Maxim Gorki - Mama (fragment)

[altmariusbook]

Partea întâi.
I.
În fiecare zi, sirena fabricii împroşca asupra cartierului muncitoresc, prin văzduhul pâclos şi îmbâc-sit de”fum, urletul ei tremurat; răspunzând cu supunere la această chemare, oameni posomorâţi, cu mădularele zdrobite încă de trudă, încă nedezmor-ţite de somn, ieşeau zoriţi din casele lor scunde şi cenuşii şi dădeau năvală în uliţă, ca nişte gândaci buimăciţi de spaimă. In zorii abia mijind, prin aerul rece, păşeau pe strada desfundată ce ducea cătnş uriaşele carcere de piatră ale fabricii, care îi aştepta sigură de sine, nepăsătoare şi luminând drumul plin de glod prin nenumăraţii săi ochi pătraţi şi năclăiţi. Noroiul plescăia sub paşi. Glasuri toropite încă de somn slobozeau strigăte răguşite; sudălmi şi vorbe de ocară sfâşiau arţăgoase Văzduhul, iar de la celălalt capăt al drumului le veneau în întâmpinare alt fel de glasuri: uruitul puternic şi larma necurmată a maşinilor, răsuflarea şuierată a aburului. Hornurile înalte şi întunecate stăteau de straje, ursuze şi neîndurate, ridicându-se deasupra cartierului ca nişte uriaşe bâte.
Seara, la asfinţit, când razele sângerii. ale soarelui se răsfrângeau ostenite în geamurile caselor, fabrica azvârlea din măruntaiele-i de piatră, ca pe o zgură netrebnică, valuri de oameni înnegriţi de fum, cu feţele mânjite, care se revărsau pe străzi, sticlindu-şi dinţii a foame şi împrăştiind în jur duhoarea grasă a unsorii de maşini. Acum însă în glasurile lor sunau tresăriri de voioşie, ba chiar de bucurie, la gândul că pentru acea zi isprăviseră cu această istovitoare muncă de ocnaşi, şi că acasă îi aştepta cina şi odihna.
Încă o zi înghiţită de fabrică, unde maşinile purtaseră de grijă să stoarcă din muşchii oamenilor toată vlaga câtă le-a fost de trebuinţă. încă o zi ştearsă fără de urmă din răbojul vieţii şi încă un pas către mormânt; dar acum omul, având înaintea lui bucuria ceasului de odihnă şi alinările cârciumii pline de larmă şi fum, se simţea mulţumit.
În zilele de sărbătoare dormeau până la ceasul zece, după care cei însuraţi şi cu rostul lor îşi îm-brăcau straiele mai bune şi se duceau să asculte liturghia, ocărându-i pe cei tineri pentru nepăsarea lor faţă de biserică. După slujbă se întorceau acasă, mâncau piroşti, apoi se culcau iarăşi şi dormeau până-n seară.
Istoveala strânsă de-a lungul anilor le ucisese pofta de mâncare şi, ca s-o poată aţâţa, beau vârtos, şfichiuindu-şi măruntaiele cu gâlgâituri de votcă tare, care ardea ca focul.
Seara se plimbau agale pe străzi, iar cei care aveau galoşi îi încălţau chiar dacă nu era noroi, şi dacă vreunul avea şi umbrelă de ploaie, o lua cu el, chiar dacă cerul era senin.
Când se întâlneau, vorbeau despre fabrică, despre maşini şi îşi suduiau maiştrii; nu se gândeau şi nu grăiau decât despre lucrurile care erau strâns legate de munca lor. In anosta curgere a zilelor mereu aceleaşi, abia dacă licăreau când şi când răzleţe scânteieri de neputincioasă gândire. întorşi acasă, se luau la gâlceavă cu nevestele şi adesea porneau să le şmotrească fără a-şi cruţa pumnii. Cei tineri stăteau prin cârciumi sau înjghebau petreceri ba la unul, ba la altul, cântând din armonică, urlând scâr-bavnice şi deşuchiate cântece, jucând, înjurând şi bând. Vlăguiţi de muncă, toţi se îmbătau degrabă, iar în pieptul lor mocnea o tulbure şi bolnăvicioasă îndârjire, care îşi căta drum de răbufnire. Şi atunci, agăţându-se de orice prilej care le da putinţa să se descarce de acest simţământ de apăsătoare vrăjmăşie, se luau la harţă din te miri ce şi mai nimic, şi cu o îndârjire de fiară se năpusteau unul asupra celuilalt. Se stârneau încăierări sângeroase, care sfârşeau uneori cu schilodiri grele, ba câteodată chiar cu omoruri.
În legăturile dintre ei, stăruia mai ales o înverşunată duşmănie, care sta veşnic la pândă, tot atât de adânc înrădăcinată ca şi sfârşeala fără de leac ce li se aciuase în mădulare. Se năşteau cu acest beteşug sufletesc pe care-l moşteneau din tată-n fiu şi care-i întovărăşea până la moarte, ca o umbră sinistră, împingându-i de-a lungul vieţii la tot soiul de fapte respingătoare prin cruzimea lor fără de noimă.
În zilele de sărbătoare tinerii se întorceau acasă noaptea târziu, cu hainele ferfeniţite, plini de praf şi de noroi, cu feţele însângerate, fudulindu-se, cu o răutăcioasă mulţumire, că au izbutit să-şi răpună tovarăşii în încăierări, ori dimpotrivă umiliţi, clocotind de mânie sau plângând de jignire, beţi şi vrednici de milă, nenorociţi şi dezgustători. Pe câte unul trebuia să-l aducă acasă taică-său ori mai-că-sa. Părinţii porneau să-şi caute feciorii pe uiiţi şi când îi găseau doborâţi de băutură pe sub garduri sau prin cârciumi, începeau a-i sudui cumplit, se năpusteau cu pumnii în trupurile lor fleşcăite de rachiu, apoi, mai cu grijă, mai fără, îi lungeau în pat, pentru ca a doua zi, dis-de-dimineaţă, când urletul mânios al sirenei se revărsa iarăşi ca un şuvoi întunecat prin văzduh, să-i trezească din somn, ca să se ducă la lucru.
Crunt îşi băteau şi îşi muştruluiau feciorii, şi totuşi aceste chiolhanuri şi încăierări de tineri li se păreau bătrânilor ceva cu totul firesc, pentru ca tot aşa băuseră şi se încăieraseră şi ei, în tinereţea lor, şi tot aşa îi bătuseră şi pe ei, părinţii lor. Aceasta le era viaţa dintotdeauna; şi an după an ea curgea domol, cine ştie unde, ca o apă tulbure, mereu aceeaşi, înlănţuită toată de aceeaşi veche deprindere, adânc înrădăcinată, de a gândi şi a face zi de zi, necontenit, acelaşi lucru, şi nimeni nu năzuia să-i aducă vreo schimbare.
Din când în când se iveau în cartier şi oameni străini. La început atrăgeau luarea-aminte a celor din cartier numai prin faptul că veneau din alte părţi; mai târziu stârneau oarecare asmuţare a atenţiei şi prin cele ce povesteau despre locurile pe unde munciseră până atunci; după aceea însă farmecul noutăţii se risipea, pierea, lumea se deprindea cu ei şi nu-i mai deosebea de ceilalţi. Din spusele lor se vedea limpede că viaţa muncitorului era pretutindeni aceeaşi. Şi dacă aşa era, la ce bun şi ce rost mai avea toată vorbăria de prisos?
Dar printre aceşti noi veniţi se găseau şi unii care pomeneau despre anume lucruri nemaiauzite în cartier. Nimeni nu intra în vorbă cu ei, dar toţi ascultau neîncrezători ciudatele lor povestiri. Asemenea glăsuiri stârneau în unii o întărâtare oarbă, în alţii o nelămurită tulburare, în timp ce în sufletele altora trezeau o vagă licărire de speranţă în ceva cu totul nedesluşit şi atunci porneau să bea şi mai amarnic ca de obicei, ca să alunge acest scormonitor şi zadarnic neastâmpăr.
Dacă li se părea că străinul avea în felul lui de a fi ceva neobişnuit, localnicii nu-i iertau îndelungă vreme asemenea meteahnă şi, fără a-şi da seama, se ţineau departe de omul care nu semăna cu dânşii. Le era parcă teamă că într-o bună zi omul acesta ar putea să aducă ceva-cu totul neaşteptat în rânduiala de totdeauna a vieţii lor, tulburând-o astfel în curgerea ei de o amarnică monotonie, e drept, cumplit de apăsătoare, dar oricum bine-ştiutâ. Deprinşi ca viaţa să-i copleşească veşnic cu aceeaşi neînduplecare, nu aşteptau nici un fel de schimbări spre bine, spunându-şi că orice schimbare ar veni nu le-ar putea aduce decât o şi mai grea asuprire.
Astfel, cei din cartier se păzeau cu grijă de oamenii care veneau să le spună ceva nou, ocolindu-i în tăcere.
Şi atunci străinii cu pricina dispăreau, plecând cine ştie unde; sau dacă rămâneau totuşi la fabrică se vedeau siliţi să ducă o viaţă singuratică, daca nu izbuteau să se contopească în mulţimea cu acelaşi chip şi adeeaşi asemănare a cartierului…
După ce trăia viaţa aceasta vreme de vreo cincizeci de ani, omul murea.
II.
Aşa trăia şi lăcătuşul Mihail Vlasov, un om ursuz, păros, cu nişte ochi mici, care priveau bănuitor pe sub sprâncenele stufoase, cu un surâs răutăcios. Era cel mai bun lăcătuş din fabrică şi omul cel mai voinic din tot cartierul; era colţos cu şefii şi din această pricină câştiga puţin; nu trecea zi de sărbătoare să nu cotonogească pe cineva, din care pricină toţi îl ştiau de frică şi nimeni nu-l iubea. Au încercat unii să-l bată, dar nu le-a mers. Cum vedea că purced să tăbărască asupra-i, Vlasov punea mâna pe o piatră, o scândură sau un drug de fier şi, proptindu-se temeinic pe picioarele răşchirate, îşi aştepta tăcut duşmanii. Chipul lui, năpădit de sub ochi până la git de un caier de barbă neagră, şi mâinile-i păroase băgau lumea în sperieţi. Oamenii se înfricoşau mai ales de ochii lui mici străpungători,'care se învârteau ca două sfredele de oţel, încât oricine îi întâlnea privirea îşi dădea seama că se află în faţa unei puteri sălbatice, care nu ştie ce-i frica şi în orice clipă este gata să lovească fără milă.
— Ei, hai, căraţi-vă, netrebnicilor! – mugea cu glas înăbuşit. Prin cetina deasă a părului, care-i acoperea faţa, îi sticleau dinţii mari, galbeni. Oamenii se trăgeau înapoi spăimântaţi şi se împrăştiau, mor-măind neputincioase sudălmi.
— Netrebnicilor! – striga el tăios în urma lor, şi în ochi îi scânteia un zâmbet ascuţit ca o sulă. Apoi, ţanţoş, cu capul sus, cu o înfăţişare trufaşe, se lua după ei întărâtându-i:
— Ei, care are poftă să se cureţe?
N-avea poftă niciunul.
Vorbea puţin, şi-i plăcea grozav cuvântul „netrebnic”. Aşa le spunea şefilor de la fabrică şi celor de la poliţie şi tot aşa îi spunea şi femeii lui.
— Netrebnico, nu vezi că mi s-au rupt pantalonii? Deşi fecioru-său, Pavel, împlinise paisprezece ani, lui Vlasov îi veni poftă într-o zi să-i mai tragă o păruială aşa cum se deprinsese. Dar Pavel înşfacă un baros şi-i spuse tăios:
— Să nu te-atingi de mine…!
— Cum? – nu-şi crezu urechilor tatăl, înaintând către băiatul înalt şi subţiratic, întocmai ca o umbră care se lasă asupra unui mesteacăn tânăr.
— Destul! – rosti Pavel.
— De azi înainte nu mă mai las bătut…
Şi ridică barosul.
Tată-său se uită ţintă la el, îşi duse mâinile păroase la spate şi spuse rânjind:
— Bine…
Şi, pufnind cu năduf, adaose:
— Netrebnicule…!
Puţină vreme după aceea, el îi spuse nevesti-şi:
— De azi-nainte să nu-mi mai ceri nici un ban! A.'e să te ţină Paşka…
— Şi tu ai să-ţi; bei toţi banii? – îndrăzni să întrebe femeia.
— Nu-i treaba ta, netrebnico! Am să-mi iau o ibovnică…
Ibovnică nu şi-a luat, dar de atunci şi până-n clipa morţii, vreme de aproape doi ani, nu s-a mai uitat la fiu-său şi nici n-a mai vorbit cu el.
Avea un câine, un dulău mătăhălos şi lăţos ca şi dânsul. In fiecare zi câinele îl întovărăşea până la fabrică şi în fiecare seară îl aştepta la poartă. în zilele de sărbătoare, Vlasov pornea să colinde prin cârciumi. Umbla tăcut şi scormonea din ochi chipurile oamenilor ca şi când ar fi căutat pe cineva, iar dulăul se ţinea toată ziua după el, măturând pământul cu coada-i mare şi stufoasă. Seara se întorcea acasă beat, se aşeza la masă şi împărţea cu câinele mâncarea din strachină. Nu-l bătea, nu striga la el, dar nici nu-l mângâia niciodată. După cină, dacă nevastă-sa nu se grăbea să strângă îndată farfuriile, mătura cu latul palmei tot ce era pe masă, îşi punea dinainte sticla de votcă, îşi rezema spatele de perete şi, plecându-şi pleoapele, începea să urle cu glas răguşit şi cu gura până la urechi un cântec plin de amărăciune. Sunetele jalnice şi dogite i se împotmoleau în mustăţi, împroşcând firimiturile de pâine care rămăseseră agăţate în ele; lăcătuşul îşi netezea barba şi mustăţile cu degetele-i butucănoase şi-i zicea înainte. Cuvintele cântecului se închegau anevoie, tărăgănate şi nedesluşite, iar melodia era aidoma cu urletul haitelor de lupi iarna. Cânta cât avea votcă în sticlă; după aceea se trân-tea într-o rână pe laviţă, ori lăsa capul pe masă şi dormea aşa, până când îl trezea sirena. Câinele stătea lungit lângă el.
Moartea i s-a tras dintr-o vătămătură. Vreo cinci zile s-a zvârcolit în pat, negru tot la faţă, cu ochii închişi şi scrâşnind din dinţi. Uneori îi spunea ne-vesti-şi:
— Dă-mi şoricioaică, dă-mi otravă…
Doctorul a spus să i se pună cataplasme, adău-gând însă că e nevoie de operaţie şi că bolnavul ar trebui dus la spital chiar în ziua aceea.