Meditatia zilei - 15 mai 2011

[altmariustotal catolic]

DUMINICA A IV-A A PAŞTELUI

http://www.arcb.ro/index.php?option=com_eventlist&view=details&...

Fap 2,14a.36-41, Ps 22, 1Pt 2,20b-25, In 10,1-10

Am ascultat acum cuvântul lui Dumnezeu, care a fost proclamat. Ni s-au citit, ca în fiecare duminică, trei texte biblice. În prima lectură, am ascultat discursul pe care Petru îl ţine în ziua de Rusalii. El se adresează evreilor care încă nu cred în Cristos. Le explică sensul morţii lui Cristos, îi îndeamnă la credinţă şi la convertire. „În acea zi li s-au alăturat circa trei mii de persoane”. Aceasta a fost prima experienţă pe care Petru, pescarul din Galileea, a făcut-o în calitate de pescar de oameni.

În a doua lectură este tot Petru cel care vorbeşte. Dar acum, ascultătorii săi au făcut un pas înainte; acum, el vorbeşte comunităţii creştine, adică celor care de o bucată de vreme trăiesc deja în sânul Bisericii. Acestora, Petru nu le cere doar să creadă în Cristos, ci şi să-l urmeze în viaţa lor pe Cristos: „Cristos a suferit pentru voi, lăsându-vă un exemplu, ca să păşiţi pe urmele lui”.

În sfârşit, în textul evanghelic, l-am auzit pe Cristos recomandându-se: „Eu sunt Păstorul cel Bun”. În textul original, grec, al Evangheliei, adjectivul „bun” îl găsim la superlativ: „eu sunt Păstorul cel mai Bun”. Aşadar, o pagină în care ni se vorbeşte despre păstor, despre oi, despre staul, despre păzitor, ba chiar şi despre hoţi şi tâlhari, care dau atacuri la stână, o pagină pe care o vom înţelege mai bine dacă o aşezăm în peisajul palestinian de pe vremea lui Isus. Pe vremea lui Isus – iar la beduinii din pustiurile Palestinei lucrurile au rămas exact cum erau cu 2000 de ani în urmă –, mai mulţi păstori, proprietari de oi, îşi aduceau seara, pentru înnoptare, turmele într-un ţarc mare, înconjurat cu un zid de pietre, fiind încredinţate peste noapte grijii unui paznic. Oile diferitelor turme stăteau amestecate unele cu altele şi, peste noapte, aveau impresia că stăpânii le-au părăsit. Dar dimineaţa se prezentau păstorii, fiecare îşi striga pe rând oiţele. Oile îşi recunoşteau stăpânii după glas şi aşa se alegeau. După glasul străinilor nu se luau câtuşi de puţin, ci fugeau de ei, căci oile nu cunosc glasul străinilor.

Isus este Păstorul cel Bun. Mai mult, el este uşa oilor. Se referă la portiţa îngustă a ţarcului, prin care oile puteau să intre şi să iasă numai una câte una. „Eu sunt uşa. Dacă intră cineva prin mine, se va mântui”. Isus este unicul Mântuitor al omenirii: nimeni nu poate intra în cer decât prin el. Dacă pretinde cineva că îi poate salva pe oameni cu ideologiile, cu învăţăturile, cu promisiunile sale, acela e un hoţ şi un tâlhar, care nu intră pe portiţă, ci sare gardul ţarcului, profitând de un moment de neatenţie sau de faptul că paznicul a aţipit, ca să jefuiască turma.
„Eu sunt uşa oilor”. Spre această uşă, noi, cei care facem parte din turma lui Cristos, trebuie să avem mereu îndreptate privirile. Maica Tereza de Calcutta ne povesteşte una dintre experienţele sale dureroase. Într-una din zile – era în 1979 –, a vizitat un azil de bătrâni, unul dintre cele mai bune din Anglia. Atâta lux, atâta frumuseţe, atâta curăţenie nu mai văzuse în viaţa ei într-o casă de bătrâni. Dar n-a observat măcar un zâmbet pe faţa acelor bătrâni. Toţi aveau privirile aţintite spre uşă. A întrebat-o pe una dintre asistente: „Ce înseamnă asta?” I s-a răspuns: „Aşa sunt în fiecare zi. Aşteaptă să vină cineva să-i viziteze. Îi consumă singurătatea şi privesc permanent spre uşă. Dar nu vine nimeni, niciodată”. Chiar dacă nu suntem bătrâni, nu suntem abandonaţi, nu trăim într-o casă de bătrâni, totuşi, avem sentimentul că pământul acesta este un azil şi ochii trebuie să-i avem mereu îndreptaţi spre Cristos, singurul care ne poate deschide uşa spre a intra în casa Tatălui.

„Eu sunt Păstorul cel Bun”. Prin ce ne arată Isus că este Păstorul cel Bun? Prin ce se deosebeşte de păstorii cei răi? Prin faptul că îşi iubeşte oile, îşi dă viaţa pentru oile sale, el nu face ca năimitul, ca păstorul care caută doar lâna şi laptele oilor, care, când vede lupul venind, părăseşte turma şi fuge. Nici după înălţarea sa la cer, Isus, Bunul Păstor, nu îşi părăseşte turma. El este mereu în mijlocul nostru, aşa cum ne-a promis în momentele înălţării: „Iată, eu sunt cu voi până la sfârşitul lumii”.

Timpul profan, pe care grecii îl numeau cronos, a devenit pentru noi, creştinii, kairos, timp sacru, plin de prezenţa lui Cristos şi a întregii sale lucrări de mântuire. Această prezenţă, el o realizează prin sfintele Sacramente şi prin toate acţiunile liturgice pe care le săvârşim. El este prezent în cuvântul său, căci, ne spune Conciliul, Cristos însuşi ne vorbeşte atunci când în biserică ni se citesc şi ni se explică Sfintele Scripturi.

La începutul Evangheliei, spunem: „În acel timp, Isus a spus”. La fel de bine putem spune: „În acest timp, Isus ne spune”. Cristos, Bunul Păstor, ne conduce la apele liniştite ale Botezului, el ne întinde o masă şi stă cu noi la masa euharistică, el continuă să-şi dea viaţa pentru oile sale atunci când se săvârşeşte sfânta Liturghie.

„Cine intră pe uşă este păstorul oilor. Paznicul îi deschide şi oile aud glasul lui. El îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară din staul”. Le scoate afară una câte una, căci portiţa la staul este foarte îngustă şi nu încap două deodată. „El îşi cheamă oile pe nume”. Aceste cuvinte ale lui Isus l-au determinat pe Sfântul Părinte Papa, acum 39 de ani, să orânduiască această duminică, Duminica Bunului Păstor, drept zi mondială a chemărilor, în care să se înalţe, în special, rugăciuni pentru chemările la preoţie şi la viaţa consacrată.

Cristos e un păstor ce se ocupă, nu de o turmă, nu de o masă nedefinită, ci de fiecare oiţă în parte, pe care o cunoaşte şi o cheamă pe nume.

Fiecare fiinţă umană este unică şi irepetabilă. Există azi în lume peste 5 miliarde de oameni; au trăit până acum circa 60 de miliarde de oameni pe Pământ; vor mai trăi zeci sau sute de miliarde de oameni. Dar nici un om nu este identic cu un alt om din prezent, din trecut sau din viitor. Fiecare om e un unicat. Dumnezeu nu creează fiinţe umane în serie, pe bandă rulantă, ci numai unicate. Nici un om nu e un număr într-o statistică, într-o masă anonimă, nu e o piesă care să poată fi înlocuită cu altă piesă de schimb. Orice om are o chemare, o misiune în planul universal al lui Dumnezeu, pe care, dacă nu o îndeplineşte, nimeni nu poate să o facă în locul lui. E ca o simfonie în care fiecare e chemat să cânte o notă. Dacă cineva nu urmează în viaţă chemarea şi misiunea încredinţată numai lui de Dumnezeu, ceva lipseşte din armonia acestui concert al universului.

Nu există om pe lume fără chemare; Dumnezeu ne cheamă la existenţă, la viaţă, pe nume ne cheamă; ne cheamă pe toţi la credinţă, la iubire, la mântuire; ne cheamă pe toţi la sfinţenie; îi cheamă pe unii la viaţa de căsătorie, pe alţii la preoţie, pe alţii la viaţa consacrată. Mesajul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea pentru ziua vocaţiilor de anul acesta are ca temă centrală chemarea tuturor oamenilor la sfinţenie. Sf. Gerard Majella, în momentul când a părăsit casa părintească şi a plecat la mănăstire, le-a lăsat părinţilor un bileţel cu aceste cuvinte: „Nu vă mai gândiţi la mine. Merg să mă fac sfânt”. De fapt, sfânt se face nu numai cine merge la mănăstire. Sfinţi trebuie să se facă şi cei care rămân acasă.

Astăzi, suntem invitaţi să ne deschidem mai bine urechile spre a recunoaşte glasul şi chemarea Bunului Păstor şi, urmându-i chemarea, călăuziţi de el, să ajungem la păşunile fericii veşnice.

Pr. Claudiu Dumea