Roman foileton: "MOARTEA UNUI ZIARIST" (XI)

[Miron Manega]

Destituirea

Makarov avusese dreptate. I se pregătea debarcarea. De aceea îl căutase Vladislav Roman, să-l pună în gardă. Totul pornise de la schimbarea orientării politice a lui Dej, mai exact îndepărtarea de Moscova. Mai mult, se strîngeau relaţiile cu Iugoslavia, ceea ce Leonid Brejnev nu era prea dispus să digere. Cu un an în urmă, în iunie, Consiliul de Stat ratificase acordul privind proiectul româno-iugoslav Porţile de Fier, iar la începutul lui septembrie avusese loc, la Sip şi Gura Văii, festivitatea de inaugurare a lucrărilor.
Trupele ruseşti, staţionate în România de la încetarea războiului, tocmai plecaseră. Ultimii soldaţi ai Armatei Roşii părăsiseră România în cursul aceluiaşi an. Expirase termenul de douăzeci de ani, impus de ruşi, pentru plata despăgubirilor de război, iar Gheorghiu Dej nici nu voia să audă de vreo prelungire. Îndurase prea multe umilinţe de la "marele prieten de la Răsărit". Dar acum Gheorghiu Dej era foarte bolnav. Gurile rele spuneau că fusese iradiat la Moscova, în ianuarie, cînd fusese la o şedinţă a Comitetului politic consultativ al Tratatului de la Varşovia. Bătrînul (care nici măcar nu era foarte bătrîn, avea doar 64 de ani) nu mai avea mult de trăit, asta era clar. Îşi desmnase, de altfel, şi "moştenitorul", pe Nicolae Ceauşescu. Acesta tocmai împlinise 47 de ani.
Era 17 martie 1965. Cu o zi înainte, Constantin Zisu a fost cu Liudmila la premiera filmului "Pădurea spînzuraţilor". Seara, tîrziu, primise un telefon acasă. L-au anunţat că postul lui fusese desfiinţat. Nu mai exista funcţia de redactor şef, se constituise un fel de colegiu director, din care el nu făcea parte. În compensaţie, i s-a acordat o vacanţă de trei luni, pe care putea s-o petreacă cu familia, oriunde voia el. Bineînţeles, în ţară.
Îl întrebase pe Roman de ce a fost trecut pe linie moartă.
- Nevastă-ta e rusoaică, Zisule. Ăsta-i motivul. Nu vezi că s-au schimbat vremurile? Divorţează, omule, că şi-aşa ai luat-o din obligaţie, ca atîţia alţii.
- Nu pot. O iubesc - minţise Constantin.
A doua zi s-a trezit devreme, ca de obicei. Din reflex s-a gîndit la tema de editorial, dar şi-a dat seama că nu mai este redactor şef. Nu mai era nimic. A zîmbit amar.
Îi lipsea munca de redacţie. Nu-şi găsea locul. Liudmila dormea. Lucrase pînă noaptea tîrziu la rapoartele ei ciudate. Făcea parte din Forul Mondial al Tineretului de la Moscova, care "chema tineretul de pe toate continentele să-şi unească forţele în lupte, pentru o lume fără războaie, fără colonialism şi imperialism...". "Ce porcărie! - îşi spuse. Ce viaţă mizerabilă!"
La radio se comentau festivist lucrările Marii Adunări Naţionale. Îl cuprinse revolta şi scîrba. Se îmbrăcă şi ieşi. Merse pe jos pînă la Athénée Palace. Intră în salon şi întrebă de Mimi. Era de serviciu.
- Da, camarade. Ce să-ţi dea fetiţa ta scumpă, care te iubeşte?
- Pe tine. Dar vreau un coniac înainte. Dublu.
Mimi era o fată de 2o de ani, pe care el o adunase de pe stradă. O ajutase să-şi schimbe viaţa, îi găsise de lucru. Datorită lui lucra la Athéneé Palace. Iar Mimi era recunoscătoare şi disponibilă oricînd, pentru el. Din cînd în cînd, făceau sex într-o cameră de hotel, de la care ea avea întotdeauna cheia.
