I. Secvențe biografice; în atenția serviciilor secrete. Dacă numele lui Victor Iancu nu este total ocolit sau chiar neglijat când se vorbește despre Cercul Literar de la Sibiu, nici nu este prea des amintit când se discută despre această importantă grupare literară. S-a născut la 30 iunie 1908 în localitatea Slovinka (Alsoszalonka) –„la poalele Munților Tatra“, cum afirma adesea – aflată atunci în Ungaria (apoi în Cehoslovacia) și s-a stins din viață la 31 martie 1981 la Timișoara. După școala primară făcută la Ozd (Ungaria) și primul an de liceu la Miskolcz, a continuat studiile liceale la Petroșani (bacalaureatul în 1926), unde s-a stabilit familia în 1919 (tatăl – Iancu Iosif (n. 1867, Săcărâmb – m. 1.IX.1947, Zlatna) – fiind inginer minier, originar din ținuturile hunedorene ; mama se trăgea dintr-o familie de mineri din Liege, fiind de origine valonă-belgiană – Jeannette Iancu, n. Quoilin; a murit în 1917 la Ozd).
Studiază la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București (1926 – 1929), unde și-a luat licența cu teza Teoria abstracțiunii a lui Worringer cu specială privire asupra artei primitivilor. Face studii de estetică, filologie (romanistică și germanistică), filosofie și istoria artelor la Universitățile din Viena (semestrul de vară 1930) și München (semestrul de iarnă 1930 – mai 1936). La Facultatea de Filosofie a Universității din München și-a susținut teza de doctorat cu titlul Die Bedeutung der Form in der Ästhetik ( Semnificația formei în estetică ), sub conducerea profesorului Alexander Pfänder. Reîntors în țară (1936) a lucrat ca profesor la Liceul „Gh. Barițiu“ din Cluj, iar din 1939 ca asistent la Catedra de Estetică și Critică Literară la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj. La Cluj desfășoară și o bogată activitate publicistică, fiind redactor responsabil a publicației Țară Nouă. Susține un concurs pentru ocuparea postului de conferențiar la Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iași (1943).1
Odată cu schimbarea de regim, este dat afară din învățământul superior, rămânând mai mult timp fără serviciu. Este și perioada când se intensifică asupra sa acțiunea de urmărire de către organele de Siguranță/Securitate, începută imediat după 1944. Interesul față de el era destul de mare având în vedere informațiile foarte de amănunțite. „Confidențial, nr.26318 S, 12 decembrie 1945. Direcțiunea Generală a Poliției, Dir.[ecția] Pol.[liției] de Siguranță. La ordinul Dvs. nr. 30304 din 13 noiembrie 1945, privitor la Victor Iancu, fost director al ziarului „România Mare“, avem onoarea a vă raporta următoarele: Profesorul Victor Iancu, fost director al ziarului „România Mare“ din Sibiu, a sosit la București în ziua de 16 noiembrie 1945, ocupând camera nr. 330 de la Hotelul Athéne Palace. Susnumitul a luat contact cu mai mulți fruntași din partidele Național Liberal și Național Țărănist și anume: Aurel Buteanu, Director al Teatrului Național din Cluj, Contele Teleki de la Budapesta, care locuiește tot la Athéne Palace, Dr. Buia din Cluj, D. Aurel industriaș din Cluj, domiciliat la Athéne Palace camera 303, Timuș Vasile ziarist, camera 503. Victor Iancu a părăsit Bucureștiul la 24 noiembrie 1945, plecând la Iași. A fost semnalat Chesturii Poliției Iași cu telefonică nr. 26308 din 17 noiembrie 1945.Prefectul Pol. Capitalei […].“2
După ce este dat afară din învățământul superior, se stabilește la Sibiu, dar nu are serviciu. Despre situația materială a lui Victor Iancu, cât timp a rămas fără lucru, Radu Stanca îi scria lui I. Negoițescu: „Victor Iancu e într-o crescândă mizerie materială – și dacă-ți spun că uneori nu are ce să mănânce nu fac un eufemism ci spun lucrurilor exact pe nume“ ( Sibiu, 22 decembrie 1948).3 După un timp, reușește să se angajeze ca muzeograf. Apoi, în august 1949 a fost încadrat ca secretar literar la Teatru, dar numai după un an a fost concediat (septembrie, 1950).
Și în perioada sibiană va fi urmărit de către organele de securitate. „Direcțiunea Generală a Securității Statului. Regiunea Sibiu, Nr. 344/58746 din 24 martie 1952. Către Direcțiunea Generală a Securității Statului. București. La ordinul Dvs. 344/76094 din 1 martie a.c. cu privire la numitul Iancu Victor, raportăm următoarele:
Susnumitul a fost identificat de noi în Sibiu, str. 23 august la nr. 8, cu serviciul la Muzeul de Științe Naturale din Sibiu în calitate de funcționar. În urma investigațiilor făcute în jurul său, până în prezent nu s-a putut stabili dacă a făcut parte din Francmasonerie. Investigațiile în jurul susnumitului continuă iar în caz pozitiv raportăm de urmare. În trecut a fost membru P.N.Ț.-Maniu, iar în prezent nu este încadrat în nici o organizație de masă.De asemenea am stabilit că în incinta instituției unde lucrează nu are alte legături cu șefii și colegii decât numai de serviciu. Însă în afară de serviciu este observat în anturajul intelectualilor sași și români cu care are legături de prietenie. Menționăm că până în prezent nu ne-a fost semnalat cu manifestări dușmănoase regimului. Colonel de securitate […], Cpt. de securitate […].“
Din luna septembrie 1956, Victor Iancu devine conferențiar la Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara (atunci Institutul Pedagogic de 5 ani), iar din octombrie 1968 este numit profesor, fiind pentru o perioadă de timp singurul profesor conducător de doctorat. Este între acei profesori care au marcat un început, au contribuit la fundamentarea unei tradiții universitare, academice la Timișoara. La început, Victor Iancu a ținut cursul Introducere în știința literaturii, iar din 1957 a devenit titularul disciplinei literatura universală.
Urmărirea activității lui Victor Iancu va continua și după venirea sa la Universitatea din Timișoara. Mai multe surse (informatori) dau note informative despre Victor Iancu, prelucrate de ofițerul de securitate. 1.„Într-o zi din luna mai, când în cabinet se afla pe lângă sursă și asist. P. Irimescu sau C. Nistor (nu-mi mai aduc bine aminte) a venit vorba despre protestele ce se aud în lume cu privire la cei 6000 de arestați din Grecia. Atunci Victor Iancu a exclamat: Dar de ce nu a protestat lumea când la noi au fost 40000 de arestați? Adică ar fi protestat unii, dar nimeni nu le-a dat nicio importanță. Această ieșire ar fi fost urmată de un moment de tăcere penibilă. Asemenea cuvinte rostite față de tinerii de la catedră V.I. a mai avut și cu alte prilejuri semnalate mai înainte.“.[ Sursa „Săndulescu“. Data: 08.06.1967. Casa: Andrei.]”. 2. „Astfel, plecând de la universitate, în jurul orei 14 în ziua de 29 martie, conf. Iancu V. a readus în discuție pe care o purta cu asistenții Corneliu Nistor și Petre Irimescu, în compania sursei, îndreptându-se spre centru – problema unirii Transilvaniei cu România. În cadrul acesteia V. Iancu explica celor de mai sus că este greșit a i se reproșa lui IULIU MANIU că ar fi militat pentru autonomia Ardealului ca potrivnic realizării actului Unirii, dimpotrivă spunea V. Iancu – I. Maniu a jucat în acele condiții o carte mare, pentru care n-am avea voie decât să-i purtăm recunoștință, el a afirmat o atitudine sciziționistă față de guvernul de la Budapesta, pentru a-l face să creadă că aceasta este politica lui, dar în fond aceasta a fost o tactică. Adică inducând în eroare guvernul de la Budapesta, Maniu l-a făcut pe acela să nu acționeze și a câștigat astfel timp pentru a putea influența marile puteri în sprijinul intereselor românești.“[ Sursa „Săndulescu“. Data: 08.06.1967. Casa: Andrei.]. 3. „În legătură cu George Ivănescu profesor la Universitatea din Timișoara, despre care sursa a mai dat anterior o notă informativă, în urma sarcinii primite, sursa a încercat în mai multe rânduri să stea de vorbă cu numitul. Având în vedere că Ivănescu a primit o locuință nouă și că este în organizarea laboratorului de cercetări fiziologice (sic!; evident că filologice, n.n. Al.R.) a Academiei R.P.R. din Baza Timișoara, întâlnirea a fost foarte grea. Sursa l-a întâlnit pe Ivănescu într-o zi la amiază la Casa Universitară, unde au luat masa împreună. Nu s-a putut discuta nimic deoarece a venit profesorul Iancu de la Universitate și a stat aproape tot timpul acolo, deoarece l-a rugat pe Ivănescu să muncească (sic!; corect: numească, n.n. Al.R.) în postul de preparator la Baza Academiei Timișoara pe un tânăr absolvent al Institutului Pedagogic, Metea Alexandru, fiul juristconsultului Metea Octavian.“[Sursa: „Trandafirescu“. Data: 12.12.1963. Casa: Filipescu.]
II. Exeget al Cercului Literar. Victor Iancu se află între semnatarii scrisorii omagiale adresate lui E. Lovinescu și publicată în ziarul Viața4, care va fi considerat de critic un adevărat manifest. A fost singurul cadru didactic semnatar al scrisorii. E. Lovinescu îl consideră ca autor al acesteia, mulțumindu-i într-o epistolă: „Stimate domnule Iancu, Abia azi iau un contact mai analitic cu scrisoarea colectivă ce mi-ați trimis și care a apărut în Viața, cu data de 13 mai – joi. Ea conține, înainte de toate, un omagiu personal, pentru care vă sunt recunoscător, deși nu sunt în stare de a ști dacă mi se cuvine integral sau deloc… chiar de d-voastră. Țin să vă felicit: e admirabil redactat și sub raportul stilistic, și al atitudinii pline de curaj; între atâtea lașități, actul d-voastră constituie Pentru a clarifica situația scrisorii, dar și pentru a lua apărarea tinerilor semnatari, care erau atacați în diverse publicații, numiți ironic „esteții din Ardeal“, Victor Iancu publică articolul: În chestiunea nouei mișcări estetice din Ardeal. Ce este Cercul literar din Sibiu6. Articolul lui Victor Iancu nu este doar între primele texte, alături de cel al lui E. Lovinescu, prin care se ia apărarea tinerilor studenți constituiți în ceea ce mai târziu va fi recunoscut ca fiind expresia unei adevărate grupări de generație literară, – Cercul Literar de la Sibiu, – într-un moment de început al activității acesteia, ci este primul text de punere în coordonatele adevărului a paternității manifestului, de teoretizare a esteticii Cercului Literar și de apreciere a tinerilor studenți care formau această grupare literară. Studenții de atunci care au semnat manifestul s-au expus unor acuzații publice, în condițiile în care, în vremea războiului, înflorea literatura patriotardă, iar discuția despre estetic părea un sacrilegiu. O inițiativă strict literară era transferată, prin ceea ce se scria în presă, într-un alt plan al discuției decât cel literar, cu un vădit obiectiv de a putea fi acuzați din perspectivă social-politică. Manifestul cerchist „a beneficiat“ de atacuri dure, venite de pe pozițiile presei ultra-naționaliste, care a lansat acuze și ironii la adresa tinerilor studenți, dar mai ales împotriva lui Victor Iancu, deoarece se credea că el este adevăratul autor.
Cu atât mai importantă a fost și a rămas în perspectiva istoriei literaturii intervenția lui Victor Iancu în presă, cea dintâi după scrisoarea către E. Lovinescu. Cu o clară perspectivă a consecințelor, Victor Iancu observă că atacurile „țintesc însă mai departe decât aceste acuzații formulate cu un aer de ridicolă gravitate, vizând însăși inexistența Cercului de la Sibiu și inclusiv lipsa de semnificație literară a semnatarilor. Firește, rămâne fără importanță faptul că cei ce formulează obiecțiile ar trebui în primul rând ei înșiși să-și cerceteze titlurile; acuzatorul nu e ținut să-și revizuiască propria conștiință înainte de a trece la oficiul public al acuzării, pe care-l deține, îndeobște, nu în numele unei probități notorii, ci adesea sub impulsul cinismului avid de succes.“
Victor Iancu plasează istoric Cercul Literar de la Sibiu arătând că nici o mișcare spirituală nu se naște dintr-o dată; el izolează și fixează identitatea acestei grupări și mișcări literare în condițiile în care, se știe, că literatura din Ardeal nu a fost atrasă în primul rând de coordonata estetică. Observă excesul de tendenționism al unei bune părți a literaturii ardelene care „a împiedicat-o, în atâtea rânduri, să se închege în creațiuni majore, chiar și în cazurile când creatorii ar fi îndeplinit personal condițiile unor asemenea exigențe“. Având în vedere preocuparea și rolul membrilor Cercului Literar din acea vreme, Victor Iancu îi împarte în patru grupuri: teoreticieni, poeți, prozatori și prieteni și le analizează activitatea nominalizându-i pe fiecare.
1 Victor Iancu a susținut concursul pentru ocuparea postului de conferențiar, disciplina Estetică Filosofică, la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iași. Arhiva Uni versității păstrează documentele. Redăm cererea lui Victor Iancu: „Subsemnatul, Victor I. Iancu, doctor în filosofie, asistent pe lângă catedra de Estetică și Critică literară a Universității „Regele Ferdinand“ (Cluj – Sibiu), domiciliat în str. Budai Deleanu 9, cu onoare rog să binevoiți înscrierea mea la concursul pentru conferința de Estetică Filosofică la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității Cuza Vodă Iași.“ Cererea a fost depusă în 10 decembrie 1943, împreună cu Diploma de licență eliberată de Universitatea din București și Diploma de doctor eliberată de Facultatea de Filosofie, Universitatea din München (echivalată). Președintele comisiei trebuia să fie Ștefănescu – Goangă, dar fiind „suferind“ a fost înlocuit cu Dan Bădărău. Din comisie au făcut parte: Liviu Rusu, Șt. Bârsănescu, Al. Claudian. Candidați la concurs: Victor Iancu, Al. Dima, Mircea Mancaș, Radu I. Paul. Concursul a debutat la 14 martie 1943, colocviu și proba practică (19 martie). „Subsemnații profesori Dan Bădăru, Liviu Rusu, Șt. Bârsănescu și Al. Claudian întruniți astăzi 15 martie la Facultatea de Litere și Filosofie din Iași pentru a continua concursul în vederea ocupării conferinței de Estetică Filosofică, am procedat la ținerea colocviului prevăzut la art. 65, al. 5, punctul b., candidații fiind examinați în ordine alfabetică.“ Notarea la colocviu a fost următoarea: Dan Bădărău: Al. Dima – 18; V. Iancu – 19; M. Mancaș – 17. Liviu Rusu: Al. Dima – 18; V. Iancu – 19; M. Mancaș – 17. Șt. Bârsănescu: Al. Dima – 17. V. Iancu – 19. M. Mancaș – 17. Al. Claudian: Al. Dima – 19; V. Iancu – 18; M. Mancaș: 18. După proba practică Victor Iancu și Al. Dima au ajuns la egalitate, iar comisia consemnează că sunt „împiedicați a proclama reușit vreun candidat“. Până la urmă și după consultarea la minister Victor Iancu a fost numit la Estetică filosofică , iar la Estetică și critică literară a fost numit Al. Dima, cu condiția eliberării acesteia din urmă (transferul lui G. Călinescu la Universitatea din București).
2 Documentele citate se află în dosarul lui Victor Iancu din Arhiva C.N.S.A.S.
3 I. Negoițescu — Radu Stanca, Un roman epistolar. Editura Albatros, 1978, p. 154.
4 Viața, ziarul de dimineață al tuturor cetățenilor; București, anul III, 1943, nr. 743, joi 13 mai. Director: Liviu Rebreanu. Pe pagina a 2-a a ziarului — Viața artistică — este publicată scrisoarea cerchiștilor către E. Lovinescu, sub titlul (scris cu majuscule) ARDEALUL ESTETIC și cu subtitlul O scrisoare către d. E. Lovinescu a „Cercului literar din Sibiu“. La sfârșit este precizat: „Cercul literar din Sibiu“ și sunt trecute următoarele nume: Victor Iancu, E. Todoran, Corneliu Regman, Damian Silvestru, Ovidiu Drimba, Ion Oană, Radu Stanca, Romeo Dăscălescu, Ștefan Aug. Doinaș etc. Nu știm dacă mențiunea „etc.” aparține cerchiștilor sau redacției, făcută din rațiuni de spațiu. Nu știm cui aparține scrierea greșită a unor nume: Todoran este scris Tudoran, Regman este scris Ragman, Stanca este trecut Stancu, Oana este trecut Oană. Deci, scrisoarea cerchiștilor nu este publicată sub pseudonimul colectiv Damian Silvestru, cum se menționează în unele studii, ci cu numele pe care le-am amintit. Înainte de textul propriu zis al scrisorii există un preambul (text) semnat de Dan Petrașincu, scris și publicat probabil din anumite rațiuni redacționale. Pe aceeași pagină este publicată o fotografie cu E. Lovinescu la Cenaclul „Sburătorul“. În fotografie: Sorana Țopa, Ana Luca, Ioana Postelnicu, Ion Ojog, Lucia Demetrius, P. Constantinescu, Ioana Tăutu (Monica Lovinescu), Vl. Streinu, Ștefania Zottoviceanu-Rusu, Dan Petrașincu, Maura Prigor, I.L. Postolache.
5 Apud, E. Lovinescu, Sburătorul. Agende literare, VI, Ediție de Monica Lovinescu și Gabriela Omăt. Note de Alexandru George, Margareta Feraru și Gabriela Omăt. Cuvânt de încheiere de Gabriela Omăt. Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu“, București, 2002, p. 549. Nota îi aparține Gabrielei Omăt.
6 Timpul, București, anul VII, 1943, nr. 2192 – 2193, 19 – 20 iunie.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius