Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
adresat participanţilor la întâlnirea pentru aniversarea
Institutului Pontifical “Ioan Paul al II-lea”
vineri, 13 mai 2011
Domnilor cardinali,
Veneraţi fraţi întru episcopat şi întru preoţie,
Iubiţi fraţi şi surori,
Cu bucurie vă primesc astăzi, la puţine zile de la beatificarea papei Ioan Paul al II-lea, care în urmă cu treizeci de ani, aşa cum am auzit, a voit să întemeieze în acelaşi timp Consiliul Pontifical pentru Familie în Institutul vostru Pontifical; două organisme care arată că el era ferm convins de importanţa decisivă a familiei pentru Biserică şi pentru societate. Îi salut pe reprezentanţii comunităţii voastre mari răspândită de acum pe toate continentele, precum şi onorata Fundaţie pentru căsătorie şi familie pe care am creat-o pentru a susţine misiunea voastră. Îi mulţumesc preşedintelui, Mons. Melina, pentru cuvintele pe care mi le-a adresat în numele tuturor. Noul fericit Ioan Paul al II-lea, care, aşa cum a fost amintit, chiar în urmă cu treizeci de ani a suferit teribilul atentat în Piaţa “Sfântul Petru”, v-a încredinţat, îndeosebi, pentru studiul, cercetarea şi răspândirea “Catehezelor despre iubirea umană”, care conţin o profundă reflecţie asupra trupului uman. A conjuga teologia trupului cu aceea a iubirii pentru a găsi unitatea drumului omului: iată tema pe care aş vrea să v-o indic ca orizont pentru munca voastră.
La puţin timp după moartea lui Michelangelo, Paolo Veronese a fost chemat în faţa Inchiziţiei, cu acuza că a pictat figuri nepotrivite în jurul Ultimei Cine. Pictorul a răspuns că şi în Capela Sixtină trupurile erau reprezentate nude, cu puţină reverenţă. Chiar inchizitorul a luat apărarea lui Michelangelo cu un răspuns devenit faimos: “Nu ştii că în aceste figuri nu este decât ceva spiritual?”. Ca moderni cu greu înţelegem aceste cuvinte, pentru că trupul ne apare ca materie inertă, apăsătoare, opusă cunoaşterii şi libertăţii proprii spiritului. Însă trupurile pictate de Michelangelo sunt locuite de lumină, viaţă, strălucire. Voia să arate astfel că trupurile noastre ascund un mister. În ele spiritul se manifestă şi acţionează. Sunt chemate să fie trupuri spirituale, cum spune sfântul Paul (cf. 1Cor 15,44). Deci ne putem întreba: poate acest destin al trupului să lumineze etapele drumului său? Dacă trupul nostru este chemat să fie spiritual, nu va trebui să fie istoria sa aceea a alianţei dintre trup şi spirit? De fapt, departe de a se opune spiritului, trupul este locul în care spiritul poate să locuiască. În lumina acestui lucru este posibil să înţelegem că trupurile noastre nu sunt materie inertă, apăsătoare, ci vorbesc, dacă ştim să ascultăm, limbajul iubirii adevărate.
Primul cuvânt din acest limbaj se află în crearea omului. Trupul ne vorbeşte despre o origine pe care noi nu ne-am conferit-o nouă înşine. “M-ai plămădit în sânul mamei mele”, îi spune Domnului psalmistul (Ps 139,13). Putem afirma că trupul, revelându-ne originea, poartă în sine o semnificaţie filială, pentru că ne aminteşte de naşterea noastră, care ia, prin intermediul părinţilor noştri care ne-au transmis viaţa, din Dumnezeu Creatorul. Numai atunci când recunoaşte iubirea originară care i-a dat viaţa omul poate să se accepte pe sine însuşi, poate să se reconcilieze cu natura şi cu lumea. După crearea lui Adam urmează crearea Evei. Carnea, primită de la Dumnezeu, este chemată să facă posibilă unirea de iubire dintre bărbat şi femeie şi să transmită viaţa. Trupurile lui Adam şi Eva apar, înainte de cădere, în armonie perfectă. Există în ele un limbaj pe care nu l-au creat, un eros înrădăcinat în natura lor, care îi invită să se primească reciproc de la Creator, pentru a se putea astfel dărui. Înţelegem aşadar că, în iubire, omul este “recreat”. Incipit vita nova, spunea Dante (Viaţa Nouă I,1), viaţa noii unităţi a celor doi într-un singur trup. Adevărata fascinaţie a sexualităţii se naşte din măreţia acestui orizont pe care îl deschide: frumuseţea integrală, universul celeilalte persoane şi al acelui “noi” care se naşte în unire, promisiunea de comuniune care se ascunde în ea, fecunditatea nouă, drumul pe care iubirea îl deschide spre Dumnezeu, izvor al iubirii. Unirea într-un singur trup devine atunci unire a întregii vieţi, până când bărbatul şi femeia devin şi un singur spirit. Se deschide astfel un drum în care trupul ne învaţă valoarea timpului, a maturizării lente în iubire. În această lumină, virtutea castităţii primeşte nou sens. Nu este un “nu” spus plăcerilor şi bucuriei vieţii, ci marele “da” spus iubirii drept comunicare profundă între persoane, care cere timpul şi respectul, ca drum împreună spre plinătate şi ca iubire care devine capabilă să genereze viaţă şi să primească generos viaţa nouă care se naşte.
