Priveghiul (II)

[Ionescu Ion]

Priveghiul
(Retragerea)
(fragment din romanul cu acelaşi nume)

Măi fraţilor, continua Ionel al lui Duran să povestească, am ajuns la Chişinău cu trenul şi, când ne-am dat jos din tren, lume cât vedeai cu ochii, unii plângeau, alţii chiuiau de bucurie, ne îmbrăţişam şi ne sărutam ca nebunii… Am intrat într-un restaurant să bem şi noi ceva şi o dizoză a dracului de frumoasă le cânta camarazilor la ureche o romanţă frumoasă:

În umbra vechilor salcâmi
Ne întâlneam adeseori
Şi ne iubeam ca doi nebuni
În pajiştea cu mii de flori…

Jucau bieţii soldaţi, scăpaţi parcă din balamuc, se gândeau că lăsaseră acasă iubite şi neveste şi acum le veniseră un dor nebun de ele. Şi suspina o vioară şi-i ţinea isonul un acordeon şi-un ţambal şi dizoza cânta-cânta:

Sub nuc am cunoscut iubirea,
Un nuc bătrân şi înfrunzit,
Tu ai adăpostit sub ramuri
Un vis frumos, neisprăvit,
Un vis frumos, neisprăvit…

La un moment dat vine un neamţ cu un locotenent român şi zice românul: ,,voi vă distraţi şi ruşii sunt la câţiva chilometri de voi” şi neamţul ,,hanţ, zbanţ, cranţ…” se înfuria şi-şi bătea cu mâna centura de pe burtă. Da’ ce nouă ne păsa de el? Acum eram aproape de casă, ba un caporal l-a şi înjurat de măsa pe friţ, doar eram în retragere şi nu ne mai păsa de el… Şi-apoi, măi freţilor, venise o primăvară frumoasă şi înfloriseră grădinile oraşului şi ieşiseră femeile la plimbare pe bilevard.. Şi noi cu ochii pe ele. Şi căntecul care ne înnebunea: ,,un vis frumos, neîmplinit…” Dar zice unu de lăngă mine: ,,noi cu păduchii pe noi şi ne mai uităm după muieri, să vină ruşii să ne Şi belească, eu arma n-o mai ridic, o dau dracului de viaţă” Ne umpluseră, fraţilor, păduchii şi mizeria, hainele pe noi se făcuseră zdranţe…Şi ofiţerul român zice: ,, nu te bucura, soldat, că ruşii vin cu molima comunismului, vor face colhozuri şi-o să vă dea la gamelă să mâncaţi!” Şi sodatul acela, fără să-l bage în seamă, scoase din raniţă o carte soioasă, un Almanah din 41, uite, zicea el, cartea începe cu cuvântul Mareşalului:,, fraţi, români, treceţi Prutul, zdrobiţi duşmanul din răsărit…”, trecusem Prutul, luasem Basarabia, ce dracu mai căutam noi tocmai în fundul Rusiei? Auziseră toţi de Stalingrad, de Crimeia, de Cotul Donului, de Ţiganca, povesteau toţi de camarazii lor, unii dispăruseră, alţii fuseseră luaţi prizonieri sau muriseră împuşcaţi sau degeraţi. Nu s-au dus dracului toate idealurile Mareşalului? Că mi-a străns şi mie mâna, schimbă Ionel al lui Duran tonul, i-o simţise caldă, chiar el îi înmânase decoraţia pe front, în vâltoarea luptei, pentru fapte de arme săvârşite împotriva Rusiei Sovietice… Soldatul beat de lângă mine striga cât îl ţinea gura: ,,fără ţigani şi jidani, hanţ…cranţ…zbanţ… ţiganii la Bug şi jidanii hanţ…cranţ…zbanţ…, băăă, voiam şi noi să ne suim în maşinile lor să venim mai repede acasă şi ei ne tăiau ghearele ca la găini cu baionetele şi strigau după noi ,curveleee, ţiganiii lui Antonescuuu. De ce ţiganii lui Antonescu? Că fuserăm camarazi aliaţi cu ei… De, aşa e viaţa…Una era să fi mers până la Nistru şi-apoi îl dam dracului de fiurăr, intram şi noi în Bucureşti pe sub Arcul de Triumf, ca învingători… Acu’ ce suntem noi? Nişte amărâţi, nişte bătuţi de soartă, nişte rahaţi, cu ce rezultate ne ducem noi acasă? Ce le spunem noi copiilor noştri?... că o să vină ruşii după noi să ne călărească muierile? Şi o să ne bage la colhozuri să mâncăm la cazan?”
Pe terasa grădinii de vară se urcase o femeie tinerică, o fetişcană, tunsă băieţeşte, le şoptise ceva lăutarilor la ureche şi începuse să cânte. Era îmbrăcată într-un frumos costum naţional, fota făcea pe ea ape-ape şi-i clocoteau sânii prin iie de tinereţe şi-i jucau ochii în cap ca doi spiriduşi… Am fi sorbit-o din ochi, dacă am fi putut. Uitasem şi noi de târfa de moarte, rămăsese la Ţiganca, la Sevastopol, la Cotul Donului şi la dracu cu cărţi şi prinsesem şi noi chef de viaţă. Târfa de moarte luase şi ea ce-i plăcuse şi rămăsese acolo, acum noi eram fericiţi ascultam glas românesc de privighetoare:

Mândro, dorul de la tine
Peste văi şi dealuri vineri
Şi nu-l poate opri nime,
Nici ţigan cu citera,
Nici cioban cu fluiera,
Numai eu cu inima…

În gândul lui Ionel al lui Duran se întreba unde era mândra lui. Căuta să-i prindă chipul, s-o aducă sub pleoape şi femeia lui se destrăma ca un vis, ca ielele noaptea când se pierd în fumul întunericului, se ridica precum o nălucă spre cer şi se pierdea în zare… Primise veste de la ea cu vreo cinci luni înalinte,îi spusese că sunt bine cu toţii. Numai el cu inima, vorba cântecului, îi oprea dorul, ştia că-l iubeşte,ştia că-l aşteaptă, îşi vor clădi un nou viitor, fără războiul acesta nenorocit care le sluţise viata. Se vor iubi şi se vor plimba prin Lunca Bucovului ca doi copii fericiţi, se vor tăvăli ca nebunii prin iarbă pe pământul reavăn sub spuza stelelor şi sub razele lunii ca în nopţile acelea care le fermecase copilăria…