Apelativul "camarade", cu care i se adresa Mimi, era o formă de complicitate amoroasă între ei. Cu un an în urmă, cînd ea venise la el, la birou, "recomandată" de un tovarăş activist, care o făcuse poştă cu şoferii de la C.C., pentru 100 de lei, se aşezase, timidă şi speriată, într-un colţ al fotoliului uriaş, de pluş roşu. Se pregătea pentru o nouă umilinţă care, de altfel, nu mai avea nici o semnificaţie pentru ea. Era orfană de ambii părinţi şi mai avea de crescut doi fraţi minori. Constantin Zisu era un nume respectat şi temut printre activişti şi "camarila" lor de curve plătite. Se simţeau onoraţi să-i furnizeze, din cînd în cînd, cîte o fetiţă "talentată", care trecuse de toate probele tehnice. În felul acesta, "tovarăşii" se simţeau oarecum protejaţi de integritatea incomodă a lui Constantin Zisu, care le crease multe probleme. Mimi era, deci, cu "CTC-ul" la zi şi primise dispoziţii speciale, să dea tot ce are mai bun.
Redactorul şef o intimidase, însă. "Ce doriţi să vă fac, tovarăşe Zisu?" - l-a întrebat ea, copleşită de importanţa misiunii.
Constantin tresărise, curentat, parcă de o amintire, a privit-o cu asprime şi i-a spus: "Să nu-mi mai spui niciodată aşa." "Dar cum să vă spun, tovarăşe Zisu?" - l-a întrebat ea, repetînd greşala. Constantin a izbucnit în rîs. Un rîs sincer, adevărat, care a făcut-o pe Mimi să se simtă mai în largul ei. Constantin s-a aplecat spre ea, a mîngîiat-o pe obraz şi, cu o blîndeţe care pe Mimi a impresionat-o, i-a şoptit: "Spune-mi »camarade»". Fetei i-a plăcut cuvîntul. Rostirea lui o făcea, nu se ştie de ce, să se simtă mai importantă. De atunci, numai aşa i-a spus.
Constantin bău paharul pînă la fund.
- Mai vrei? - îl întrebă Mimi, atentă la gesturile lui.
Constantin scutură din cap.
- Spune-mi Mimi, tu mă iubeşti pe mine?
- Da, camarade. Mimi se uită în jur, se descheie la bluză şi îşi apropie de el bustul semidezgolit.
- Vrei să-ţi dovedesc?
Urcară cu liftul pînă la ultimul etaj, unde era camera "secretă". Mimi intră în baie şi, după zece minute, ieşi goală-goluţă, proaspătă şi parfumată. Îl găsi pe Constantin pe pat, cu faţa în palme.
- Nu te dezbraci, camarade? Sau vrei... specialităţi?
Constantin ridică privirea spre ea. Ochii lui erau scăldaţi în lacrimi.
- Ce bună eşti tu, Mimi. Eşti cel mai bun om de pe lume.
Începu să plîngă în hohote. Mimi îl luă în braţe... Stătură aşa, înlănţuiţi, el plîngînd, ea mîngîindu-l pe creştet, ca pe un copil, mai bine de o oră. Nu făcură sex. La radio, vocea crainicii de la ştiri anunţa: "Marea Adunare Naţională l-a ales ca preşedinte al Consiliului de Stat pe tovarăşul Gheorghe Gheorghiu - Dej. În funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost ales tovarăşul Gheorghe Maurer, iar tovarăşul Ştefan Voitec a fost ales preşedinte al Marii Adunări Naţionale"... Reveni la realitate. Nu înţelegea toată această mascaradă a Marii Adunări Naţionale, cînd, se ştie, Dej era pe ultima sută de metri.
O privi cu recunoştinţă pe Mimi şi ea înţelese. Nu era nevoie de cuvinte. Plecă spre casă fără plăcere, dar uşurat. Dormi neîntors, pînă a doua zi.

.......................

VA URMA

Citeste si pe www.certitudinea.ro/