Este sigur că trupul conţine şi un limbaj negativ: ne vorbeşte despre asuprirea celuilalt, despre dorinţa de a poseda şi de a exploata. Totuşi, ştim că acest limbaj nu aparţine planului originar al lui Dumnezeu, ci este rod al păcatului. Atunci când el se dezlipeşte de sensul său filial, de conexiunea sa cu Creatorul, trupul se răzvrăteşte împotriva omului, îşi pierde capacitatea de a face să transpară comuniunea şi devine teren de apropriere a celuilalt. Oare nu aceasta este drama sexualităţii, care astăzi rămâne închisă în cercul restrâns al propriului trup şi în emotivitate, dar care în realitate se poate împlini numai în chemarea la ceva mai mare? În această privinţă Ioan Paul al II-lea vorbea despre umilinţa trupului. Un personaj al lui Claudel îi spune iubitului său: “Promisiunea pe care trupul meu ţi-a făcut-o, eu sunt incapabil să o împlinesc”; la care urmează răspunsul: “Trupul se strică, dar nu promisiunea…” (Le soulier de satin, Ziua III, Scena XIII). Forţa acestei promisiuni explică faptul că nu este căderea ultimul cuvânt asupra trupului în istoria mântuirii. Dumnezeu îi oferă omului şi un drum de răscumpărare a trupului, al cărui limbaj este ocrotit în familie. Dacă după cădere Eva primeşte acest nume, Mamă a celor vii, acest lucru dă mărturie că forţa păcatului nu reuşeşte să şteargă limbajul original al trupului, binecuvântarea de viaţă pe care Dumnezeu continuă să o ofere atunci când bărbatul şi femeia se unesc într-un singur trup. Familia, iată locul în care teologia trupului şi teologia iubirii se împletesc. Aici se învaţă bunătatea trupului, mărturia sa despre o origine bună, în experienţa de iubire pe care o primim de la părinţi. Aici se trăieşte dăruirea de sine într-o singură carne, în caritatea conjugală care îi uneşte pe soţi. Aici se experimentează fecunditatea iubirii, şi viaţa se împleteşte cu aceea a altor generaţii. În familie omul descoperă caracterul său relaţional, nu ca individ autonom care se autorealizează, ci ca fiu, soţ, părinte, a cărui identitate se întemeiază pe faptul că este chemat la iubire, să se primească de la alţii şi să se dăruiască altora.
Acest drum de la creaţie îşi are plinătatea sa cu Întruparea, cu venirea lui Cristos. Dumnezeu a asumat trupul, s-a revelat în el. Mişcarea trupului spre înălţime este integrată aici într-o altă mişcare mai originară, mişcarea umilă a lui Dumnezeu care se înjoseşte spre trup, pentru a-l ridica apoi spre sine. Ca Fiu, a primit trupul filial în recunoştinţa şi în ascultarea Tatălui şi a dăruit acest trup pentru noi, pentru a genera astfel noul trup al Bisericii. Liturgia de la Înălţare cântă această istorie a trupului, păcătos în Adam, asumat şi răscumpărat de Cristos. Este un trup care devine tot mai plin de lumină şi de Duh Sfânt, plin de Dumnezeu. Apare astfel profunzimea teologiei trupului. Aceasta, atunci când este citită în ansamblul tradiţiei, evită riscul de superficialitate şi permite perceperea măreţiei vocaţiei la iubire, care este o chemare la comuniunea persoanelor în dubla formă de viaţă a fecioriei şi a căsătoriei.
Dragi prieteni, institutul vostru este pus sub ocrotirea sfintei Fecioare Maria. Despre Maria a spus Dante cuvinte iluminante pentru o teologie a trupului: “În sânul tău s-a reaprins iubirea” (Paradisul XXXIII, 7). În trupul său de femeie a luat trup acea iubire care generează Biserica. Mama Domnului să continue să ocrotească drumul şi să facă rodnic studiul şi învăţământul vostru, în slujba misiunii Bisericii pentru familie şi societate. Să vă însoţească binecuvântarea apostolică, pe care o împart din inimă vouă tuturor. Mulţumesc.
Traducător: pr. Mihai Pătraşcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 13.05.2011
Publicarea pe acest sit: 14.05.2011
Etichete: Discursuri, Papa B16
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius