Nu cu mult timp în urmă, spuneam că întreaga epocă de la 1900 trebuie recitită, nu din perspectiva superiorității ușor disprețuitoare pe care interbelicul a așternut-o asupră-i, ci din cea a enormului efort de modernizare a României depus între 1890 și 1918. Efort al cărui rezultat a fost, între altele, însuși interbelicul, care, prin modernismul lovinescian, este – împrumut sintagma lui Matei Călinescu – doar o fațetă a modernității inaugurate în literatura noastră, cu decenii înainte, de simbolism.
În cadrul acestei relecturi a epocii de la 1900, se cade nu numai să ne împrospătăm perspectiva istorico-literară, ci și să redescoperim profiluri literare pe care fie opacitatea critică din epocă, fie (cel mai adesea) cenzura ideologică din perioada comunistă le-au marginalizat.
Evident, nu e cazul să ne așteptăm la revelații sub aspect estetic, unde mutația valorilor, cum spunea Lovinescu, nu afectează decât arareori scriitorii de prim rang și nici cenzura, nici relectura nu au reușit să-l scoată din literatură pe un Octavian Goga, să zicem. După cum nici o reinterpretare, oricât de iscusită, nu îl va mai aduce pe Vlahuță pe poziția avută în timpul vieții, când activismul social și o abilă strategie de control al receptării l-au ajutat să treacă drept un mare scriitor. Însă literatura nu se reduce la axiologia ei. Recuperarea unor contexte, a unui tablou și a unei atmosfere de epocă, în care chiar și scriitorii de raftul doi și trei își au locul lor, este o operațiune din care poate beneficia chiar reinterpretarea marilor scriitori.
N. Davidescu este, fără doar și poate, un asemenea scriitor, în al cărui destin literar nu doar valoarea propriu-zisă a contat, ci și circumstanțele biografice, mai ales cele politice. A murit în 1954, în închisoarea politică de la Ocnele Mari, iar literatura sa a fost trecută la index. Prima ediție postbelică a publicisticii sale a văzut lumina tiparului abia în 1975, mult după încheierea campaniilor de „recuperări” care îi readuseseră în literatură, la jumătatea deceniului anterior, pe Maiorescu și Lovinescu, pe Goga sau pe Blaga. Ce e mai grav este că această revenire a publicistului N. Davidescu s-a făcut sub semnul unei cenzurări masive, care, deși a păstrat titlul consacrat (Aspecte și direcții literare), a ciuntit arbitrar conținutul cărții, eliminând în întregime 13 articole și nenumărate alte pasaje. Reeditarea nu l-a repus, de fapt, în circulație, nici măcar ca referință bibliografică academică.
Magdalena Feraru, editoarea volumului cenzurat din 1975, și-a asumat, prin urmare, misiunea de a ne furniza acum, în condiții de libertate, o adevărată ediție a criticii și publicisticii literare a lui N. Davidescu, sub forma a două tomuri masive, inspirat intitulate Pagini de critică și publicistică literară. Cum apariția se produce sub auspiciile Editurii Academiei, este limpede că publicul ei țintă este cel profesional (istorici literari, cercetători, profesori, studenți), interesat de o relectură a operei critice a acestui militant pentru poezie și pentru o literatură modernă.
Cele două tomuri care alcătuiesc ediția de față sunt împărțite astfel: 1) primul, intitulat Aspecte și direcții literare, reproduce integral sumarul celor două volume publicate sub acest titlu, în 1921 și 1924, cărora le adaugă cronici și articole din aceeași perioadă, pe care poetul le-a lăsat în paginile revistelor; 2) cel de-al doilea conține articole din reviste, din perioada 1924-1945, un capitol consistent de cronici și articole dramatice și, în addenda, pagini de însemnări publicistice cu caracter mai personal. Fiecare volum este însoțit de note și comentarii, care, fără a reprezenta echivalentul unei ediții critice, constituie cam tot ce știe, la ora actuală, istoria literară despre circulația și „vecinătățile” textelor lui Davidescu.
Spuneam că titlul ediției, Pagini de critică și publicistică literară, este unul potrivit. Aș merge chiar mai departe, spunând că, alegându-l, Magdalena Feraru dovedește capacitate de nuanțare și o profundă cunoaștere și situare a operei critice a lui N. Davidescu în epocă.
