Predica Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată în faţa
Sanctuarului de la Loreto
joi, 4 octombrie 2012
Domnilor cardinali,
Veneraţi Fraţi întru episcopat,
Iubiţi fraţi şi surori,
La 4 octombrie 1962, Fericitul Ioan al XXIII-lea a venit în pelerinaj la acest Sanctuar pentru a încredinţa Fecioarei Maria Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, care avea să se inaugureze după o săptămână. Cu acea ocazie, el, care nutrea o devoţiune filială şi profundă faţă de Sfânta Fecioară Maria, s-a adresat ei cu aceste cuvinte: “Astăzi, încă o dată, şi în numele întregului episcopat, ?ie, preadulce Mamă, care eşti salutată Auxilium Episcoporum, îţi cerem pentru Noi, Episcop de Roma şi pentru toţi Episcopii din univers să ne dobândeşti harul de a intra în aula conciliară a Bazilicii Sfântului Petru aşa cum au intrat în Cenacol Apostolii şi primii discipoli ai lui Isus: o singură inimă, o singură palpitaţie de iubire faţă de Cristos şi faţă de suflete, o singură propunere de a trăi şi de a ne jertfi pentru mântuirea fiecăruia şi a popoarelor. Astfel, prin mijlocirea ta maternă, în anii şi în secolele viitoare, să se poată spune că harul lui Dumnezeu a prevenit, a însoţit şi a încoronat cel de-a douăzeci şi unulea Conciliu Ecumenic, revărsând în toţi fiii Sfintei Biserici nouă fervoare, elan de generozitate, fermitate de propuneri” (AAS 54 [1962], 727).
La distanţă de cincizeci de ani, după ce am fost chemat de Providenţa divină să urmeze pe catedra lui Petru după acel Papă de neuitat, şi eu am venit aici pelerin pentru a încredinţa Născătoarei de Dumnezeu două iniţiative ecleziale importante: Anul Credinţei, care va începe peste o săptămână, în ziua de 11 octombrie, în a cincizecea aniversare a deschiderii Conciliului al II-lea din Vatican, şi Adunarea Generală Obişnuită a Sinodului Episcopilor, convocat de mine în luna octombrie cu tema“Noua evanghelizare pentru transmiterea credinţei creştine”. Dragi prieteni! Vouă tuturor vă aduc salutul meu cel mai cordial. Îi mulţumesc Arhiepiscopului de Loreto, monseniorul Giovanni Tonucci, pentru expresiile călduroase de bun-venit. Îi salut pe ceilalţi Episcopi prezenţi, pe preoţi, pe părinţii capucini, cărora le este încredinţată grija pastorală a sanctuarului, şi pe călugăriţe. Îndrept un gând respectuos către Primar, dr. Paolo Niccoletti, căruia îi mulţumesc pentru cuvintele sale respectuoase, către reprezentantul guvernului şi către autorităţile civile şi militare prezente. Şi recunoştinţa mea se îndreaptă spre toţi cei care au oferit cu generozitate colaborarea lor pentru realizarea acestui pelerinaj al meu.
Aşa cum aminteam în Scrisoarea Apostolică de convocare, prin Anul Credinţei “intenţionez să-i invit pe confraţii Episcopi din toată lumea pentru ca să se unească cu Succesorul lui Petru, în timpul de har spiritual pe care ni-l oferă Domnul, pentru a comemora darul preţios al credinţei” (Porta fidei, 8). Şi chiar aici la Loreto avem oportunitatea de a intra la şcoala Mariei, a ei care a fost proclamată “fericită” pentru că “a crezut” (Lc 1,45). Acest Sanctuar, construit în jurul casei sale pământeşti, păstrează amintirea momentului în care Îngerul Domnului a venit la Maria cu marea veste a Întrupării; Cuvântul s-a făcut trup şi Maria, slujitoarea Domnului, este canalul privilegiat prin care Dumnezeu a venit să locuiască în mijlocul nostru (cf. In 1,14). Maria a oferit propriul trup, s-a pus în întregime la dispoziţia voinţei lui Dumnezeu, devenind “loc” al prezenţei sale, “loc” în care sălăşluieşte Fiul lui Dumnezeu. Aici putem aminti cuvintele Psalmului cu care, conform Scrisorii către Evrei, Cristos a început viaţa sa pământească spunând Tatălui: “Tu n-ai voit nici jertfă, nici ofrandă, ci mi-ai alcătuit un trup… Atunci am zis: «Iată, vin ca să fac voinţa ta, Dumnezeule!»” (10,5.7). Maria spune cuvinte asemănătoare în faţa Îngerului care-i revelează planul lui Dumnezeu cu privire la ea: “Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Voinţa Mariei coincide cu voinţa Fiului în unicul proiect de iubire al Tatălui şi în ea se unesc cerul şi pământul, Dumnezeu creatorul şi creatura sa. Dumnezeu devine om, Maria devine “casă vie” a Domnului, templu în care locuieşte Cel Preaînalt. Fericitul Ioan al XXIII-lea în urmă cu cincizeci de ani, aici la Loreto, invita să se contemple acest mister, “să se reflecteze asupra acelei uniri a cerului cu pământul, care este scopul Întrupării şi al Răscumpărării”, şi continua afirmând că însuşi Conciliul avea ca scop să extindă tot mai mult raza benefică a Întrupării şi Răscumpărării lui Cristos în toate formele vieţii sociale (cf. AAS 54 [1962], 724). Este o invitaţie care răsună astăzi cu putere deosebită. În criza actuală care interesează nu numai economia, ci diferite sectoare ale societăţii, Întruparea Fiului lui Dumnezeu ne spune cât de important este omul pentru Dumnezeu şi Dumnezeu pentru om. Fără Dumnezeu omul ajunge să facă să prevaleze propriul egoism asupra solidarităţii şi asupra iubirii, lucrurile materiale asupra valorilor, faptul de a avea asupra faptului de a fi. Trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu pentru ca omul să redevină om. Cu Dumnezeu, chiar şi în momentele dificile, de criză, nu dispare orizontul speranţei: Întruparea ne spune că nu suntem niciodată singuri, Dumnezeu a intrat în umanitatea noastră şi ne însoţeşte.
Însă locuirea Fiului lui Dumnezeu în “casa vie”, în templu, care este Maria, ne duce la un alt gând: acolo unde locuieşte Dumnezeu trebuie să recunoaştem că toţi suntem “acasă”; acolo unde locuieşte Cristos fraţii săi şi surorile sale nu mai sunt străini. Maria, care este mama lui Cristos este şi mama noastră, ne deschide uşa Casei sale, ne conduce să intrăm în voinţa Fiului său. Aşadar, credinţa e cea care dă o casă în lumea aceasta, cea care ne reuneşte într-o unică familie şi cea care ne face pe toţi fraţi şi surori. Contemplând-o pe Maria, trebuie să ne întrebăm dacă şi noi vrem să fim deschişi Domnului, dacă vream să-i oferim viaţa noastră pentru ca să fie o locuinţă pentru El; sau dacă ne este teamă că prezenţa Domnului poate să fie o limită pentru libertatea noastră, şi dacă vrem să ne rezervăm o parte a vieţii noastre, în aşa fel ca să ne poată aparţine numai nouă. Dar tocmai Dumnezeu e cel care eliberează libertatea noastră, o eliberează de închiderea în ea însăşi, de setea de putere, de posesie, de dominare, şi o face capabilă să se deschidă la dimensiunea care o realizează în sens deplin: aceea a dăruirii de sine, a iubirii, care devine slujire şi împărtăşire.
Credinţa ne face să locuim, să sălăşluim, dar ne face şi să mergem pe calea vieţii. Şi în această privinţă, Sfânta Casă de la Loreto păstrează o învăţătură importantă. Aşa cum ştim, ea a fost situată deasupra unei străzi. Acest lucru ar putea să apară mai degrabă straniu: de fapt, din punctul nostru de vedere, casa şi strada par să se excludă. În realitate, tocmai în acest aspect deosebit este păstrat un mesaj singular al aceste Case. Ea nu este o casă privată, nu aparţine unei persoane sau unei familii, ci este o locuinţă deschisă tuturor, care se află, ca să spunem aşa, pe strada noastră a tuturor. Aşadar, aici la Loreto, găsim o casă care ne face să rămânem, să locuim, şi care în acelaşi timp ne face să mergem, ne aminteşte că suntem pelerini, că trebuie să fim mereu în drum spre o altă locuinţă, spre casa definitivă, spre Cetatea veşnică, locuinţa lui Dumnezeu cu omenirea răscumpărată (cf. Ap 21,3).
Există încă un punct important din relatarea evanghelică a Bunei Vestiri pe care aş vrea să-l subliniez, un aspect care nu încetează niciodată să ne uimească: Dumnezeu cere “da”-ul omului, a creat un interlocutor liber, cere ca creatura sa să-i răspundă cu libertate deplină. Sfântul Bernard de Clairvaux, într-una din Predicile sale cele mai celebre, aproape că “reprezintă” aşteptarea din partea lui Dumnezeu şi a omenirii a “da”-ului Mariei, adresându-se ei cu o implorare: “Îngerul aşteaptă răspunsul tău, pentru că de acum este timpul să se întoarcă la cel care l-a trimis… O, Stăpână, dă răspunsul acela, pe care pământul, pe care iadul, ba chiar pe care cerurile îl aşteaptă. Aşa cum Regele şi Stăpânul tuturor dorea să vadă frumuseţea ta, tot aşa el doreşte cu ardoare răspunsul tău afirmativ… Ridică-te, aleargă, deschide! Ridică-te cu credinţa, grăbeşte-te cu oferta ta, deschide cu adeziunea ta!” (In laudibus Virginis Mariae, Hom. IV, 8: Opera omnia, Edit. Cisterc., 1966, pag. 53 şu). Dumnezeu cere adeziunea liberă a Mariei pentru a deveni om. Desigur, “da”-ul Fecioarei este rod al harului divin. Însă harul nu elimină libertatea, dimpotrivă, o creează şi o susţine. Credinţa nu ia nimic de la creatura umană, ci îi permite realizarea deplină şi definitivă.
Iubiţi fraţi şi surori, în acest pelerinaj care-l reparcurge pe cel al Fericitului Ioan al XXIII-lea – şi care are loc, în mod providenţial, în ziua în care este comemorat sfântul Francisc de Assisi, adevărată “Evanghelie vie” – aş vrea să încredinţez Preasfintei Născătoare de Dumnezeu toate dificultăţile pe care le trăieşte lumea noastră în căutarea de seninătate şi de pace, problemele atâtor familii care privesc la viitor cu îngrijorare, dorinţele tinerilor care se deschid la viaţă, suferinţele celui care aşteaptă gesturi şi alegeri de solidaritate şi de iubire. Aş vrea să încredinţez Născătoarei de Dumnezeu şi acest timp special de har pentru Biserică, timp care se deschide în faţa noastră. Tu, Mamă a lui “da”, care l-ai ascultat pe Isus, vorbeşte-ne despre El, povesteşte-ne drumul tău pentru a-l urma pe calea credinţei, ajută-ne să-l vestim pentru ca fiecare om să-l poată primi şi deveni locuinţă a lui Dumnezeu. Amin!
Traducător: pr. Mihai Pătraşcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 04.10.2012
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius