Priveghiul (Retragerea-fragment din romanul cu acelasi nume) (I)

[Ionescu Ion]

Razboi. Soldaţii se retrag in dezordine. Satul bezmetic îşi îngroapă morţii imaginari, plângându-i.I-a facut şi lui Mielu înmormântarea, pomana şi cele lumeşti. Apoi femeia şi-a văzut de viaţa ei. Fată tânără, in putere,frumoasă, cu nişte ochi vii, albaştri,mijloc subţirel, sâni copţi,stătuţi,mers legănat, trecea mândră prin sat până într-o zi când pune ochii pe ea un flăcău mai intârziat şi-l ademeneşte în patul ei.Întruna din nopţile acelui an blestemat, pe toamnă, nevasta se pomeneşte cu Mielu acasă.Vestea o dă Lisăndriţa: făă,iese ea în drum, ieşiţi să vă spun una...Ce e ţaţa?- sar femeile. Cum ce, faaa, voi n-aţi auzit de Mariţa lui Mielu? Ce-a făcut, femeia lui Dumnezeu? Cum ce-a făcut, a venit Mielu din război şi-a prins-o cu sulărăul în pat! Ai, fa, zău? Si? Acum o plimbă ursul prin sat...
N-apucă să termine bine de povestit Lisăndriţa că se şi văzu alaiul. Mielu urca golgota cu Mariţa goală puşcă în frunte şi după ei, pe o parte şi pe de alta a drumului lume cât vezi cu ochii, femei,bărbaţi şi copii se zgâiau la ruşinea ei şi-o scuipau muierile şi se închinau si bărbaţii îşi đadeau ghionturi şi glumeau pe seama ei.
Mariţa mergea ca un condamnat la moarte cu capul în jos,cu ochii în pământ, suspinând şi rugându-se de bărbat: hai, măi, Mielule, iartă-mă, că mi-e şi mie ruşine de lume! Dar să te căţelăreşti cu ăla nu ţi-a fost, fa, ruşine ai?- o ameninţa Mielu cu puşca pe la spate. Era îmbrăcat tot militar, cu vestonul pe umeri, obosit şi nedormit. Striga cât îl ţinea gura: uitaţi-va, lume,la ea, credeam ca vin şi eu acasă la nevastă şi când colo, căţeaua se giugiulea cu ăla-n pat. Las-o, mai, Mielule, se ruga socru-său de el, că moare ca mă-sa de inimă rea! N-o las, tată socrule, că e neam de curvă, ca mă-sa, nu ştii ce ţi-a făcut şi ţie?
Alaiul cobora devale, spre apa Bucovului, părea că e un spectacol rupt din scenele antice de crucificare a unui proscris.
După ce a trecut alaiul, s-a aşezat liniştea peste sat. Lisăndriţa cu nepotul de mână, a trecut pe la postul de jandarmi să mai afle ceva veşti. Cutare murise la Cotul Donului, cutare s-a înecat în Marea de Azov...Femeia îsi făcea cruce şi se ruga la Dumnezeu să ierte toată lumuliţa de pe pământ, ca toţi greşim, s-o ierte şi pe biata Mariţa că, de..., dom' şef, e şi ea femeie în putere... Seful de Post o ciupea de obraz şi-l ruga pe nepot, adică pe Ion al lui Mamaie, să-i mai spuna o poezie. Ce să-i fac, dom' şef, e şi el orfan, pe ta-so la înghitit pământul la Ţiganca, în stepele ruseşti, termina ea. Apoi Ion al lui Mamaie lua o poză martială şi începea:
-Păsărică, păsărea,
n-ai văzut pe mama mea?
-Am văzut-o la ceşmea,
scotea apă şi plângea.
-De ce plângi, măicuţa mea?
-Plâng de mine şi de voi
c-a murit, tac-to-n râzboi!
-Ieşi, taticule, din groapă
de ne-mbracă şi ne-ncalţă,
că mamica e săracă
şi n-are ce să ne facă...
Apoi se auzea glasul fetei peste sat: Mamăăă, hai, dracului, acasă, că s-a răcit mămăliga aiaaaa!...