Sunt multe provocările cu care un scriitor se confruntă atunci când își propune un roman istoric, dar dacă ar fi să selectez doar trei pe care să le supun atenției, aș miza pe respectarea documentării, pe contextualizare și pe capcana subiectivismului. Or, se pare că Adrian Lesenciuc – în Balada, noul său roman referitor la Ciprian Porumbescu – se achită elegant de toate aceste piedici pe care scrisul despre trecut le juxtapune unui prozator plasat la distanță de timp. Pe cât posibil – mai ales atunci când subiectul este unul legat de o biografie sau de un eveniment situat în trecut – e de apreciat respectarea adevărului istoric. Din acest unghi, autorul Baladei, nici măcar de dragul speculației literare, a artificiului estetic sau cu tentă hedonistă, nu a comis vreo inadvertență. Ba, dimpotrivă, Adrian Lesenciuc este un cercetător tenace, parcurge surse de arhivă, citește corespondențe, călătorește pe urmele evenimentelor (la propriu și la figurat), ba chiar identifică și intervievează martori. O adevărată desfășurare de meticulozitate demnă de un specialist în istorie orală și recuperarea memoriei. Rezultatul acestei analize este unul cizelat în detaliul său, iar cartea reprezintă o reușită îmbinare dintre cercetare istorică și literatură. O a doua provocare pentru un scriitor ține de contextualizare, de identificarea limbii, a frecvenței și a tonului în care trebuie să-și racordeze discursul. Aici este piesa de rezistență care dă (sau nu!) onestitate cărții. Este tot o reușită a autorului. Ciprian Porumbescu, Iraclie, Berta, Aglaie sau Marioara nu puteau vorbi decât în limba română a sfârșitului de secol XIX. Este dificil să scrii acordându-ți în permanență ideile și gândurile la tiparele mentale, la sintagmele și clișeele anilor 1860-1880 din Bucovina. Trebuie să gândești ca cei de atunci, să-ți apropii – verbal, lingvistic – pasiunile și angoasele lor, să te plasezi din punct de vedere mentalitar în epoca de atunci. A treia provocare ține de subiectivism, este ceea ce am putea numi capcana subiectivității exacerbate. Pornesc de la premisa că nici un scriitor nu alege un subiect istoric fără a fi în prealabil fascinat/intrigat de acesta, cu atât mai mult cu cât unul care se înrudește, pe linie maternă, cu protagoniștii (pe pagina de gardă a romanului există dedicația/mențiunea: „Mamei mele, Viorica, născută din neamul Golembiovschi-Nichiforean din Breaza“). Or, capcana din această perspectivă este eludarea distanței, este lipsa de obiectivitate și de critică onestă față de unele personaje, față de unii protagoniști (reali) ai poveștii. Din nou, Adrian Lesenciuc se achită cu eleganță și de această situație, recurgând, ca de fiecare dată, la forța argumentului, la gentilețe și înțelegere. Nu îi putem imputa favoritisme sau pactizări post-factuale de dragul unei restitutio historiae.
Din punct de vedere structural, romanul are două părți, construite cronologic – una este o căutare a cântecului, cealaltă o identificare a vocii în măsură să dea glas acestui cântec. De unde vine acest cântec? – din istorie (există câteva repere identitare cu care autorul jalonează parcursul cărții – Ștefan cel Mare, momentul Putna etc.), din constructe mentalitare și imagologice legate de ideea de națiune (efecte ale Revoluției de la 1848, „Tătucă, am cântat Daciei întregi!“), din religie (de la Dumnezeu, de la arhangheli), din om (fie el român, huțan, țigan), din natura Bucovinei, din această țară a fagilor (Arboroasa), din durere (din moarte, din suferință), din bucurie (din iubire, fie ea și erotică în cel mai nobil aspect al erotismului platonic și/sau conjugal), din datorie (din talentul pe care Dumnezeu îl dă omului ca să-l slăvească). Și – atunci, care este vocea menită să dea glas acestui tot? Cum ar trebui să fie ea? – ar trebui să fie pură – relevă această a doua parte a cărții lui Adrian Lesenciuc – bună, să fi văzut și trăit suferința, să fi simțit iubirea, ba chiar și nedreptatea. Și, firește, să fi cunoscut și frumosul, frumusețea din oameni.
Registrele romanului – unul muzical, este o literatură pe portativ – sunt construite ca într-o baladă. Pornind de la premisa că balada în sine este un amplu poem narativ, liric, istoric, identificăm glasurile juxtapuse și timbrul fiecărui protagonist. Își cântă/glăsuiește propria partitură Iraclie Porumbescu (tatăl compozitorului, un personaj construit admirabil pe parcursul paginilor, un adevărat Iov bucovinean), Ciprian Porumbescu, Marioara (unul dintre cele mai reușite fragmente este această partitură literară interpretată de sora compozitorului), Mihai Eminescu („autorul“ unor mărturii care ne par familiare), ba chiar Balada însăși (care încheie simbolic cartea, un personaj/discurs care e prezent de la început până la sfârșit ca un metatext). Dacă ar fi să alegem un personaj principal, ar fi dificil de stabilit între Iraclie, Ciprian Porumbescu sau chiar Balada. La statutul de personaje secundare atât Bucovina (anexată de monarhia Habsburgică în 1774), cât și Brașovul (o mică Vienă din fin de siècle) pot candida cu succes, pentru că nu este neapărat o carte a oamenilor și a glasului, ci și a locurilor. Personajele sale știu să povestească, să cânte, dar, în egală măsură, știu și să păstreze tăceri adânci, de respiro (iar tăcerile lor au și ele un glas). Cartea lui Adrian Lesenciuc este o pledoarie pentru idei (Dumnezeu, țară, familie – care sună a cuvinte mari, dar esențiale pentru realitățile unei Bucovine sub dominație austriacă) și, din punct de vedere al romanului istoric, o carte bine calibrată din perspectiva echilibrului dintre istorie, ficțiune și valoare literară.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius