Intervenţia Sfântului Părinte
Papa Benedict al XVI-lea
la prima întâlnire din cadrul
Sinodului Episcopilor
dedicat noii evanghelizări
luni, 8 octombrie 2012
Iubiţi fraţi,
Meditaţia mea se referă la cuvântul “evangelium” “euangelisasthai” (cf. Lc 4,18). În acest Sinod vrem să cunoaştem mai mult ce anume ne spune Domnul şi ce anume putem sau trebuie să facem noi. Este împărţită în două părţi: o primă reflecţie despre semnificaţia acestor cuvinte şi apoi aş vrea să încerc să interpretez imnul de la Ora a Treia“Nunc, Sancte, nobis Spiritus”, la pagina 5 din Cartea de Rugăciuni.
Cuvântul “evangelium” “euangelisasthai” are o istorie lungă. Apare în Homer: este vestirea unei victorii, deci vestire de bine, de bucurie, de fericire. Apoi apare în Deutero-Isaia (cf. Is 40,9), ca glas care vesteşte bucurie de la Dumnezeu, ca glas care face să se înţeleagă că Dumnezeu nu a uitat pe poporul său, că Dumnezeu, Cel care aparent aproape că s-a retras din istorie, există, este prezent. Şi Dumnezeu are putere, Dumnezeu dă bucurie, deschide porţile exilului; după lunga noapte a exilului, lumina sa apare şi dă poporului său posibilitatea întoarcerii, reînnoieşte istoria binelui, istoria iubirii sale. În acest context al evanghelizării apar mai ales trei cuvinte: dikaiosyne, eirene, soteria – dreptate, pace, mântuire. Isus însuşi a preluat cuvintele lui Isaia la Nazaret, vorbind despre această “Evanghelie” pe care o aduce acum chiar celor excluşi, celor închişi, celor suferinzi şi celor săraci.
Însă pentru semnificaţia cuvântului “evangelium” în Noul Testament, în afară de asta – Deutero-Isaia, care deschide poarta – este importantă şi folosirea cuvântului făcută de Imperiul Roman, începând de la împăratul August. Aici termenul “evangelium” indică un cuvânt, un mesaj care vine de la împărat. Deci mesajul împăratului – ca atare – aduce bine: este reînnoire a lumii, este mântuire. Mesaj imperial şi ca atare un mesaj de putere; este un mesaj de mântuire, de reînnoire şi de sănătate. Noul Testament acceptă această situaţie. Sfântul Luca în mod explicit îl confruntă pe împăratul August cu Pruncul născut la Betleem: “evangelium” – spune el – e adevărat, este un cuvânt al împăratului, al adevăratului Împărat al lumii. Adevăratul Împărat al lumii s-a făcut auzit, vorbeşte cu noi. Şi acest fapt, ca atare, este răscumpărare, pentru că marea suferinţă a omului – în acel timp, ca şi astăzi – este tocmai aceasta: în spatele tăcerii universului, în spatele norilor istoriei există un Dumnezeu sau nu există? Şi, dacă există acest Dumnezeu, ne cunoaşte, are de-a face cu noi? Acest Dumnezeu este bun şi realitatea binelui are sau nu putere în lume? Această întrebare este astăzi aşa de actuală precum era în acel timp. Mulţi oameni se întreabă: Dumnezeu este o ipoteză sau nu? Este o realitate sau nu? De ce nu se face auzit? “Evanghelie” înseamnă: Dumnezeu a rupt tăcerea sa, Dumnezeu a vorbit, Dumnezeu există. Acest fapt ca atare este mântuire: Dumnezeu ne cunoaşte, Dumnezeu ne iubeşte, a intrat în istorie. Isus este Cuvântul său, Dumnezeu cu noi, Dumnezeul care ne arată că ne iubeşte, că suferă cu noi până la moarte şi învie. Aceasta este Evanghelia însăşi. Dumnezeu a vorbit, nu mai este marele necunoscut, ci s-a arătat pe sine însuşi şi aceasta este mântuirea.
Problema este pentru noi: Dumnezeu a vorbit, cu adevărat a rupt marea tăcere, s-a arătat, dar cum putem face să ajungă această realitate la omul de astăzi, aşa încât să devină mântuire? În sine faptul că a vorbit este mântuirea, este răscumpărarea. Dar cum poate ştii acest lucru omul? Acest punct mi se pare că este o întrebare, dar şi o cerere, un mandat pentru noi: putem găsi răspuns meditând imnul de la Ora a Treia: “Nunc, Sancte, nobis Spiritus”. Prima strofă spune: “Dignare promptus ingeri nostro refusus, pectori”, adică ne rugăm ca să vină Duhul Sfânt, să fie în noi şi cu noi. Cu alte cuvinte: noi nu putem face Biserica, putem doar să facem cunoscut ceea ce a făcut El. Biserica nu începe cu “ceea ce facem” noi, ci cu “ceea ce face” şi “ceea ce spune Dumnezeu. Astfel Apostolii nu au spus, după unele adunări: acum vrem să creăm o Biserică şi cu forma unei constituante aveau să elaboreze o constituţie. Nu, s-au rugat şi în rugăciune au aşteptat, deoarece ştiau că numai Dumnezeu însuşi poate să creeze Biserica sa, că Dumnezeu este primul agent: dacă Dumnezeu nu acţionează, lucrurile noastre sunt numai ale noastre şi sunt insuficiente; numai Dumnezeu poate mărturisi că El este cel care vorbeşte şi a vorbit. Rusaliile sunt condiţia naşterii Bisericii: numai pentru că Dumnezeu mai înainte a acţionat, Apostolii pot să acţioneze cu El şi cu prezenţa sa şi să facă prezent ceea ce face El. Dumnezeu a vorbit şi acest “a vorbit” este perfectul credinţei, dar este mereu şi un prezent: perfectul lui Dumnezeu nu este numai un trecut, pentru că este un trecut adevărat care poartă mereu în sine prezentul şi viitorul. Dumnezeu a vorbit înseamnă: “vorbeşte”. Şi după cum în acel timp numai cu iniţiativa lui Dumnezeu putea să se nască Biserica, putea să fie cunoscută Evanghelia, faptul că Dumnezeu a vorbit şi vorbeşte, tot aşa şi astăzi numai Dumnezeu poate să înceapă, noi putem doar să cooperăm, însă începutul trebuie să vină de la Dumnezeu. De aceea nu este o simplă formalitate dacă începem în fiecare zi Adunarea noastră cu rugăciunea: acest lucru răspunde realităţii însăşi. Numai precedenţa lui Dumnezeu face posibil drumul nostru, cooperarea noastră, care este mereu o cooperare, nu o pură decizie a noastră. De aceea este important să ştim mereu că primul cuvânt, adevărata iniţiativă, adevărata activitate vine de la Dumnezeu şi numai inserându-ne în această iniţiativă divină, numai implorând această iniţiativă divină, putem deveni şi noi – cu El şi în El – evanghelizatori. Dumnezeu este începutul mereu şi întotdeauna numai El poate să facă Rusalii, poate să creeze Biserica, poate să arate realitatea faptului de a fi cu noi. Însă, pe de altă parte, acest Dumnezeu, care este mereu începutul, vrea şi implicarea noastră, vrea să implice activitatea noastră, aşa că activităţile sunt teandrice, ca să spunem aşa, făcute de Dumnezeu, dar cu implicarea noastră şi implicând fiinţa noastră, toată activitatea noastră.
Deci atunci când facem noi noua evanghelizare este mereu cooperare cu Dumnezeu, se află împreună cu Dumnezeu, este întemeiată pe rugăciune şi pe prezenţa sa reală.
Ori, această acţiune a noastră, care urmează din iniţiativa lui Dumnezeu, o găsim descrisă în a doua strofă a acestui imn: “Os, lingua, mens, sensus, vigor, confessionem personent, flammescat igne caritas, accendat ardor proximos”. Aici avem, în două rânduri, două substantive determinante:“confessio”, în primele rânduri, şi “caritas”, drept cele două moduri în care Dumnezeu ne implică, ne face să acţionăm cu El, în El şi pentru omenire, pentru creatura sa: “confessio” şi “caritas”. Şi sunt adăugate verbele: în primul caz “personent” şi în al doilea “caritas” interpretat prin cuvântul foc, ardoare, a aprinde, a arde cu flacără.
Să-l vedem pe primul: “confessionem personent”. Credinţa are un conţinut: Dumnezeu se comunică, însă acest Eu al lui Dumnezeu se arată realmente în figura lui Isus şi este interpretat în “mărturisirea” care ne vorbeşte despre zămislirea sa feciorelnică, despre Naştere, despre Pătimire, despre Cruce, despre Înviere. Această arătare a lui Dumnezeu este în întregime o Persoană: Isus drept Cuvântul, cu un conţinut foarte concret, care se exprimă în “confessio”. Deci primul punctu este că noi trebuie să intrăm în această “mărturisire”, să ne lăsăm pătrunşi, aşa încât “personent” – cum spune imnul – în noi şi prin noi. Aici este important de observat şi o mică realitate filologică: “confessio” în latina precreştină s-ar spune nu “confessio” ci “professio” (profiteri): aceasta este prezentarea în mod pozitiv a unei realităţi. În schimb cuvântul “confessio” se referă la situaţie într-un tribunal, într-un proces unde unul îşi deschide mintea sa şi mărturiseşte. Cu alte cuvinte, acest cuvânt “mărturisire”, care în creştinul latin a înlocuit cuvântul “professio”, poartă în sine elementul martirologic, elementul de a mărturisi în faţa instanţelor vrăjmaşe credinţei, a mărturisi şi în situaţii de pătimire şi de pericol de moarte. De mărturisirea creştină aparţine în mod esenţial disponibilitatea de a suferi: acest lucru mi se pare important. Tot în esenţa lui “confessio” a Crezului nostru este implicată şi disponibilitatea la pătimire, la suferinţă, ba chiar la dăruirea vieţii. Şi tocmai acest lucru garantează credibilitatea:“confessio” nu este ceva care se poate lăsa şi deoparte; “confessio” implică disponibilitatea de a-mi da viaţa, de a accepta pătimirea. Acest lucru este chiar şi verificarea lui “confessio”. Se vede că pentru noi“confessio” nu este un cuvânt, este mai mult decât durerea, este mai mult decât moartea. Pentru“confessio” realmente merită să suferim, merită să suferim până la moarte. Cine face această“confessio” demonstrează astfel că într-adevăr ceea ce mărturiseşte este mai mult decât viaţă: este viaţa însăşi, comoara, perla preţioasă şi infinită. Chiar în dimensiunea martirologică a cuvântului“confessio” apare adevărul: se verifică numai pentru o realitate pentru care merită să se sufere, care este mai puternică şi decât moartea, şi demonstrează că este adevăr pe care-l ţin în mână, că sunt mai sigur, că “port” viaţa mea pentru că găsesc viaţa în această mărturisire.
Acum vedem unde ar trebui să pătrundă această “mărturisire”: “Os, lingua, mens, sensus, vigor”. De la sfântul Paul, Scrisoarea către Romani 10, ştim că situarea “mărturisirii” este în inimă şi în gură: trebuie să se afle în adâncul inimii, dar trebuie să fie şi publică; trebuie să fie vestită credinţa purtată în inimă: nu este niciodată numai o realitate în inimă, ci tinde să fie comunicată, să fie mărturisită realmente în faţa ochilor lumii. Astfel, trebuie să învăţăm, pe de o parte, să fim realmente – să spunem – pătrunşi în inimă de “mărturisire”, astfel inima noastră este formată, şi din inimă să găsim, împreună cu marea istorie a Bisericii, şi cuvântul şi curajul cuvântului, şi cuvântul care indică prezentul nostru, această “mărturisire” care întotdeauna este totuşi una. “Mens”: “mărturisirea” nu este numai ceva a inimii şi a gurii, ci şi a inteligenţei; trebuie să fie gândită şi astfel, ca gândită şi concepută inteligent, îl atinge pe celălalt şi presupune mereu că gândirea mea este realmente situată în “mărturisire”. “Sensus”: nu este ceva pur abstract şi intelectual, “confessio” trebuie să pătrundă şi simţurile vieţii noastre. Sfântul Bernard de Clairvaux ne-a spus că Dumnezeu, în revelaţia sa, în istoria de mântuire, a dat simţurilor noastre posibilitatea de a vedea, de a atinge, de a gusta revelaţia. Dumnezeu nu mai este un lucru numai spiritual: a intrat în lumea simţurilor noastre şi simţurile noastre trebuie să fie pline de acest gust, de această frumuseţe a Cuvântului lui Dumnezeu, care este realitate. “Vigor”: este forţa vitală a fiinţei noastre şi chiar vigoarea juridică a unei realităţi. Cu toată vitalitatea şi forţa noastră trebuie să fim pătrunşi de “confessio”, care trebuie realmente să“personare”; melodia lui Dumnezeu trebuie să intoneze fiinţa noastră în totalitatea sa.
“Confessio” este – ca să spunem aşa – prima coloană a evanghelizării şi a doua este “caritas”.“Confessio” nu este un lucru abstract, este “caritas”, este iubire. Numai aşa este realmente reflexie a adevărului divin, care ca adevăr este în mod inseparabil şi iubire. Textul descrie, cu cuvinte foarte puternice, această iubire: este ardoare, este flacără, îi aprinde pe ceilalţi. Există o pasiune a noastră care trebuie să crească din credinţă, care trebuie să se transforme în foc al carităţii. Isus ne-a spus: Am venit să arunc foc pe pământ şi cât aş dori ca el să fie deja aprins. Origene ne-a transmis un cuvânt al Domnului: “Cine este aproape de mine este aproape de foc”. Creştinul nu trebuie să fie lânced. Apocalipsul ne spune că acesta este cel mai mare pericol al creştinului: ca să nu spună nu, ci un da foarte lânced. Această lâncezeală chiar discreditează creştinismul. Credinţa trebuie să devină în noi flacără a iubirii, flacără care realmente aprinde fiinţa mea, devine mare pasiune a fiinţei mele şi astfel îl aprinde pe aproapele. Acesta este modul evanghelizării: “Accendat ardor proximos”, ca adevărul să devină în mine caritate şi caritatea să-l aprindă ca foc şi pe celălalt. Numai în această aprindere a celuilalt prin flacăra carităţii noastre creşte realmente evanghelizarea, prezenţa Evangheliei, care nu mai este numai cuvânt, ci realitate trăită.
Sfântul Luca ne relatează că la Rusalii, în această întemeiere a Bisericii de către Dumnezeu, Duhul Sfânt era foc care a transformat lumea, dar foc în formă de limbi, adică foc care este totuşi şi raţional, care este spirit, care este şi înţelegere; foc care este unit cu gândirea, cu “mens”. Şi tocmai acest foc inteligent, această “sobria ebrietas”, este caracteristic pentru creştinism. Ştim că focul este la începutul culturii umane; focul este lumină, este căldură, este forţă de transformare. Cultura umană începe în momentul în care omul are puterea de a crea focul: cu focul poate să distrugă, dar cu focul poate să transforme, să reînnoiască. Focul lui Dumnezeu este foc transformator, foc de pasiune – desigur – care distruge şi mult în noi, care duce la Dumnezeu, dar mai ales foc care transformă, reînnoieşte şi creează o noutate a omului, care devine lumină în Dumnezeu.
Astfel, la sfârşit, putem doar să-l rugăm pe Domnul ca să fie întemeiată profund în noi “confessio” şi ca să devină foc care-i aprinde pe ceilalţi: astfel focul prezenţei sale, noutatea rămânerii sale cu noi, devine realmente vizibilă şi forţă a prezentului şi a viitorului.
Traducător: pr. Mihai Pătraşcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 08.10.2012
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius