșan și Andreea Șerban (Polirom, 2020). Capodoperă a literaturii franceze timpurii, Romanul este o operă în parte filosofică, în parte literară și inițiatică, în care trandafirul este și simbol al unirii erotice, al secretului și al virginității, dar și al remodelării de sine a subiectului care își trăiește dorința în fața obiectului dorit.
Toată această literatură, parcursă și pusă înapoi pe raft, mă pune în fața unei întrebări simple și comunicate discret pe diferite voci: este iubirea un fapt al naturii, sau un fapt al culturii? Desigur, o cultură care transferă texte dinspre o tradiție arabo-hispanică a codurilor de comportament ale iubirii curtenești spre occidentul latin medieval care își scrie astfel, de la un titlu la altul, propria Educație sentimentală. Ea doar invocă astfel un dat al naturii, dar unul colorat printr-o construcție a identității îndrăgostitului care arde în propria pasiune, marcând etapele amorului său cu succesivele exerciții ale abținerii, virtuții, sanctificării obiectului dorit, până ce se descoperă în finalul drumului său gol, dezbrăcat de toate avatarurile sale, dar întâlnindu-se cu sine și folosind fiecare precaritate descoperită ca pe o sursă de identitate proprie. Este ceea ce se întâmplă în fiecare dintre titlurile menționate, în scenarii diverse. Dar în Romanul trandafirului, început de Guillaume de Lorris și continuat de Jean de Meun, povestea este spusă direct și frust: finalul unirii erotice și mistice nu pierde nimic din autenticitatea suferinței și conflictelor pasiunilor sufletului cunoscute pe drumul inițierii. Întreaga regie a visului tânărului din grădină (replică erotică a visului politic al lui Scipio, de vreme ce Macrobius e una din surse), un vis în care personificările virtuților și viciilor, ale codurilor culturale sau pur și simplu figura Rațiunii și apoi a zeului iubirii îl ajută sau i se opun vehement, sub forma unui asalt al unei cetăți aparent inexpugnabile, își are reversul într-un lung excurs sceptic asupra succesului iubirii căzute în cotidian, dublat de invective misogine și misogame care contrastează cu elogii fruste ale iubirii carnale. Dar pe sub toate acestea curge meditația lui Boethius, din Consolarea Filosofiei, în care sunt prezente definițiile timpului, eternității și virtuții, dar mai ales critica posesiei căreia eroul trebuie să se supună înainte de a-și primi trandafirul. Întreaga istorie, în plus, este ecoul unei vieți urbane universitare, în care se construiește acest arhetip al tânărului virtuos: este vie aici amintirea disputelor doctrinare ale universității pariziene, în care Guillaume din Saint Amour luptase prin pamfletul său pentru libertatea de gândire a profesorilor și studenților și împotriva intrării în mediul studios a călugărilor cerșetori, franciscani și dominicani.
Răspunsul la întrebarea simplă de mai sus este dat într-o formă paradoxală, și îmi place să cred că aici stă inima Romanului: cu cât iubirea este mai elogiată ca un fapt natural, al răbufnirii corporale a instinctului perpetuării, cu cât apologia iubirii libere se face mai intens, cu atât istoria inițierii, a regulilor pierderilor și abandonului, a suferinței și a asumării propriilor precarități și descrierea minuțioasă a conflictelor pasiunilor sufletului sunt un autentic construct cultural. Acest construct, amplă replică la Arta iubirii lui Ovidiu, funcționează, în fond, ca un filtru în privirea modernă spre idealul antic al iubirii. Poți închide cartea, la finalul lecturii, cu gândul la un ev mediu arabo-latin care a strecurat omului modern încrederea iluzorie în faptul spontan al iubirii, în spatele căruia stă un arhetip uriaș, complex și dotat cu forța unui destin cultural care își asigură viața prin camuflarea sa în spatele aparentei sale naturalități.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius