Louise Glück – Premiul Nobel pentru Literatură 2020

[altmariusliterar2]

Dinu Flămând
România literară nr. 45/2020

 https://romanialiterara.com/2020/11/louise-gluck-premiul-nobel-pent...

Iată că Premiul Nobel pentru Literatură revine în intimitatea literaturii și pentru literatura intimității. Din toată inima trebuie salutată decizia juriului care a ales-o în acest an pe poeta americană Louise Glück (născută la New York în 1943, dintr-o familie de evrei unguri plecată peste ocean pe la începutul veacului trecut, din Valea Mihai, în Transilvania, unde amintirea i se păstrează bine). În cele douăsprezece volume de poeme tipărite până acum, pe care fericit le completează și unele eseuri despre poezie, Louise Glück și-a definit individualitatea inconfundabilă. Totdeauna a scris despre micile evenimente al sufletului uman, despre viața cotidiană umilă, aparent fără evenimente, și totdeauna din perspectiva precarității emoției care cere drept la cuvânt, cât mai aproape de suferința fără menajamente sau de bucuria pură. Chiar și atunci când recuperează teme din mitologia greco-latină sau din lirica unor ilustre predecesoare, de la Emily Dickinson la Sylvia Plath, poezia Locuisei Glück este o discretă confesiune personală. The wild iris (Crinul sălbatic, din 1992, cel mai bine reprezentat în acest grupaj) i-a adus elogiile unanime. Ele s-au multiplicat prin celelalte volume și odată cu premiile – panoplia completă a celor mai prestigioase posibile – care i-au însoțit cariera. Identificăm surprinși în acea culegere vocile unor plante care își dau replicile, într-o grădină care va fi fost sau poate încă mai este paradisul primordial, de unde legenda ne-a alungat, deși probabil continuăm să îl locuim inconștienți. Critica universitară, prolifică și atât de inventivă, nu a întârziat să clădească teorii despre o literatură a „transhumanului“, care ar eluda și prezența omului auctorial și tradiționala dispută dintre minte și spirit, făcând totul „inteligibil“, diferit de obscuritatea și evanescența din lirica veacurilor precedente (vezi, de exemplu, The End of the Mind, The Edge of the Intelligible in Hardy, Stevens, Plath, and Glück, Routledge, New York & London, 2005, semnată DeDales Harrison). Din fericire, chiar simbolul principal, acel crin sălbatic, evocă câmpul homeric cu asfodele unde spiritele umane și-ar perpetua viața fără substanță, sau trimite la poezia orfică și ermetică, în dialog cu lumea de dincolo, dar și ca dialog al culturilor, abordate cu discreția și finețea unei inteligențe artistice remarcabile. Ni se vorbește din perspectiva plantelor, dar prezența sensibilității umane este centrală, în opoziție cu forțele morții. A avea suflet înseamnă a avea o voce! Iar această voce refuză orice element ornamental, în căutarea acelei unice „sincerități“ de dorit, care e a textului. Este o austeră recuperare de esențe, manifest pentru o complexă cauză: chiar viața poeziei. (D.F.)

 

PRIM NĂSCUT

Trec săptămânile. Le-am pus deoparte,

Sunt toate la fel, conserve cu supă de roșii

descojite…

Păstăile de fasole se acresc în borcanul lor.

Mă uit la ceapa

Singuratică plutind ca Ophelia, încrustată-n

untură:

Tu trezit, te joci cu lingura.

Iar acum ? Ți-e dor de îngrijirile mele?

Țarcul tău

se primenește într-un pâlc de roze,

ca în urmă cu un an când

călugărițele de serviciu m-au împins

pe culoar…

Tu nu puteai privi. Eu am văzut

acea Iubire convertită, pe fiul tău,

după sticlă scoțând mici bule de salivă,

flămând…

Noi am mâncat bine.

Azi măcelarul își mânuiește cuțitul expert

în carnea de vițel, pasiunea ta.

Eu plătesc cu viața mea.

(Firstborn,1968)

 

RECUNOȘTINȚĂ

Să nu crezi că nu iți sunt recunoascătoare

pentru micile

tale atenții.

Mie îmi plac infimele gesturi delicate.

Da fapt chiar le prefer acum unora

mult mai substanțiale, care mereu vor

să-ți scoată ochii,

ca un uriaș animal pe covor,

până când viața ta se reduce

la nimic altceva decât să te trezești

toate diminețile

plictisit, cu soarele luminos străluncind

pe caninii lui.

(The house of marshland, 1975)

 

OGLINDA

Privindu-te eu în oglindă întreb

cum e să te simți așa de frumos

și de ce în loc să te iubești tu pe tine

te tai, bărbierindu-te

ca un orb. Cred că o faci să pot eu observa

că tu poți să te întorci împotriva ta

cu o violență extremă,

din nevoia de a-mi arăta cum îți sfâșii tu

carnea

disprețuind-o și fără să eziți,

să ajung eu să te văd ca lumea,

ca pe um om care sângerează, și nu

imaginea oglindită pe care eu mi-aș dori-o.

(Descending figure, 1980)

 

IUBITORUL DE FLORI

În familia noastră, toată lumea iubește florile.

Iată de ce mormintele ni se par

așa de ciudate:

lipsite de flori, doar niște ermetice

lacăte de iarbă

cu niște plăci de granit la mijloc,

și cu inscripții suave, iar ușoara

adâncitură a literelor

uneori adună tot felul de murdării.

Ca să le cureți, trebuie să te folosești

de batistă.

Dar cu sora mea, e ceva aparte:

a devenit o obsesie. În toate duminicile

se așază pe pragul mamei

și citește cataloage. Iar în fiece toamnă

plantează bulbi lângă

bordura de cărămizi;

în toate primăverile așteaptă să iasă florile.

Nimeni nu vorbește cât costă. Se înțelege

că mama plătește; la urma urmelor,

e grădina ei, iar fiece floare

a fost plantată de tatăl meu. Fiecare

vine acasă cu mormântul lui cel adevărat.

Nu toată lumea e înstărită în Long Island.

Uneori pe timp de vară-i prea cald;

alteori o ploaie năprasnică dărâmă florile.

Așa mor macii, a doua zi,

fiindcă sunt foarte fragili.

Încordarea mamei, supărată pe sora mea:

nu va ști niciodată cât de frumoasă a fost,

de un roz strălucitor, fără punctișoare negre.

Ceea ce înseamnă

că se va simți frustrată din nou.

Dar pentru sora mea, așa ceva e o condiție

a iubirii.

Ea a fost preferata tatălui meu:

chipul iubirii, până aici,

e cel care continuă să revină.

(Ararat, 1990)

 

CONFESIUNE

Să zic că nu mi-e teamă –

n-ar fi chiar sigur.

Mi-e teamă de infirmitate, de umilință.

Ca toată lumea, am și eu visele mele.

Dar am învățat să mi le ascund

ca să mă protejez

de o împlinire deplină: orice fericire

atrage mânia Parcelor.

Ela sunt surorile noastre, sălbtice –

până la urmă, ele nu au

altă emoție decât invidia.

(Ararat, 1990)

 

IRIS SĂLBATIC

La capătul suferinței mele

se întrezărea o ușă.

Ascultă-mă cu atenție: de ceea ce numești

moarte

îmi aduc bine aminte.

Undeva deasupra, zgomote, zbateri de

ramuri de pin.

După care, nimic. Soarele palid

abia lucind peste o seacă întindere.

E teribil să supraviețuiești

conștiință fiind

îngropată-n pământul negru.

Apoi totul se termină: cee ce te sperie, fiind

suflet e imposibilitatea

de a vorbi, sfârșind brusc, iar pământul

înțepenit

ușor povârnindu-se. Și cele ce îmi păreau a fi

păsări forfotind prin tufele scunde.

Ție care nu îți aduci aminte

de trecerea spre altă lume

îți spun că din nou aș putea să vorbesc:

oricine

dinspre uitare vrea să se întoarcă

revine să întâlnească o voce:

din centrul vieții mele tâșnește

jetul unui izvor, de un albastru profund

cu întunecimi de azur marin.

(The wild iris, 1992)

 

LAMIUM1

Așa se trăiește cu o inimă înfrigurată.

Ca mine: la umbră, pe pietrele reci târându-te,

sub marile corole ale arțarilor.

Soarele abia ajunge să mă atingă.

Uneori, la începutul primăverii, îl zăresc

răsărind departe.

Mai apoi frunzele crângului cresc și-l

ascund de tot.

Simt strălucirea lui prin frunziș, tremurând,

ca atunci cînd lovești marginea unui pahar

cu o lingură de metal.

Nu tot ceea ce e viu are nevoie de lumină

în egală măsură. Unii dintre noi

producem propria noastră lumină:

o frunză argintie

ca o potecă pe care nimeni n-o poate

parcurge, un lac

de argint nu foarte adânc sub întunecimea

marilor arțari.

Dar tu deja cunoști lucrul ăsta.

Tu și cei care cred

că trăiesc prin adevăr, și de asta ei iubesc

tot ceea ce este înfrigurat.

(The wild iris, 1992)

 

APRIL

Lipsa disperării e ca disperarea mea –

Nu aveți loc în această grădină

să vă gândiți la asemenea lucruri, agitând

obositoare semne în exterior; bărbatul

înstare să prășească adânc o pădure întreagă,

femeia spălând rufe, dar refuzând

să-și primenească hainele

sau să se spele pe cap.

Credeți voi că mie îmi pasă

dacă vorbiți între voi ?

Dar aș vrea să știți

că mă așteptam la mai mult de la două creaturi

dotate cu rațiune: dacă nu

faptul că într-adevăr aveți grijă unul de altul

cel puțin să înțelegeți

că durerea este egal distribuită

între voi, în toată specia voastră, fiindcă eu

vă pot recunoaște, așa cum albastrul obscur

marchează poteca sălbatică, iar albul

violaceul pădurii.

(The wild iris, 1992)

 

RUGĂ DE DIMINEAȚĂ2

Nu doar soarele ci însuși pământul

strălucește, foc alb

iradiind din munții înzăpeziți

pe drumul cel neted

pâlpâitor în primele ore ale dimineții: toate

astea-s doar pentru noi, cât să ne provoace

un răspuns, sau poate esti tu

mai neajutorat să te autocontrolezi

în prezența pământului? – Mi-e rușine

de ceea ce credeam că erai tu,

departe de noi, observându-ne

ca pe-un experiment: și cât de

mult mai amar este

să fii animalul de substituție,

câtă amărăciune. Dragă prietene,

drag însoțitor al meu care tremură,

ce anume

te surprinde mai mult din ceea ce simți,

oare strălucirea pământului sau

propria ta plăcere?

Pentru mine, numai plăcerea

e adevărata supriză.

(The wild iris, 1992)

 

RUGĂ DE DIMINEAȚĂ

Intangibil tată, când

din rai la început noi am fost exilați,

ne-ai alcătuit

o copie a aceluia, un alt fel de loc

diferit de cer, plănuit

să ne dea o lecție; altfel

identice – în ambele frumusețe, frumusețe

fără alternativă – Doar că

nu știam ce lecție. Singuri

lăsați,

noi unii pe alții ne-am epuizat. Ani

de tenebre-au urmat, ne-am făcut

rând pe rând de lucru-n grădină, primele

lacrimi

umplându-ne ochii tot așa cum pământul

se împestrița de petale, unele

de un roșu întunecat, altele de culoarea cărnii –

Niciodată nu ne-am gândit la tine

pe care ne deprindeam să te venerăm.

Noi abia de știam să iubim ceea ce

nu era omenesc

și doar ceva ce iubirea mai apoi răsplătește.

(The wild iris, 1992)

 

SFÂRȘITUL VERII

Pe măsură ce toate îmi vin în minte,

golul îmi vine în minte.

E o limită

a plăcerii pe care-am găsit-o în formă –

Prin asta eu nu sunt ca voi,

eu nu am rezoluție în alt corp,

nu am nevoie

de un adăpost în afara mea –

Bietele mele inspirate

creații, voi sunteți

doar ceva distractiv, în fond,

o simplă reducere; sunteți

la urma urmei prea puțin asemănătoare mie

dacă e să îmi fiți pe plac.

Și atât de candide –

ați vrea să fiți plătite în schimb

pentru faptul că dispăreți,

toate plătite cu părți de pe acest pământ,

ca niște suveniruri, așa cum odinioară

se plătea pentru orice lucru,

căci scribul era plătit

cu bani peșini, iar păstorul cu orz

doar că nu pământul

continuă acum să dăinuie, nici

aceste fărâme de materie –

Dacă ați deschide ochii

m-ați și vedea, ați vedea

golurile cerului

oglindindu-se în pământ, câmpurile

goale în continuare, lipsite de viață, ninse –

iar apoi lumina albă

ne travestită acum de materie.

(The wild iris, 1992)

 

MARGARETE

Înainte: și spune tot ce gândești. Grădina

nu e lumea adevărată. Mașinile

alcătuiesc lumea cea reală. Spune drept

ceea ce orice nebun poate pe fața ta

să citească:

e firesc s-o eviți, să i te opui nostalgiei.

Nu e destul de modernă, fâșâitul vântului

când răscolește un câmp de margarete:

gândul

nu poate să strălucească urmându-l.

Căci gândul

chiar dorește să strălucească, deplin,

cum strălucesc mașinile, nu să se întindă

spre adâncimi, ca de exemplu, rădăcinile.

E foarte

emoționant, de asemenea, să te vezi

apropriindu-te

de marginea câmpurilor cu margarete în zori,

când sigur nimeni nu te-ar putea

observa. Cu cât stai mai îndelung la limită,

cu atât pari mai nervos. Nimeni nu vrea

să audă

impresii din lumea naturală: vei fi din nou

luat peste picior; din nou vei fi tratat cu

dispreț.

Cât despre ceea ce asculți realmente

în această dimineață: de două ori gândește-te

înainte să-i relatezi cuiva ce anume

s-a spus pe câmp

și de cine.

(The wild iris, 1992)

______________________________

1 Plantă anuală și perenă din familia erbaceelor, n. trad.

2 „Matins“ , în original, poate fi tradus și cu „utrenie“, dar aici ar avea o prea pronunțată nuanță clericală. Poeta păstrează același titlu pentru poeme diferite. „Vesper“ este un alt titlu folosit pentru multiple texte.

Prezentare și traduceri de Dinu Flămând