Umbland cu intrebarea pe mare

[altmariustotal ortodox]

Episodul umblarii pe mare a Mantuitorului ne poate conduce la o serie de intrebari aparent absurde.

Ne putem intreba, astfel, ce s-ar fi intamplat daca, atunci cand se afunda, Petru nu ar fi strigat catre Mantuitorul? Ce s-ar fi intamplat daca frica l-ar fi paralizat cu desavarsire si din gura lui n-ar fi iesit acel strigat scurt: "Doamne, scapa-ma!". Oare Hristos l-ar fi scapat si fara acel strigat? Pe de o parte, suntem tentati sa spunem ca da, Mantuitorul l-ar fi scapat, din moment ce El i-a zis: "Vino". Dar la fel de bine ne putem intreba, in fapt, daca Hristos i-ar mai fi dat voie sa vina la El pe mare daca ar fi stiut ca Petru s-ar fi afundat fara sa strige dupa ajutor.

Desigur, nu putem cugeta astfel in realitate. Hristos este Adevarul si atunci cand meditam la faptele Lui trebuie sa intelegem ca avem de-a face cu Persoana dumnezeiasca a Cuvantului, nu cu un om care isi calculeaza faptele sau reactioneaza din instinct.

Dar privind totusi astfel, desprindem un lucru important: si anume acela ca Hristos nu ne vrea "in siguranta". Daca ar fi dorit ca Petru sa evite posibilitatea inecarii, nu l-ar fi chemat la El. Ba poate ar fi potolit si furtuna, inainte sa vina la ei. Dar facand aceasta, l-ar fi privat pe Petru de una dintre cele mai importante experiente din viata sa, aceea de a striga din tot sufletul, cu toata puterea existentei sale aflate in pragul disparitiei, catre Mantuitorul. Petru a strigat, in doar doua cuvinte, catre Mantuitorul ca si catre Cel in care isi punea nadejdea in clipa disperarii sale. Petru ceruse, evident, ceva "peste masura de mare", cum se exprima Sfantul Ioan Gura de Aur. Dar Mantuitorul s-a folosit de acest prilej pentru a-i transmite lui Petru, ca si noua, o lectie importanta despre viata duhovniceasca: cine vrea sa mearga catre Mantuitorul trebuie sa fie dispus sa se lase in mainile Lui si sa strige cu toata puterea atunci cand va fi in pericol de moarte. Pentru ca cei ce se angajeaza in aceasta viata sunt intr-un continuu pericol de moarte.

Chemarea lui Hristos se adreseaza tuturor. Cei ce sunt dispusi "sa lepede grija cea lumeasca" vor putea merge catre Mantuitorul fara a se afunda in valurile acestei mari tulburate care este viata pamanteasca. Dar intrucat toti suntem pacatosi, "pana la unul", singura salvare va fi strigatul deznadajduit catre Mantuitorul. Cei care vor sa fie "in siguranta" nu se vor aventura pe drumul spre mantuire. Cei pentru care siguranta barcutei in care li se pare ca stau va fi mai importanta decat dorul mantuirii, nu se vor aventura. Nu vor fi in pericol sa se afunde in valuri, dar vor ramane plutind in deriva avand sentimentul inselator al situatiei "caldute".

O alta intrebare, care scoate la lumina o caracteristica interesanta a firii umane, este una pe care o ridica chiar Sfantul Ioan Gura de Aur. Intrebarea este: daca Hristos i-ar fi poruncit El lui Petru sa mearga pe apa, Petru ar fi acceptat? Sfantul Ioan afirma ca nu, n-ar fi primit, pentru ca nu avea atat de mare credinta. Dar atunci cand Petru are initiativa, lucrul in sine i se prezinta intr-o alta lumina. Asa este omul, asa suntem si noi de cele mai multe ori: atunci cand nu avem initiativa unui lucru, il privim in alta lumina decat atunci cand initiativa ne apartine. De multe ori pe noi aceasta atitudine ne duce la desconsiderarea lucrului in sine, ceea ce n-ar trebui sa se intample unor oameni duhovnicesti.

Gestul avantat al lui Petru arata multa lui dragoste. Si pentru marea sa dragoste, Hristos ii iarta putina credinta, adica momentul de ezitare. Asa cum chiar Mantuitorul a spus-o cu alta ocazie, celui ce iubeste mult i se si iarta mult. De aceea din toate aceste gesturi ale lui Petru, care oscileaza intre dragoste si ezitare, culminand cu tradarea dinaintea rastignirii, putem invata lectia esentiala a vietii duhovnicesti, cuprinsa chiar in intampinarea pe care le-o face Domnul celor din corabie: "Indrazniti, Eu sunt, nu va temeti!". Doar inarmandu-se cu aceasta indrazneala omul poate avea curajul de a incerca sa mearga pe valurile tumultoase ale drumului pe care il are de parcurs catre Hristos, stiind ca, chiar de va ezita si se va afunda, Hristos va fi chiar langa el, intinzandu-i indata mana.

Paul Cocei