Seneca - Despre binefaceri XII

[altmariusideea]

Seneca Lucius Annaeus

Asemănători cu cei care sînt nerecunoscători şi resping binefacerile nu pentru că nu le doresc, ci pentru a scăpa de îndatorire, sînt şi cei care se află la extrema cealaltă, arătîndu-se prea recunoscători, care se roagă ca acelaşi necaz ori nefericire să cadă şi asupra celor ce i-au îndatorat, pentru a avea prilejul să arate cu ce sentiment de recunoştinţă păstrează ei în amintire binefacerea primită. Ne întrebăm dacă au dreptate sau nu să facă astfel şi dacă intenţia le este curată. Ei sînt într-o stare de spirit care seamănă mult cu cea a unora cuprinşi de o iubire nefirească şi care tînjesc ca iubita să le fie exilată pentru ca să o poată însoţi în însingurarea fugii ei, care tînjesc ca ea să fie săracă pentru ca să aibă mai mare nevoie de darurile lor, care tînjesc ca ea să fie bolnavă, pentru ca să-i poată sta la căpătîi, care – cu toate că sînt îndrăgostiţi – îi urează tot ce şi-ar dori un duşman al ei să păţească. Ura şi iubirea nesănătoasă au aproape aceleaşi efecte.

Oarecum asemănător este cazul celor care tînjesc ca prietenii lor să aibă necazuri, pentru ca ei să le poată îndepărta şi care ajung la binefaceri pe calea vătămării, chiar dacă ar fi mai bine să stea şi să nu facă nimic decît să caute ca printr-o nelegiuire să aibă prilejul de a-şi împlini îndatorirea. Ce am crede despre cîrmaciul care s-ar ruga la zei pentru vreme rea şi furtună numai ca primejdia să-i pună şi mai mult în valoare priceperea? Ce am crede despre un general care se roagă ca armata puternică a duşmanilor să-i împresoare tabăra, năvala lor să umple pe dată şanţurile de apărare, iar palisada să fie smulsă de trupe în zbucium şi chiar să se înfigă stindardele duşmane la porţile sale – totul doar ca să aibă o glorie mai mare cînd vine să salveze o situaţie fără speranţă şi fără scăpare?

Toţi care-i imploră pe zei să-i vatăme pe cei pe care ei înşişi voiesc să-i ajute se folosesc de 
mijloace odioase pentru a le dărui binefaceri şi voiesc ca aceia să fie culcaţi la pămînt mai înainte ca ei să-i ridice. Această dorinţă de a vătăma pe cineva faţă de care nu poţi – cu toată cinstea – să nu-ţi arăţi solicitudinea, este un sentiment de recunoştinţă pe care cruzimea l-a făcut strîmb.

Spune unul: „Rugăciunea mea nu-i face nici un rău, pentru că eu îi doresc în acelaşi timp şi primejdia şi remediul.” Vrei să spui nu că nu-i faci nici un rău, ci că-i faci mai puţin decît dacă te-ai ruga doar pentru primejdia lui, nu şi pentru remediu. Este însă o ticăloşie să scufunzi pe cineva în apă doar ca să-l poţi trage apoi de acolo, să-l răstorni doar ca să-l ridici, să-l întemniţezi doar ca să-l eliberezi. Să pui capăt unei vătămări nu este o binefacere şi niciodată nu ai vreun merit dacă îndepărtezi o povară pe care tu singur i-ai pus-o aceluia în cîrcă.

Prefer să nu mă răneşti decît să-mi vindeci rana. Tu-mi poţi cîştiga recunoştinţa nu rănindu-mă ca să ai apoi prilejul de a mă vindeca, ci vindecîndu-mă pentru că am fost rănit. O cicatrice niciodată nu e plăcută, decît în comparaţie cu o rană, de vreme ce, bucurîndu-ne că s-a vindecat, am prefera să nu o fi avut defel. Dacă doreşti ca asta să i se întîmple cuiva de la care nu a avut nici o binefacere, este o cruzime din partea ta; cu atît mai mult este o cruzime dacă i-o doreşti unuia faţă de care eşti îndatorat pentru o binefacere! Ramîi cu bine.

Seneca