Seneca - Despre miscarea Universului

[altmariusideea]

Seneca Lucius Annaeus

Zice unul: „În felul acesta, nu eşti cu nimic îndatorat soarelui sau lunii; căci nu-şi împlinesc mişcările numai pentru tine.” Numai că, de vreme ce scopul mişcărilor lor este păstrarea universului, înseamnă că se mişcă şi pentru mine; căci şi eu sînt parte a universului. Adaugă acum că situaţia lor este diferită de a noastră; căci cel care îmi face un serviciu pentru ca prin intermediul meu să-şi facă sieşi un serviciu, nu a dăruit o binefacere pentru că m-a făcut instrumentul folosului său. Numai că soarele şi luna, chiar dacă ne fac un serviciu pentru folosul lor, nu tind ca prin intermediul nostru să-şi fie sieşi de folos: căci ce le-am putea noi dărui lor?

Spune: „Aş şti sigur că soarele şi luna vor cu adevărat să ne facă un serviciu dacă le-ar fi fost cu putinţă să nu voiască; dar nu pot să nu fie în mişcare. În fond, n-au decît să se oprească şi să îşi înceteze lucrarea.” Vezi însă în cîte feluri poate fi respins acest argument. Nu este adevărat că un om care nu poate să nu voiască, tocmai prin aceea voieşte mai puţin; pe Hercule, dovada cea mai bună a unei voinţe statornice este faptul că nu poate fi schimbată. Un om bun nu poate să nu facă ceea ce face; căci nu ar mai fi bun, dacă nu ar face-o. Aşadar, un om bun dăruieşte o binefacere nu pentru că el face ceea ce se cuvine să facă, ci pentru că lui îi este cu neputinţă să nu facă ceea ce se cuvine să facă.

Pe lîngă acestea, este o mare deosebire între a spune: „Nu poate să nu facă aceasta”, pentru că este silit, şi: „Nu poate să nu voiască.” Căci dacă acela trebuie să o facă, atunci nu-i sînt lui îndatorat pentru binefacere, ci celui care îl sileşte; dacă însă trebuie să voiască pentru că nu are nimic mai bun ce să voiască, atunci se sileşte singur; astfel, ceea ce nu-i datorez unuia silit, îi datorez unuia care se sileşte. 
„Să înceteze să mai voiască”, spune unul. În punctul acesta îţi iese dinainte o întrebare. Cine-i atît de smintit încît să nege că este un act de voinţă ceea ce nu e în primejdie să înceteze şi să se schimbe în contrariul său în vreme ce, dimpotrivă, nimeni nu trebuie mai mult să pară că voieşte decît cel care are o voinţă atît de stabilă încît să pară veşnică?

Bine, atunci” – zice – „să se oprească, dacă pot.” Tu spui de fapt: „Toate corpurile cereşti, despărţite cum sînt de spaţii uriaşe şi menite să păzească universul, să-şi părăsească posturile; să se stîrnească dintr-odată confuzia, să se izbească stele de stele, să piară armonia lumii, iar creaţiile divine să se prăbuşească în ruină; îmbinarea cerească, mişcîndu-se cu cea mai mare viteză, să oprească la jumătate o cursă promisă de atîea secole, iar corpurile cereşti, care acum, înaintînd şi retrăgîndu-se pe rînd, păstrează lumea în echilibru, să fie mistuite de un foc iscat dintr-odată şi, stingîndu-se toate variaţiile, să ajungă toate una; focul să le ia în stăpînire pe toate, apoi să se înstăpînească noaptea cea greoaie în loc, iar zeii aceştia mulţi să fie înghiţiţi de hăul adînc.” Merită oare să provocăm această distrugere numai ca să te convingem pe tine? Îţi sînt de folos chiar împotriva voinţei tale şi pentru tine îşi urmează drumul, chiar dacă au o cauză mai însemnată şi de mai înainte. Ramîi cu bine.

Seneca