Realitatea este că acest poet, care și-a luat în serios auto-asumata misiune de susținător al modernității în literatură, în special înaintea Primului Război Mondial, nu a fost niciodată un adevărat critic literar, în înțelesul pe care l-au dat acestei sintagme un E. Lovinescu, un G. Călinescu sau un Nicolae Manolescu. Nu doar că nu a practicat constant exercițiul criticii de întâmpinare – și G. Călinescu a avut asemenea perioade de retragere din literatura imediată –, dar nici nu a exercitat în mod susținut o funcție de valorizare, care să conteze în peisajul epocii. Altfel spus, deși dispunea de o bună cunoaștere a literaturii contemporane din Occident, de cunoștințe filosofice și estetice și de capacitate analitică, nu a făcut decât accidental critică literară, adică analiză a textului și situare a lui într-un câmp de valori. De aceea, nu există, de pildă, pentru N. Davidescu, diferențe valorice între poeții simboliști pe care îi susținea, într-o opoziție netă față de tradiționaliști. Chiar și faptul că, modern farouche fiind, nu a avut deloc „antene” pentru mari poeți tradiționaliști, ca George Coșbuc sau Octavian Goga, e de natură să ridice semne de întrebare asupra capacității sale de valorizare. Adversarul său din tabăra sămănătoristă, Ilarie Chendi, a dovedit mai multă suplețe în receptarea literaturii lui Alexandru Macedonski, Iuliu Cezar Săvescu sau Ștefan Petică.
În aceste condiții, se cade să vorbim mai curând de publicistică literară. Davidescu a fost un publicist distins, pasionat de fenomenul modern, nu doar în poezie, ci și în proză și teatru, și a participat substanțial, mai cu seamă înaintea Marelui Război, la dezbaterile și polemicile care au structurat câmpul literar românesc. Era, în fond, un scriitor fin, capabil de o eseistică adesea seducătoare și de comentarii subtile pe marginea cărților a nenumărați autori români și străini.
Cum spuneam, mai ales spațiul francez îi este familiar poetului român. Interesant este, însă, că în Franța nu doar simbolismul îi stârnește pasiunea comentariului, ci și literatura deloc simbolistă de la „Nouvelle Revue Française”, în special Anatole France: cu alte cuvinte, comprehensiunea comentatorului de literatură străină N. Davidescu este mai largă decât cea a criticului de literatură română cu același nume.
Două aspecte remarcabile ale ediției de față se mai cuvin subliniate, în spațiul restrâns al prezentei cronici.
Primul este bizareria destinului lui Davidescu. Cel care va fi, după 1944, arestat și condamnat pentru alinierea la extrema dreaptă (pe care o documentează, ideologic, articolul Caragiale, cel din urmă ocupant fanariot sau inaderența lui la spiritul românesc, reprodus în finalul volumului al II-lea) a fost, înainte de 1918, unul dintre puținii publiciști neatinși de antisemitismul cvasigeneral. Poetul are, dau un exemplu rapid, o poziție corectă în timpul nedemnelor atacuri la adresa lui Ronetti-Roman. Transformarea de după 1918 este un mister pe care un eventual biograf l-ar putea reconstitui și lămuri.
Cel de-al doilea vizează limitele modernității lui N. Davidescu. Cum bine subliniază și Magdalena Feraru în amplul studiu introductiv, atitudinea modernă a scriitorului scade în intensitate, progresiv, după publicarea Aspecte-lor… În deceniul 1930-1940 e tot mai puțin interesat de noua poezie, ca și de spectaculoasa posteritate a direcției macedonskiene, care a alimentat prin Arghezi modernismul, iar prin Vinea, avangarda. Culmea, admiratorul de altădată al lui Macedonski îl consideră acum pe Tudor Arghezi… un poet minor. Iar în 1943, în plin război și după debutul unei noi generații literare – „generația pierdută” –, Davidescu editează o… Antologie a poeziei parnasiene românești…
Excelentă sub aspect filologic, ediția Magdalenei Feraru ne propune o primă privire exhaustivă asupra publicisticii literare a lui N. Davidescu. I-aș mai fi adăugat doar o cronologie (articolul din Dicționarul general al literaturii române este insuficient și vag, sub acest aspect), pentru a urmări etapele pe care le parcurge gândirea sa literară și atitudinea sa politică. Însă specialistul care are răbdare o poate reconstitui din studiul introductiv, aplicat și minuțios, care deschide ediția.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius