influența apăsătoarei proze a lui Dostoievski s-a extins lent (de la mijlocul secolului nouăsprezece și până spre sfârșitul secolului douăzeci), ca un nor radioactiv, spre țările din vestul Rusiei, până a cuprins întreaga Europă. Mulți prozatori europeni – ca Franz Kafka sau Albert Camus, Gala Galaction sau Nicolae Breban –, contaminați, au descoperit și ei plăcerea stranie, amestec de curiozitate și teamă, de a contempla abisurile din sufletele oamenilor. Era ca și cum ar fi întrezărit acolo infernul. Drept urmare, au renunțat în mare măsură la eleganta retorică umanitaristă tradițională. Proza europeană a devenit astfel mai profundă și mai gravă, dar a pierdut ceva din grația stilistică pentru care părea să aibă vocație.
Romanul Papucii lui Mahmud, publicat de Gala Galaction în 1932, reia tema crimei săvârșite cu ușurință și a proceselor de conștiință chinuitoare de după săvârșirea ei, din romanul Crimă și pedeapsă al lui Dostoievski. O reia tot de pe o poziție creștină, dar fără anvergură și fără acea ardoare metafizică proprie scriitorului rus, ci mai curând dintr-o perspectivă preoțească. Dacă ar fi mult prescurtat, romanul Papucii lui Mahmud ar putea servi ca predică duminicală, ascultată cu emoție de enoriași, într-o biserică dintr-un oraș de provincie.
Roman-predică, sau mai degrabă parabolă, scris cu talent literar, dar și cu responsabilitate pedagogică, Papucii lui Mahmud se dezvoltă într-un mod complicat-tendențios, amestecând realitatea istorică – Războiul de Independență din 1877-1878 și perioada imediat următoare – cu situații inventate, unele neverosimile, necesare demon strației.
După căderea Plevnei, din toamna anului 1877, mai mulți prizonieri turci sunt aduși din Bulgaria în România sub escortă. Sergentul Iorgu Mutafu, originar din Teleorman, împreună cu alți ostași români, escortează prizonierii. În drum spre Pitești face un popas la Roșiorii de Vede unde petrece la o cârciumă („cârciuma lui Vancea“). Printre alți cunoscuți, îl întâlnește acolo și pe bunul său prieten Savu Pantofaru, cam de aceeași vârstă cu el și tot necăsătorit. Acesta îl ascultă cu admirație pe sergent povestind întâmplări din război, completate –sub efectul alcoolului – cu fabulații.
Nefiind obișnuit să bea, Savu, un om pașnic, binevoitor, se îmbată și devine de nerecunoscut. Este iarnă și viscolește. Când pleacă împreună cu prietenul său Iorgu ca să găsească adăpost pentru câțiva dintre prizonierii dați în grija acestuia – ucide pe neașteptate, inexplicabil, un prizonier turc, Mahmud, bolnav de febră tifoidă (lingoare). Cel ucis cade și este acoperit repede de zăpadă, rămânându-i afară doar imineii (papucii) rupți prin care i se văd degetele picioarelor. Detaliul, foarte expresiv, este dovada talentului literar al lui Gala Galation. Papucii lui Mahmud, menționați și în titlul romanului, îl umanizează prin concretețe pe necunoscutul căzut victimă, care altfel ar fi rămas un personaj abstract. Totodată, ei devin un simbol, prefigurând faptul că o crimă nu poate fi niciodată îngropată cu totul în uitare.
A doua zi, sergentul, înainte de a pleca din nou la drum cu prizonierii lui, încearcă să-l liniștească pe Savu spunându-i că nu trebuie să-și facă vreo grijă în legătură cu crima săvârșită, fiindcă nimeni nu-l va trage la răspundere, iar în primăvară, când va fi găsit cadavrul, se va crede că turcul s-a lovit în cădere și a murit de moarte naturală.
Cuvintele liniștitoare nu-l ajută însă pe Savu. El are mustrări de conștiință de care nu mai poate scăpa. Noaptea recuperează cadavrul din zăpadă, îl pune într-un sac și îl duce la cimitir, unde îl îngroapă într-o criptă, alături de părinții lui, Anghel și Ralița. A doua zi rămâne acasă (locuiește împreună cu unchiul său Pantilie și mătușa sa Slamna), nu se mai simte în stare să meargă la atelierul lui de cizmărie, chiar dacă zăpada viscolită a acoperit între timp orice urmă.
Se îmbolnăvește de febră tifoidă și zace între viață și moarte timp de câteva săptămâni. Îl salvează de la moarte doctorul Cloajă, adus la căpătâiul lui de arendașul moșiei Negara, Nicolache Piua Petri, prieten și rudă cu Savu prin soția sa, Cleopatra. După vindecare, nu-și mai poate relua lucrul la cizmărie, fiind chinuit de gândul că a ucis un om. Se duce la schitul Negara, pentru a se spovedi unui călugăr bătrân, Silvestru, care trăiește ca un sihastru și este și duhovnic.
Până în acest moment, de crima săvârșită de el nu știa nimeni, în afară de prietenul său, Iorgu. Și totuși, când se apropie de călugăr, acesta îi spune că-i plin de sânge. Savu recunoaște că a ucis un om.
Silvestru îi explică, amănunțit (prozaic-amănunțit) cum anume poate să-și răscumpere păcatul. Trebuie să renunțe la avere și să pribegească prin lume, lucrând istovitor la confecționarea a 1.000 de perechi de încălțări, pentru a le împărți săracilor. Abia apoi va putea fi iertat de un preot, dar nu de orice preot, ci de unul ce va fi fost botezat de el, călugărul Silvestru.
Savu face întocmai. Își vinde averea, îi lasă casa unchiului său și începe să umble prin lume, dând de pomană papuci unor oameni sărmani. Cu timpul este supranumit Hagi Papuc.
Un timp îndelungat stă la Turnu Măgurele unde se împrietenește cu un negustor turc, Ibraim, și cu un curelar evreu, Marcu Goldstein. Componența etnică a grupului de prieteni este identică, în mod curios, cu aceea a grupului de prieteni din piesa lui Victor Ion Popa, Take, Ianke și Cadîr, scrisă tot în 1932. Probabil că așa își reprezenta pe atunci societatea românească ideea de comuniune sufletească transnațională și de solidaritate umană.
Savu îl salvează de la moarte pe turc, riscându-și propria-i viață. Recunoscător, atunci când își vinde averea și pleacă la Istanbul, Ibraim insistă să îl ia cu el și pe Savu. Acesta îi mărturisește însă ce anume are pe conștiință și îi promite că va veni la el abia când va simți că și-a ispășit pedeapsa.
După plecarea turcului, Savu se stabilește temporar la Brăila unde o ajută material și moral pe o văduvă cu cinci copii, iar când ea moare se ocupă de creșterea copiilor. Colindă apoi țara, stând câte o scurtă perioadă în diverse orașe. Peste tot pe unde se duce confecționează papuci pe care îi dăruiește sărmanilor. Corespondează mereu cu prietenul său din Istanbul (în carte: Stanbul). După treizeci de ani, ajungând la a mia pereche de papuci, pleacă în călătorie cu vaporul conform vechii înțelegeri cu Ibraim.
În drum spre Constantinopol se dezlănțuie o furtună devastatoare. Savu se îmbolnăvește și cere să fie vegheat de arhimandritul Veniamin, aflat și el pe vapor. Arhimandritul este fiul unui prieten al lui Savu, Nicolache și, imediat după naștere, fusese botezat tocmai de călugărul Silvestru. Drept urmare are calificarea necesară pentru a-l ierta pe Savu de păcate, ceea ce și face.
Când ajunge la Istanbul, Savu se simte mai bine; este întâmpinat de turcul Ibraim care îl invită la el acasă. Îi adresează aceeași invitație și lui Veniamin, pe care-l cunoaște de mic copil, dar acesta amână vizita, până după înapoierea lui de la Sfântul Munte.
Savu este instalat de prietenul său într-un caic, la vâsle aflându-se feciorii acestuia. În drum spre casă, Savu are o vedenie și scoate ultimii papuci lucrați, vrând să-i dea prietenului său, dar chiar în acest timp moare pe neașteptate, ca și cum destinul și-ar fi epuizat rezerva de timp. Ibraim hotărăște să-l îngroape în mormântul părinților săi, așa cum făcuse Savu altădată cu turcul ucis.
Romanul are un dramatism acumulativ. Întâmplările vieții, multe neobișnuite, se însumează după o logică a parabolei morale și dau o pregnantă impresie de destin. În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu remarcă faptul că Gala Galaction e „un povestitor ori ginal, puternic, dar nu și un romancier. De altfel – adaugă Nicolae Manolescu –, Papucii lui Mahmud e o frumoasă conte philosophique, pe cât de expresivă, pe atât de educativă.“
Textul este greu (nu greoi), pare compus din litere de plumb, ca în tipografiile de altădată. Iată, ca exemplu, pasajul în care autorul descrie spiritualizarea fizionomiei lui Savu prin suferință:
„Săptămânile de boală au pus pe obrazul lui o pecetie nouă. Din chipul aproape rotund, îmbujorat și copilăresc pe care-l avea a ieșit un obraz prelung, brăzdat de suferință și dospit în gânduri. Nasul i s-a făcut mai mare, ochii mai adânci și gura strânsă și rezervată. Înainte, Savu, pentru privitorul destoinic să citească în pergamentul unei fizionomii, părea un negustor de treabă, cu gândurile la tejghea, la meseria lui, acasă și, de câteva ori pe lună, la biserică. Acum Savu arăta ca un om duhovnicesc. Privirea lui ajunsese lăuntrică și adâncă. Trăsăturile feții lui ieșiseră din grăsime și din mediocritate și aveau arcuri dureroase și inteligente. Din cizmarul cumsecade, tihnit și ușor nerod ieșea acum – în fața apei și a zilelor viitoare – un om intim săpat și șlefuit de dalta suferințelor tăinuite.“
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius