Filocalia (3): Metoda sau cele 100 capete ale lui Calist si Ignatie Xantopol

[Convergențe - Lumina]

Metoda si regula amanuntita….

Cunoasterea scopului premerge oricarui lucru. Iar scopul acestei lucrari este sa arate care este temelia.

Daca cunoasterea scopului premerge oricarui lucru, iar scopul nostru este sa spunem cele ce ajuta la cresterea duhovniceasca, iar al tau, sa vietuiesti cu adevarat potrivit celor spuse, trebuie ca inainte de orice sa cercetam spre ce plinatate a gandirii celei dupa Hristos privind, sa punem un inceput folositor ca temelie ca, apoi, cu timpul, impartasindu-ne de ajutorul cel de sus, cu imbelsugare, sa tindem si spre un acoperis potrivit zidirii de Duhul.

Inceputul oricarei lucrari dupa Dumnezeu este sa vietuim potrivit cu poruncile Mantuitorului. Iar sfarsitul ei este sa ne intoarcem la harul desavarsit al Preasfantului si de viata incepatorului Duh, dat noua prin dumnezeiescul Botez.

Deci, inceputul oricarei lucrari dupa Dumnezeu, este, pe scurt, sa ne grabim in tot chipul cu toata puterea, sa vietuim dupa legea tuturor poruncilor indumnezeitoare ale Mantuitorului. Iar sfarsitul este sa ne intoarcem, prin pazirea lor, la zestrea data noua de sus si de la inceput(din sfintita cristelnita, adica la desavarsita alcatuire si nastere duhovniceasca a noastra din nou, prin Har; sau, daca iti place sa numesti acest dar altfel, la lepadarea vechiului Adam cu faptele si poftele lui si la imbracarea celui nou si duhovnicesc (Coloseni 3, 9-10), care este Domnul Iisus Hristos. Caci zice dumnezeiescul Pavel: ''Copiii mei, pe care iarasi va nasc in dureri, pana cand va lua Hristos chip in voi'' (Galateni 4, 19); si: ''Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat'' (Galateni 3, 27).

Cel ce vietuieste dupa Dumnezeu, trebuie sa implineasca toate poruncile. Dar cea mai mare parte a lucrarii sale trebuie sa o inchine celor dintai si celor mai cuprinzatoare

Precum am spus, inceputul si radacina a toata lucrarea aceasta este vietuirea potrivit cu poruncile mantuitoare; iar tinta si roada ei este reintoarcerea la harul desavarsit al Duhului, daruit noua prima data prin Botez. Acest har se afla in noi - ''caci lui Dumnezeu nu-i pare rau de darurile Sale'' (Romani 11, 29) - insa harul acesta este inecat de patimi, dar se poate descoperi prin lucrarea poruncilor. De aceea, se cuvine sa ne silim in tot chipul sa curatim si sa facem cat mai vadita aratarea Duhului in noi prin implinirea, dupa putinta, a tuturor acestor porunci. Caci ''faclie picioarelor mele este legea Ta si lumina cararilor mele'' - zice fericitul David catre Dumnezeu (Psalmi 118, 105) - si ''porunca Domnului stralucita (este cea) care lumineaza ochii'' (Psalmi 18, 9), si ''… spre toate poruncile Tale m-am indreptat'' (Psalmi 118, 128). Iar cel ce se odihnea pe piept (sfantul apostol Ioan) zice: ''Cel ce pazeste poruncile Lui, ramane intru El si El intru acela'' (I Ioan 3, 24), si ''poruncile Lui nu sunt grele'' (I Ioan 5, 3). Mantuitorul zice, de asemenea: ''Cel ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine, iubit va fi de Tatal Meu si Eu il voi iubi pe el si Ma voi arata lui'' (Ioan 14, 21), si ''De Ma iubeste cineva pe Mine, va pazi cuvantul Meu si Tatal Meu il va iubi pe el si l el vom veni si ne vom face locas la el'' (Ioan 14, 23), si ''Cel ce nu Ma iubeste pe Mine, cuvintele Mele nu le pazeste'' (Ioan 14, 24).

Dar, mai mult decat acestora, cea mai mare parte a lucrarii sale trebuie sa o inchine poruncilor celor dintai si mai cuprinzatoare, oarecum maicilor celorlalte. Caci, numai asa vom merge fara greseala spre tinta ce ne sta inainte, adica vom pune inceput bun si vom ajunge la sfarsitul dorit sau la aratarea Duhului (I Corinteni 12, 7).

………………..……………………………………………………………………………

De fapt, noi nadajduim ca, prin chemarea cu credinta a numelui Domnului nostru Iisus Hristos, vom primi cu siguranta mila si viata adevarata, ascunse in El (Coloseni 3, 3). Caci numele Domnului Iisus Hristos, strigat cu curatie inauntru inimii, e ca un izvor dumnezeiesc nesecat din care tasnesc cu prisosinta acele bunatati.

Hristos nu se salasluieste in inima noastra daca nu I ne deschidem si noi in mod constient si voit. Iar aceasta noi nu o putem face decat gandindu-ne mereu la El si la tot ce inseamna El pentru noi si pomenindu-L sau chemandu-L pe nume. In sensul acesta insusi numele Lui, chemat continuu, e o deschidere continua a inimii pentru Hristos cu o tot mai mare afectiune fata de El si deci un mijloc de a-L avea salasluit in noi, intr-o lucrare tot mai simtita. Nu numele luat in sine cuprinde pe Hristos (poate in aceasta consta caracterul gresit al curentului ''Imeaslavia'' de la 1913 intre calugarii rusi din Athos), ci numele chemat cu credinta, adica alipirea noastra de El insusi, prin pomenirea afectuoasa a lui. Atunci se face o legatura intre noi si El, ca de la persoana la persoana si, deci, o comunicare a puterii lui catre noi.

Domnul nostru Iisus Hristos in vremea patimii mantuitoare a lasat acestea ucenicilor Sai ca pe niste porunci testamentare si ca pe o mostenire dumnezeiasca; la fel si dupa inviere.

De aceea, Insusi Preabunul si Preadulcele Domn al nostru Iisus Hristos a lasat acestea, ca un Parinte adevarat si iubitor tuturor celor ai Sai, ca pe niste porunci si mangaieri testamentare, ca pe niste chezasii sprijinitoare dulci si intaritoare sau, mai bine zis, ca o mostenire de nerapit, daruita de Dumnezeu, atat cat a ajuns la patima Sa de bunavoie pentru noi, cat si cand s-a aratat Apostolilor dupa inviere; ba si cand avea sa se intoarca la Tatal Sau prin fire si la al nostru prin har.

Aceasta a facut-o, spunand ucenicilor in preajma patimii Sale: ''Tot ce veti cere in numele Meu, va voi face'' (Ioan 14, 13); si: ''Amin, amin zic voua, ca toate cate le veti cere de la Tatal in numele Meu, va va da voua. Pana acum n-ati cerut nimic in numele Meu; cereti si veti primi, ca bucuria voastra sa fie deplina''. Si: ''In acea zi veti cere in numele Meu'' (Ioan 16, 23-26).

Si iarasi, dupa inviere a zis: ''Celor ce cred, le vor urma aceste semne: in numele Meu, draci vor scoate, in limbi noi vor grai'' (Marcu 16, 17-18) si celelalte. Lucruri asemanatoare acestora spune si ucenicul ce se odihnea pe pieptul lui Iisus: ''Inca si multe alte semne a facut Iisus inaintea ucenicilor Sai, care nu sunt scrise in cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca sa credeti ca Iisus este Hristos Fiul lui Dumnezeu si, crezand, viata sa aveti intru numele Meu'' (Ioan 20, 30-31). Iar dumnezeiescul Pavel zice: ''Intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece'' (Filipeni 2, 10) si cele urmatoare. Dar si in Faptele Apostolilor s-a scris: ''Atunci Petru fiind plin de Duhul Sfant, a grait: cunoscut sa va fie voua tuturor si intregului Israel ca prin numele lui Iisus Nazarineanul, pe care voi l-ati rastignit si pe care Dumnezeu l-a ridicat din morti, acesta sta inaintea voastra sanatos'' (Fapte 4, 8-10); iar putin mai incolo: ''Si nu este in nici un altul mantuirea. Caci nu este alt nume dat intre oameni, in care trebuie sa ne mantuim noi'' (Fapte 4, 12).

Si Mantuitorul a spus: ''Datu-mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant'' (Matei 28, 18). Aceasta a spus-o si prin cele ce le-a zis Dumnezeu-Omul catre Apostoli inainte de rastignirea pe cruce: ''Pace las voua, pacea Mea dau voua'' (Ioan 14, 27); si:''Acestea le graiesc, ca intru Mine pace sa aveti'' (Ioan 16, 33); si: ''Aceasta este porunca Mea, sa va iubiti unii pe altii'' (Ioan 15, 12); si: ''Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea iubire intr-olalta'' (Ioan 13, 35); si: ''precum M-a iubit pe Mine Tatal si Eu v-am iubit pe voi. Ramaneti intru iubirea Mea. De veti pazi poruncile Mele, veti ramane in iubirea Mea, precum Eu am pazit poruncile Tatalui Meu si raman in iubirea Lui'' (Ioan 15, 9-11).

…………………..…………………………..………………………………………………….

De aceea, si tu, invatand acestea cu intelegere si dorind sa deprinzi partea cea buna, care nu se va lua de la tine, a linistii ce duce la cer, urmeaza legilor bine oranduite, precum ti s-a aratat. Imbratiseaza intai, cu bucurie, ascultarea, apoi, linistea. Caci precum faptuirea este calea spre vedere (contemplare), asa ascultarea e calea spre liniste. ''Nu trece, cum s-a scris, hotarele pe care le-au pus parintii tai'' (Proverbe 22, 28); si: ''Vai celui singur'' (Ecclesiastul 4, 10). In felul acesta, punand temelie buna, cu inaintarea vremii, vei pune si acoperis stralucitor zidirii Duhului. Caci, precum, acolo, unde inceputul e rau, totul e vrednic de lepadat, tot asa, acolo, unde inceputul e bun, totul e frumos si bine oranduit, desi uneori se intampla si invers, dar aceasta vine din vointa si hotararea noastra.

…………………………….…………………………..………………………………………

Al treilea lucru cerut e sa nu-ti faci voia proprie. Caci e spre paguba celui spre ascultare sa faca voia sa. El trebuie sa si-o taie pe aceasta totdeauna de buna voie, adica nu silit de parintele sau.

Al patrulea e sa nu se impotriveasca in cuvant si sa nu se certe, in general, pentru ca impotrivirea in cuvant si cearta nu sunt ale celor bine credinciosi. Caci scrie sfantul Pavel: ''Iar daca cineva este iubitor de sfada, noi acest obicei, nu-l avem, nici Bisericile lui Dumnezeu'' (I Corinteni 11, 16). Daca acestea sunt oprite indeobste tuturor crestinilor, cu atat mai mult monahilor, care au fagaduit sa se supuna cu sinceritate, dupa pilda Domnului. Caci impotrivirea in cuvant si iubirea de sfada isi au inceput in voia proprie, care vietuieste impreuna cu necredinta si cu mania cugetului. Pentru ca s-a spus: ''Calugarul mandru in cugetare se impotriveste cu tarie''. Iar contrariul acestui lucru, adica impotrivirea in cuvant si neiubirea de sfada vine din credinta si din smerita cugetare.

In al cincilea rand, acesta trebuie sa pazeasca sinceritatea, adica sa faca o marturisire amanuntita si sincera intaistatatorului, cum am dat si la tundere, ca in fata infricosatului scaun al lui Hristos, inaintea lui Dumnezeu si a sfintilor ingeri, fagaduind sa avem ca ćnceput si sfarsit, impreuna cu alte fagaduinte si indatoriri ale noastre fata de Domnul, si marturisirea celor ascunse ale inimii. Caci a spus si dumnezeiescul David: ''Am zis: vesti-voi faradelegea mea Domnului'' (Psalmi 31, 6) s.a. Dar si Scararul zice: ''Ranile descoperite nu se vor face mai rele, ci se vor tamadui''.

In textul grec se spune: ''Ranile biruite''. Descoperirea gresalelor in fata altuia si prin aceasta in fata lui Dumnezeu, inseamna o adevarata biruire a lor, sau un efort al omului de a se dezlipi de ele, efort ajutat de puterea celuilalt, dar mai ale de a lui Dumnezeu. Ele sunt pironite de cel ce le marturiseste la stalpul dezaprobarii, ca niste lucruri urate; nu le mai ocroteste, nu le mai apara ca pe niste lucruri care nu sunt chiar atat de condamnabile. E un fel de pironire a lor pe cruce.

Fiecare virtute se intipareste in firea noastra treptat, sau firea noastra ia forma ei dinamica si plina de putere, biruind tot mai mult valul unei opozitii, al unei porniri egoiste spre placere. Inaintarea din virtute in virtute este o lupta continua cu aceste valuri care voiesc sa ne traga in ele, o lupta de continua crestere in putere. Numai asa se ajunge la starea de infrangere a tuturor patimilor, a tuturor valurilor lor, ca la un port al linistii. Nepatimirea concentreaza in ea rezultatul unor eforturi duse, in acest sens, pana la capat.

.......................................................................................................................................................

Un oarecare dintre intelepti a spus ca leacurile celor contrare sunt cele contrare. Fiindca, deci, pricina tuturor leacurilor intristatoare este neascultarea si mandria, iar a celor de bucurie este ascultarea si zdrobirea inimii, cel ce doreste sa vietuiasca fara greseala trebuie sa petreaca in supunerea fata de un parinte incercat si nesupus inselarii - care-si are puterea intr-o indelungata deprindere si in cunoasterea celor dumnezeiesti si in viata impodobita cu cununa virtutilor - si sa socoteasca porunca si sfatul lui ca pe cuvantul si sfatul lui Dumnezeu. Caci ''mantuirea este intru sfatuire multa'', zice Solomon (Proverbe 11, 14); si ''Barbatul nesfatuit e dusmanul sau''. Iar daca s-a intamplat unora dintre Parintii cei vestiti sa dobandeasca linistea indumnezeitoare si desavarsirea cea dupa Dumnezeu, chiar si fara deprinderea in ascultare, aceasta s-a intamplat prin descoperire dumnezeiasca si foarte rar. Dar s-a scris ca ceea ce se intampla rar nu e lege a Bisericii, precum cu o singura randunica nu se face primavara. Pentru aceea, tu increde-te in supunerea adevarata, ca intr-o stiinta care te calauzeste la linistea preafrumoasa si lasa cele ce s-au intamplat, prin iconomie, o singura data, si tine seama de cele randuite indeobste de cuviosii Parinti. In felul acesta te vei invrednici si de cununa celor ce vietuiesc dupa lege.

Pentru ca, ce? Se va hotari cineva sa porneasca pe drumul ce i se deschide in fata, daca nu l-a cunoscut din cercare, fara un povatuitor neinselator? Nu va porni cineva pe talazurile marii, lipsit de un carmaci priceput. Pentru ca nu se va apuca cineva de vreun mestesug oarecare si de vreo stiinta fara un invatator nesupus ratacirii. Se va apuca atunci oare, de mestesugul mestesugurilor si de stiinta stiintelor si va porni pe calea ce duce la Dumnezeu si pe marea nesfarsita, sau va indrazni sa inceapa vietuirea monahala, care s-a asemanat cu vietuirea ingereasca, adica nevointa cu ea, si va crede siesi ca va ajunge la capatul din urma al ei, fara un povatuitor si carmaci si invatator incercat si adevarat? Cu adevarat, unul ca acesta, oricine ar fi el, se amageste pe sine in chip nebunesc si a ratacit inainte de a pune un inceput, ca unul ce nu se nevoieste dupa lege. Dimpotriva, cel ce asculta de randuielile Parintilor, a ajuns la tinta inainte de a porni pe cale. Caci de unde putem sti din alta parte, daca luptam dupa cuviinta impotriva trupului, si daca ne inarmam impotriva patimilor si a demonilor? Pentru ca, precum s-a spus, patimile stau langa virtuti si locuiesc usa langa usa.

Cand cultivam o virtute, se trezeste in noi o dorinta contrara; cand ne infranam de la placeri, se trezeste in noi dorinta dupa acele placeri, intrucat le lasam mult timp nesatisfacute; cand ne smerim, se trezeste in noi dorinta de a ne arata ca suntem cineva. Numai cel ce a ajuns la treapta desavarsita a virtutilor, a dobandit nepatimirea, sau a desfiintat in sine total putinta de trezire a dorintei dupa placerile contrare.

Sau, cum vom putea sa stapanim simturile trupului si sa armonizam puterile sufletului ca pe niste coarde ale unei chitari? Mai bine zis, cum vom putea deosebi glasurile, descoperirile, mangaierile si vederile (contemplatiile) dumnezeiesti? Sau viclesugurile, amagirile si nalucirile dracesti? Si, ca sa spunem pe scurt, cum ne vom invrednici sa ajungem la unirile cu Dumnezeu, la lucrarile indumnezeitoare si la taine, fara invatatura unui invatator adevarat si luminat? Cu adevarat nu se poate, nu se poate! Caci il vedem si pe vasul ales, pe Preafericitul Pavel, invatatorul celor negraite, gura a lui Hristos, lumina a lumii, soare de obste, invatatorul lumii crestine, vestind si talcuind impreuna cu Apostolii Evanghelia. Iar pricina e, precum spune ''ca nu cumva sa alerg, sau sa fi alergat in desert'' (Galateni 2, 2). Ba mai mult, vedem insasi Intelepciunea de sine, pe insusi Domnul nostru Iisus Hristos spunand despre Sine: ''M-am coborat din cer, nu ca sa fac voia Mea, ci voia Tatalui care M-a trimis pe Mine''. Iar despre Preasfantul si de viata facatorul Duh spune ca ''nu va grai de la sine, ci cate va auzi va grai'' (Ioan 16, 13).

De dragul randuielii, care tine la un loc atat cele ceresti cat si cele pamantesti, suntem stapaniti de frica, de uimire si de spaima, pentru nimicnicia si trandavirea noastra si pentru cele alese din prostie, din parere de sine, spre o vietuire stangace, primejdioasa, dupa o randuiala proprie si in chip nesupus. Caci, cu adevarat, lupta aceasta e plina de frica si zeci de mii sunt talharii si nenumarate cursele ispititorilor. Pe langa acestea, caderile nu se pot numara. De aceea, din cei multi, foarte putini sunt cei ce se mantuiesc (Luca 13, 23). Acestia insa trebuie sa-si faca drumul precum voiesc. Caci, precum s-a scris, ''focul va cerca cum este lucrul fiecaruia'' (I Corinteni 3, 13); si: ''Tu vei rasplati fiecaruia dupa faptele lui'' (Psalmi 61, 11). Dar nu pur si simplu dupa cum voiesc ei, ci dupa cum trebuie sa voiasca si sa vietuiasca. Dee Domnul intelegere tuturor (II Timotei 2, 7).

Deci, tu si tot cel ce voieste sa vietuiasca dupa Dumnezeu, cunoscand din aceste cuvinte, ca dintr-un ciucure, toata tesatura aurita si duhovniceasca a fericitei ascultari, grabeste-te sa afli, cum s-a aratat mai inainte, un invatator neinselator si desavarsit. Iar semnul celor desavarsiti este, dupa purtatorul de Hristos Pavel, hrana tare (Evrei 5, 14). Acestia au, prin deprindere, simturile intarite ca sa dobandeasca binele si raul.

Cautandu-l in felul acesta, adica cu osteneala si credinta, nu te vei mai abate de la tinta pusa inainte. Caci, ''tot cel ce cere - spune Dumnezeiasca Scriptura - va lua si cel ce cauta va afla, si, celui ce bate i se va deschide'' (Matei 7, 8). Acela iti va descoperi pe rand si dupa randuiala, toate cele datorate si lui Dumnezeu placute si te va calauzi spre cele iubite de Dumnezeu si inca si mai duhovnicesti si nedescoperite celor multi. Aceste, pentru ca te va vedea bucurandu-te din suflet de cumpatare, de putinatate si de simplitate in mancari si bauturi, de acoperisul cu care te multumesti, de imbracaminte si multumindu-te cu cele de folos si potrivite si trebuincioase timpului si ca nu cauti cele de prisos si moi, cu care se mandresc cei ce vietuiesc, in chip neintelept, in lux si stralucire si-si infig sulita in ei si in mantuirea lor. Caci zice marele Apostol: ''avand mancare si acoperis, vom fi indestulati cu aceste'' (I Timotei 6, 8).

………………………………………………..…………………………………………………..

Credinta este indoita. Insemneaza-ti ca credinta, dupa cuvintele predate de Dumnezeu, este indoita. Una e, indeobste, cea a tuturor crestinilor ortodocsi, iar alta a unora putini care prin implinirea tuturor poruncilor indumnezeitoare s-au reintors la chip si asemanare si, astfel, s-au imbogatit cu lumina dumnezeiasca a harului si si-au razimat toata nadejdea in domnul (Psalmi 72, 27).

Implinirea continua a poruncilor, sau intarirea in virtuti, indumnezeieste pe om, pentru ca ele il unesc cu Dumnezeu tot mai mult, il pun in comunicare tot mai puternica cu El. cunoscand prin traire puterea lui Dumnezeu, el isi pune toata nadejdea in Dumnezeu. Un astfel de om are o vedere (o simtire) a harului ca lumina. Caci harul ca deschidere a lui Dumnezeu spre omul care s-a deschis si el lui Dumnezeu, e in acelasi timp lumina in calitatea lui de manifestare a iubirii lui Dumnezeu, dat fiind ca orice deschidere a persoanei spre alta se arata ca lumina. Cu cat bunatatea ce se deschide este mai mare, sau cu cat deschiderea insasi este mai sincera si mai totala, cu atat lumina lui e si ea mai puternica. Lumina lui Dumnezeu Celui atotbun covarseste lumina saraca a omului, sau il umple pe acesta de o lumina adanca si persistenta. In felul acesta faptele izvorate din credinta fara vedere, de la inceput, duc la o credinta superioara.

Si aceasta, in asa masura, - o, minune! - ca, dupa cuvantul Domnului, ei nu mai deosebesc nimic (nu mai au nici o indoiala) in vremea rugaciunii, in cererile ce le indreapta spre Dumnezeu, ci cer cu credinta si de aceea primesc indata cele ce le sunt de folos. Astfel, acesti fericiti au dobandit, din faptele sincere, credinta sigura, ca unii ce au aruncat de la ei toata cunostinta, deosebirea, indoiala si grija si s-au botezat (s-au scufundat) cu totul intregi in betia dumnezeiasca a credintei, a nadejdii si a iubirii fata de Dumnezeu si s-au schimbat cu schimbarea mai inalta si fericita a dreptei Celui Preainalt, dupa proorocul David (Psalmi 76, 10).

Acestia s-au ridicat peste cunostinta lucrurilor deosebite intre ele, peste trecerea prin cunostinta de la unul la altul, de aceea si peste deosebirea lor si peste indoiala pe care legile lor naturale o pot trezi in putinta implinirii de catre Dumnezeu a cererilor lor. Ei se afla in ''betia treaza'' de care a vorbit Sfantul Grigorie de Nyssa, adica in bucuria entuziasta a unirii cu Dumnezeu cel preaiubitor. Daca orice unire prin iubire pricinuieste un fel de betie, intrucat se revarsa in cei uniti o putere de viata de la unul la altul, cu atat mai mult unirea prin iubire cu Dumnezeu. Ei sunt scufundati cu totul in betia credintei, a nadejdii neindoielnice si a iubirii fata de Dumnezeu, dar mai ales in betia trairii covarsitoare a valului de viata ce le vine din Dumnezeu. Acesta este un botez launtric in Dumnezeu, sau in Duhul Lui cel Sfant. Dar pentru a se scufunda in Dumnezeu, trebuie sa se scufunde sau sa se boteze ei insisi, iesind din superficialitatea saraca a pacatului, traita in limitarea egoismului. Numai acolo se intalnesc cu Dumnezeu. Sfantul Isaac Sirul zice: ''Scara Imparatiei acesteia este inauntrul tau, ascunsa in sufletul tau. Boteaza-te pe tine insuti spalandu-te de pacat si vei afla acolo trepte, pe care vei putea urca''.

Despre credinta dintai, nu-i acum timpul potrivit sa vorbim pe larg, dar e foarte potrivit sa vorbim despre a doua. Aceasta rasare si se castiga ca un fel de rod din cea dintai, caci credinta este ca o radacina si ca un inceput al linistii indumnezeitoare. ''Daca nu crezi, zice Sfantul Ioan Scararul, cum te vei linisti?''

Credinta tare da o statornicie si o liniste fata de grijile care-l chinuie pe om. Cu atat mai mult credinta din experienta unirii cu Dumnezeu, izvor a toata puterea si a vietii fara stirbiri.

De aceea, zice proorocul David: ''Crezut-am, de aceea am grait'' (Psalmi 115, 1). Iar Marele Apostol Pavel zice: ''Credinta este temelia celor nadajduite, dovada lucrurilor nevazute'' (Evrei 11, 1) si: ''Dreptul din credinta va fi viu'' (Romani 1, 17) s.a. Insusiviudajduite, dovada lucrurilor nevazutesi ca un inceput al linistii indumnezeitoare. sta Mantuitorul zice catre ucenicii care cereau sa le mareasca credinta: ''Daca ati avea credinta cat un graunte de mustar, ati zice smochinului acesta: Scoate-ti radacina si te sadeste in mare, si v-ar asculta. Si, daca ati avea credinta si nu ati deosebi (nu v-ati indoi), nu numai cu smochinul ati face asa, ci si daca ati zice muntelui acesta: Ridica-te si te arunca in mare, s-ar face si toate cate ati cere in rugaciune, crezand, ati primi'' (Matei 21, 22) s.a., si apoi: ''Credinta ta te-a mantuit'' (Matei 9, 22).

Dar scrie si cuviosul Isaac: ''credinta este mai subtire decat cunostinta, dupa cum cunostinta este mai subtire decat cunoasterea lucrurilor ce cad sub simturi.

Perceperea lucrurilor sensibile este proprie oricui, chiar si regnului animal. Cunostinta unor principii rationale este mai subtila, caci implica o putere de abstragere de la lucrurile sensibile si de la multitudinea lor. Dar credinta este mai subtila si decat aceasta cunostinta, caci surprinde indefinitul, care e forma realitatii celei mai inalte, sau a persoanei. Cine poate defini persoana cuiva, nesfarsita in manifestarile ei mereu noi si surprinzatoare? Ea nu poate fi nicidecum cuprinsa in definitiile exacte ale cunoasterii rationale, cu atat mai mult, cine poate defini experienta prezentei si lucrarii Persoanei supreme a lui Dumnezeu? Credinta este modul de sesizare a celor mai subtile realitati, fiind ea insasi cel mai subtil mod de cunoastere. Caci numai credintei i se dezvaluie persoana celuilalt, care nu vrea sa fie redusa la obiect si nu poate fi redusa la obiect.

Caci toti sfintii, invrednicindu-se sa afle aceasta stare care este iubirea de Dumnezeu, vietuiesc, din puterea credintei, in desfatarea petrecerii celei mai presus de fire. Iar credinta numim, nu pe aceea prin care crede cineva in deosebirea preaslavitelor si dumnezeiestilor Ipostasuri si in Fiinta preainalta si unica a dumnezeirii, apoi in minunata intrupare in omenitate, in primirea firii noastre, chiar daca si aceasta e foarte inalta, ci acea credinta care rasare in suflet din lumina harului, avand marturia mintii si sprijinind inima sa biruie orice indoiala, din siguranta nadejdii, care o fereste de orice inselare. Este credinta care nu se arata pe sine in daruirea auzului urechilor, ci in ochii(duhovnicesti care vad tainele ascunse in suflet si bogatia dumnezeiasca cea ascunsa ochilor fiilor trupului si descoperita in Duhul celor ce ospateaza la masa lui Hristos, prin umblarea in legile Lui, cum a spus El insusi: ''De veti pazi poruncile Mele, voi trimite voua pe Mangaietorul, Duhul adevarului, pe care lumea nu-L poate primi; si Acela va va invata pe voi tot adevarul'' s.a. (Ioan 14, 17, ; 16, 13); si iarasi: ''Pana va veni Acela, care este desavarsirea tainelor, si ne vom invrednici in chip aratat de descoperirea lor, credinta liturghiseste intre Dumnezeu si sfinti taine negraite.

Credinta a doua, mai inalta, este o vedere in Duhul a bogatiei bunatatii lui Dumnezeu, venita in sufletul celor ce au implinit poruncile Lui si, punandu-se, prin aceasta, in legatura de iubire cu El, si-a subtiat vederea ochilor duhovnicesti. Ei se hranesc din aceasta bogatie ca de la o masa dumnezeiasca aflata in ei insisi. Prezenta acestei bogatii in sufletul cuiva, este prezenta Duhului insusi, caci El le face proprii si intime sufletului. Dar in viata pamanteasca aceasta bogatie nu este in mod deplin descoperita de aceea credinta are inca un rol in aceasta viata: ea este liturghisitorul care ne face cu putinta trairea acestor taine. Este mijlocitoare intre noi si Dumnezeu; e ca un ochi care este necesar si totusi ca un ochi in care e prezenta, prin reflectare si in acelasi timp prin lucrare directa, lumina, puterea si bunatatea ce radiaza din Dumnezeu.

Trebuie sa fii neimprastiat, iar aceasta ti-o va arata cuviosul Isaac, care zice: ''Daca pofta este rodul simturilor, apoi sa taca cei care sustin ca pazesc pacea mintii cu atentia imprastiata'', si : ''Cu cei imprastiati sa nu te insotesti''.

Trebuie sa fii fara griji, iar in aceasta privinta sa-ti fie de invatatura ceea ce spune Domnul in Evanghelie: ''Pentru aceea, va zic voua: nu va ingrijiti in sufletul vostru ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti imbraca. Oare nu e sufletul mai mult decat mancarea si trupul mai mult lecat haina? Cautati la pasarile cerului ca nici nu semana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite. Si Tatal vostru cel din ceruri le hraneste pe ele. Nu sunteti voi mai mult decat ele? Si cine dintre voi, ingrijindu-se, poate sa adauge un cot la statura sa? Iar pentru haina, de ce va ingrijiti?'' (Matei 6, 25-28). Si putin mai incolo: ''Deci nu va ingrijiti zicand: ce vom manca, sau ce vom bea, sau ce vom imbraca. Caci toate acestea le cauta neamurile. Stie Tatal vostru cel din ceruri ca aveti trebuinta de toate acestea. Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si aceste toate se vor adauga voua. Deci, nu va ingrijiti de ziua de maine, caci ziua de maine se va ingriji de ale ei. Ajunge zilei rautatea ei'' (Matei 6, 31-34).

Dar zice si Sfantul Isaac: ''De nu te-ai eliberat de griji, sa nu cauti lumina in sufletul tau''.

Grijile umplu cugetarea total de lucrurile necesare trupului; o trag la suprafata. Lucrurile isi pierd transparenta. Adancurile sufletului, cu transparenta lor spre planul dumnezeiesc, se acopera. Cugetarea nu mai este preocupata de senul vietii. Acest sens nu se mai pune in evidenta, nu mai e loc si timp in suflet pentru el.

Iar Scararul zice si el: ''Un fir de par tulbura ochiul, iar o mica grija alunga linistea. Caci linistea este lepadarea gandurilor si renuntarea la grijile asa-zis indreptatite. Cel ce a dobandit linistea, nu se va mai ingriji nici de trupul sau. Caci ''nemincinos este Cel ce a fagaduit aceasta'' (Evrei 10, 23).

Trebuie sa iubesti tacerea, aceasta decurge din insiruirea cuvantului. Dar zice cuviosul Isaac si despre aceasta: ''Cel ce-si infraneaza limba de la barfire, pazeste inima lui de patimi; si cel ce curata inima lui de patimi,vede in tot ceasul pe Domnul''; si: ''Cand vei pune toate faptele vietuirii tale pe un taler si tacerea pe celalalt, vei afla ca ea cantareste mai greu''. Si: ''Mai presus de toate iubeste tacerea, ca ea te apropie de rod. Caci limba n-are putere sa se apropie de el''. Si: ''Mai intai sa ne silim sa tacem; apoi din tacere se naste in noi ceva care ne conduce spre tacere. Dee-ti Dumnezeu sa simti ceva ce se naste din tacere. De vei incepe sa vietuiesti astfel, nu stiu eu ce lumina iti va rasari tie din aceasta''.

In tacere, adancul nostru e lucrator. Cand vorbim e impiedicat sa lucreze. In tacere el se intalneste cu Duhul dumnezeiesc, care atrage cu putere privirea spre bogatia si viata lui; se intalneste cu Duhul dumnezeiesc care e dincolo de el, si din intalnirea aceasta se naste o cunostinta, pe care nu o poate sti decat el si cei carora le-o comunica sau mai bine zis carora le-o comunica nu atat prin cuvinte, cat si prin felul cum arata si cum se comporta. In tacere te intalnesti cu ceva care te duce iarasi la tacere. Tacerea prinde mai bine taina ce se petrece in intalnirea noastra cu infinitatea ce iradiaza din Dumnezeu cel personal. Cand incepe limba sa o exprime, pierdem trairea deplina a acestei taine de-o bogatie indefinita, incepem sa rupem parti din ea, care toate la un loc nu pot reda indefinitul. In tacere, esti oarecum in mijlocul ei, identificat cu ea; prin graire te detasezi, te departezi de ea; in cuvinte prinzi numai fasii din ea, nu mai traiesti intregul si intregul acesta nu poate fi combinat din fasii, pentru ca infinitul nu se poate realiza din combinarea partilor limitate. Desigur nu e vorba de tacerea diplomatica ci de tacerea care e semnul scufundarii in infinitul dumnezeiesc prin adancul inimii.

Si iarasi: ''Tacerea este taina veacului viitor. Iar cuvintele sunt uneltele lumii acesteia''.

Prin tacere ne ridicam in planul infinitului si al indefinitului, trait in mod deplin. Prin cuvinte exprimam lucrurile distincte ale lumii acesteia si coboram in lumea aceasta compusa din lucruri finite; cuvintele ne atrag in ingustimile lor facute pentru lucrurile marginite ale lumii din afara.

Sfantului Arsenie asa i-a poruncit a doua oara glasul dumnezeiesc: ''Arsenie, fugi, taci, linisteste-te si te vei mantui''.

Trebuie sa te linistesti, in aceasta privinta sa-ti fie vrednici de crezare spre dovedire, Marele Vasile si Sfantul Isaac. Cel dintai a spus: ''Linistea este inceputul curatirii sufletului''. Iar celalalt: ''Sfarsitul linistirii e tacerea cu privire la toate''. Cel dintai a aratat prin aceste cuvinte pe scurt, inceputul linistirii, al doilea sfarsitul ei. Iar in Vechiul Testament s-a spus: ''Ai pacatuit? Linisteste-te'' (Facerea 4, 7) si: ''Opriti-va si cunoasteti ca Eu sunt Domnul'' (Psalmi 45, 10). Scararul zice si el: ''Lucrul premergator al linistii este lipsa de grija in privinta tuturor lucrurilor indreptatite si neindreptatite. Caci cel ce se deschide celor dintai, va cadea in celelalte. Apoi, rugaciunea neobosita, in al treilea rand, lucrarea nefurata neabatuta a inimii. E prin fire cu neputinta celui ce n-a invatat literele sa citeasca cartile; dar si mai cu neputinta este celor ce n-au dobandit primul lucru (lipsa de griji), sa le lucreze pe celelalte doua (rugaciunea si lucrarea inimii) cu judecata''.

Si iarasi, spune Sfantul Isaac: ''Dorul celui ce se linisteste este asteptarea neincetata a mortii. Cel ce intra fara acest gand pe calea linistirii nu poate purta cele ce trebuie sa le suportam si sa le rabdam in tot felul''.

Cine s-a impacat cu gandul ca va muri nu mai e nelinistit de nimic. Iar gandul mortii nu-l mai sperie pe cel ce crede ferm in viata viitoare.

Trebuie sa multumesti pentru toate. Aici sa-ti fie indrumator Sfantul Pavel, care porunceste: ''In toate multumiti'' (Tesaloniceni 5, 18). De asemenea cuviosul Isaac, care zice: ''Multumirea celui ce primeste, starneste pe cel ce a dat sa dea darul si mai mare decat cele dinainte. Cine nu multumeste pentru cele mai mici, va fi nerecunoscator (mincinos) si nedrept in cele mai mari''. Si: ''Ceea ce calauzeste darul lui Dumnezeu spre om este inima ce se misca spre multumire neincetata. Iar ceea ce calauzeste ispita spre suflet este gandul de cartire care se misca pururi in inima''.

Inima care multumeste lui Dumnezeu este o inima deschisa lui. De aceea in ea se revarsa alte si alte daruri. Cea care carteste e o inima inchisa in sine. Ea nu vede darurile primite si de aceea nu primeste in fond nimic de la Dumnezeu, sau de la alta persoana reducand toate la nimic, ramane cu nimic, ramane cu nimic. Ea nimiceste prin critica si ceea ce primeste .

Si: ''Gura care multumeste pururi, primeste binecuvantarea de la Dumnezeu; si in inima in care staruie multumire se revarsa harul''.

Trebuie sa-ti recunosti neputinta ta. Aceasta o vei castiga luand aminte la cuvantul profetului David, in care zice: ''Miluieste-ma, Doamne, ca neputincios sunt'' (Psalmi 6, 2), si in alta parte: ''Eu sunt vierme si nu om, ocara oamenilor si defaimarea poporului'' (Psalmi 21, 6). La fel si Sfantul Isaac zice: ''Fericit este omul care cunoaste neputinta sa, pentru ca aceasta cunostinta i se face lui temelie, radacina si inceput a toata bunatatea. Caci cand va afla cine este si va simti cu adevarat neputinta sa, va strange sufletul sau din starea umflata si goala, care-i intuneca cunostinta, si-si va pune siesi strajuire''. Si: ''Omul care a ajuns sa cunoasca masura neputintei sale, a ajuns la desavarsirea smereniei''.

Trebuie sa rabdam cu barbatie incercarile. Cuvantul ce ne-a mai ramas si care implineste numarul celor zece infatisate de noi, vorbeste despre trebuinta de a purta cu barbatie incercarile felurite si de multe chipuri ce au sa se intample. Asculta deci, cele ce sunt scrise despre aceasta in Sfanta Scriptura, caci zice purtatorul de Hristos Pavel: ''Fratilor, nu este lupta noastra impotriva sangelui si a trupului, ci impotriva incepatoriilor, a stapaniilor, a stapanitorilor intunericului veacului acestuia, impotriva duhurilor rautatii intru cele ceresti'' (Efeseni 6, 12). Si: ''Pe care-l iubeste Domnul, il cearta, si il bate pe tot fiul pe care-l primeste'' (Evrei 12, 6). Fratele Domnului zice si el: ''Barbatul neispitit este necercat'' (Iacob 1, 12), iar Sfantul Ilie Edicul zice: ''E de trebuinta fiecarui crestin, care crede drept in Dumnezeu, sa nu fie cu nepasare, ci sa astepte si sa primeasca totdeauna incercarea, ca atunci cand vine sa nu se mire, nici sa se tulbure, ci sa rabde greutatea necazului si sa inteleaga ce spune, psalmodiind cu proorocul: ''Cearca-ma, Doamne si ma ispiteste'' (Psalmi 25, 2). Caci n-a zis: ''Certarea ta m-a nimicit pe mine, ci m-a indreptat pana in sfarsit'' (Psalmi 17, 39).

Nici nu cerceta pricina incercarilor tale, de unde vin, ci roaga-te numai lui Dumnezeu sa le porti cu multumire, cum zice Sfantul Marcu: ''Venind incercarea, nu cauta de ce si prin cine a venit, ci cauta sa o rabzi cu multumire si fara sa tii minte raul''. Si iarasi: ''Daca nu e usor sa afli pe vreunul sa placa lui Dumnezeu fara sa fie cercat, se cade sa multumim lui Dumnezeu pentru tot ce ni se intampla''. Si: ''Tot necazul da pe fata starea sufletului, daca acesta tinde spre cele de-a dreapta sau spre cele de-a stanga. De aceea, orice necaz ni se intampla, se numeste incercare, dand celui partas la el cunostinta voilor lui ascunse''.

Iar Sfantul Isaac, pe langa multe altele, spune si acestea: ''Incercarea e de folos pentru tot omul. Daca e de folos lui Pavel, sa taca toata gura si sa se supuna lumea lui Dumnezeu (Romani 3, 19). Luptatorii sunt incercati ca sa-si sporeasca puterea lor, cei increzuti sunt incercati pentru ca din cele ce-i vatama, sa invete sa se pazeasca pe ei, cei adormiti sunt incercati pentru ca sa fie ajutati sa se trezeasca, cei departati de Dumnezeu sunt incercati ca sa se apropie de El; cei ai lui Dumnezeu sunt incercati pentru ca sa se salasluiasca cu indraznire in casa Lui. Nici un fiu neincercat nu primeste bogatia casei tatalui sau, ca sa fie ajutat de ea. De aceea, Dumnezeu incearca mai intai, si bate, apoi isi arata darul. Slava Stapanului care prin doctorii amare ne da bucuria sanatatii! Nu este om care in vremea incercarii sa nu se oboseasca, si nu este cineva caruia sa nu i se para amara vremea in care e adapat cu fierea incercarilor. Dar fara acestea nu e cu putinta sa se dobandeasca o sanatate puternica. Insa a le rabda nu sta in puterea noastra (I Corinteni 10, 13), caci de unde ar avea vasul de lut puterea sa opreasca curgerea apei, daca nu l-ar intari focul dumnezeiesc? Daca ne supunem, rugandu-ne cu smerenie, cu dorinta neintrerupta si cu rabdare, toate de vom primi in Hristos Iisus, Domnul nostru''.

Rabdarea este din efortul nostru, dar acest efort nu ne-ar fi cu putinta fara ajutorul lui Dumnezeu. Sinergia, sau colaborarea omului cu Dumnezeu, are un caracter foarte subtil: nu sta pe o parte efortul, pe alta ajutorul dumnezeiesc. In efortul nostru insusi se dovedeste prezent ajutorul dumnezeiesc, facand posibil acest efort, dar acesta ramanand totusi si efort al nostru. Ne ostenim pentru ca primim puterea sa ne ostenim, dar ne ostenim in mod real. Nu ma laud cu osteneala mea, ca fiind numai a mea, dar partea mea din ea, e ceruta totusi de Dumnezeu.

S-a spus, apoi, si in Intelepciunea lui Sirah: ''Daca te apropii sa slujesti Domnului Dumnezeului tau, pregateste-ti sufletul pentru incercare. Indrepteaza-ti inima ta si rabda si sa nu te grabesti in vremea asupririi'' (Intelepciunea lui Sirah 2, 1-2).

Cel ce vrea sa slujeasca lui Dumnezeu, pune in miscare puterile bune ale fiintei sale. Dar tocmai atunci se misca si pornirile contrare. Impotriva infranarii se trezesc dorintele de placere, impotriva rabdarii, pornirea spre comoditate, etc. Numai staruirea in cele dintai va slabi puterea celor din urma; de aceea, cel ce primeste incercari nu trebuie sa se grabeasca sa termine repede cu ele. Pornirile rele nu se slabesc usor, trebuie infruntate si vestejite timp indelungat, prin incercari prelungite sau mereu repetate - numai asa sunt slabite cu adevarat.

Trebuie sa nadajduim in Dumnezeu si sa asteptam de la El ceea ce ne este de folos. Arunca ancora nadejdii in Dumnezeu care poate sa mantuiasca si asteapta de la El sfarsitul cel de folos al incercarilor, caci:

ˇ Credincios este Dumnezeu, care nu ne va lasa pe noi sa fim incercati peste puterea noastra, ci impreuna cu incercarea va face si sfarsitul. (I Corinteni 10, 13)

ˇ Necazul lucreaza rabdarea, rabdarea - probare, probarea - nadejde, iar nadejdea nu rusineaza. (Romani 5, 4)

ˇ Cel ce rabda pana la sfarsit, acela se va mantui. (Matei 10, 22)

ˇ Intru rabdarea voastra va veti castiga sufletele. (Luca 21, 19)

ˇ Spre toata bucuria sa socotiti, fratii mei, cand cadeti in multe feluri de ispite, cunoscand ca probarea credintei voastre lucreaza rabdare; iar rabdarea sa aiba lucru ei desavarsit, ca sa fiti desavarsiti si intregi, neavand lipsa de nimic. (Iacob 1, 2-4)

ˇ Fericit e omul care rabda ispita, caci facandu-se probat, va lua cununa vietii pe care a fagaduit-o Domul celor ce-L iubesc pe El. (Iacob 1, 12)

ˇ Nu sunt vrednice patimirile timpului de acum, de slava viitoare ce vi se va descoperi. (Romani 8, 18)

ˇ Asteptand am asteptat pe Domnul si a luat aminte la mine si a auzit rugaciunea mea si m-a scos din tina noroiului si a asezat pe piatra picioarele mele si a indreptat pasii mei punand in gura mea cantare noua, lauda dumnezeului nostru. (Psalmi 39, 1-4)

ˇ Sufletul legat prin laturile dragostei de Dumnezeu socoteste ca nimic patimirea, caci el se desfata in dureri si infloreste in patimirea neplacuta si cand nu patimeste nimic intristator pentru Cel iubit, atunci socoteste mai degraba, ca patimeste, si fuge de tihna ca de o pedeapsa. (Simeon Metafrastul)

Despre frica de Dumnezeu, care este de doua feluri: una a celor incepatori, iar alta a celor desavarsiti

Despre frica cea dintai, a incepatorilor. Despre aceasta s-a scris:

ˇ Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu. (Pilde 1, 7)

ˇ Veniti, fiilor, sa ma ascultati, frica Domnului va voi invata pe voi. (Psalmi 33, 11)

ˇ De frica Domnului se abate fiecare de la pacat. (Intelepciunea lui Sirah 2, 7)

ˇ Unde e frica, acolo e si pazirea poruncilor. (Intelepciunea lui Sirah 2, 16)

ˇ Frica de Dumnezeu e inceputul virtutii, dar se spune ca este si rodul credintei si ea seamana in inima, cand cugetarea se desparte de imprastierea lumii, adunand gandurile sale cele ce umbla in imprastiere, in gandirea la viitoarea adunare a tuturor. (Isaac Sirul)

ˇ Inceputul vietii adevarate a omului este frica de Dumnezeu, dar ea nu vrea sa ramana in suflet odata cu imprastierea. (Isaac Sirul)

Lumea este acum dezbinata prin pacat; pornirile ei sunt contradictorii. Mintea nu trebuie sa se mute de la un aspect al lumii la altul contrar, ci gandind la reinnoirea armoniei finale a lor, s-o vada de pe acum readunata in Cel Unul si sa lucreze pentru aceasta readunare, contemplandu-L pe Acela de pe acum in toate. Aceasta nu este o construire de castel in aer, ci o ancorare in realitatea cea mai de temelie a tuturor.

ˇ Intelepteste-te ca sa pui temelie in calatoria ta frica de Dumnezeu si in putine zile te vei vedea din nou in poarta imparatiei, pe un drum neocolit. (Isaac Sirul)

Frica ne face sa atarnam de Dumnezeu. De aceea ea este contrara imprastierii mintii in lucrurile lumii, privite in ele insesi in afara legaturii cu Dumnezeu, sau nu poate ramane in suflet impreuna cu aceasta imprastiere.

Despre frica cea desavarsita. Despre aceasta s-a spus:

ˇ Fericit barbatul care se teme de Domnul; intru poruncile Lui va voi foarte. (Psalmi 111, 1)

ˇ Fericiti toti cei ce se tem de Domnul, cei ce umbla in caile Lui. (Psalmi 127, 1)

ˇ Temeti-va de Domnul toti sfintii Lui; ca nu le lipseste ceva celor ce se tem de El. (Psalmi 127, 4)

ˇ Frica Domnului este curata; ea ramane in veacul veacului. (Psalmi 18, 10)

ˇ Semnul fricii dintai este ca uraste pacatul si se manie pe el, ca cel ranit de fiara. Iar al celei desavarsite e ca iubeste virtutea si se teme de schimbare. Caci nimeni nu este neschimbator si in orice lucru in viata aceasta trebuie sa ne temem pururi de cadere. (Petru Damaschin)

De aceea si tu, ascultand acestea cu intelegere, sileste-te sa tii in tine neincetat, impreuna cu toate cele spuse mai inainte, si frica cea dintai. Caci ea e cea mai sigura pazitoare a comorii tuturor faptelor bune. Daca o ai pe ea, vei avea pasii tai indreptati spre lucrarea tuturor poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos. Iar inaintand pe calea lor, vei dobandi si frica desavarsita si curata, prin dorirea virtutilor si prin mila lui Dumnezeu.

Pentru implinirea poruncilor si pentru credinta in Domnul nostru Iisus Hristos nu trebuie sa crutam, cand timpul o cere, nici chiar viata noastra.

Pe langa cele spuse, mai trebuie sa stii si aceea ca, de dragul poruncilor de viata datatoare si de dragul credintei in Domnul nostru Iisus Hristos, suntem datori, cand timpul o cere, sa dam cu bucurie pana si sufletul nostru, sau sa nu ne crutam nici chiar viata noastra. Caci insusi Domnul nostru Iisus Hristos zice, in privinta aceasta, ca, ''cel ce si-a pierdut sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelia Mea, acela se va mantui'' (Marcu 8, 35). Aceasta, fara indoiala, pentru ca crede si nu se indoieste, ca insusi Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Mantuitorul, este invierea si viata si tot ce este mantuirea. Caci zice:

ˇ Eu sunt invierea si viata. Cel ce crede in Mine, chiar de va muri, va fi viu. Si tot cel ce e viu si crede in Mine, nu va muri in veac. (Ioan 11, 25-27)

ˇ Asa a iubit Dumnezeu lumea, ca si pe Fiul Sau Unul Nascut L-a dat, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, si sa aiba viata vesnica. (Ioan 3, 16)

ˇ Eu am venit ca lumea viata sa aiba si mai multa sa aiba. (Ioan 10, 10)

Metoda naturala a Sfantului Grigorie Sinaitul despre chipul in care se poate intra inauntru inimii si iesi de acolo prin respiratia pe nas; si despre insasi rugaciunea practicata de moi, care este ''Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma''. Aceasta metoda ajuta si la adunarea cugetarii.

Stii, frate, ca suflarea pe care o avem este prilejuita de aer. Si aerul il inspiram si pentru inima. Caci suflarea aceasta este pricinuitoarea vietii si a caldurii trupului. Deci inima absoarbe suflarea pentru ca sa-si dea caldura ei afara prin expiratie, iar ei sa-si pricinuiasca o buna temperatura. Pricinuitorul acestei lucrari, sau mai bine zis slujitorul ei este plamanul. Acesta, fiind zidit de Dumnezeu cu o tesatura rara, ca niste foale, introduce si scoate aerul fara greutate. Astfel inima,, atragand aerul racoros si scotandu-l pe cel cald, pastreaza netulburata randuiala pentru care a fost zidita spre subtierea organismului vital.

Deci tu, sezand in chilia linistita si adunandu-ti mintea, introdu-o pe unde intra suflarea in inima si sileste-o sa coboare cu suflarea in inima. Iar intrand acolo, mintea, dupa ce se uneste cu sufletul, se umple de placere si de bucurie nespusa.

Asadar, obisnuieste-ti frate mintea sa nu mai iasa de acolo cu usurinta, caci la inceput aceasta sta cu greu acolo din pricina inchiderii si stramtorarii. Dar, dupa ce s-a obisnuit, nu-i mai plac nicidecum umblarile pe afara. Caci ''Imparatia cerurilor este inauntru nostru'' (Luca 17, 21). Celui ce o priveste acolo si o cauta prin rugaciunea curata, cele de afara i se par triste si urate''.

Ajungand aici, nu trebuie sa taci si sa lasi mintea in nelucrare, ci da-i rugaciunea ''Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma'', ca lucrare si gandire neincetata si niciodata sa nu se opreasca din aceasta caci aceasta, tinand mintea neratacita, o face cu neputinta de prins si de atins de atacurile dusmanului, ridicand-o la iubirea si la dorul de Dumnezeu.

Metoda are ca scop ca omul sa devina constient la culme de sine insusi si prin aceasta de Dumnezeu. Gandirea la Hristos intareste constiinta de sine si constiinta de sine intareste simtirea prezentei lui Hristos.

Trebuie sa facem vadit celui iubitor de invatatura si aceea ca, daca vom obisnui mintea sa coboare in inima, odata cu intrarea aerului, vom afla cu siguranta ca mintea nu poate sa coboare inainte de a fi renuntat la orice gand si de a se fi facut unitara si de a se fi golit, nemaifiind stapanita de nici o amintire, decat de chemarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Iar iesind de acolo si indreptandu-se spre cele de afara, sau spre amintirile de multe feluri, se imparte (se ravaseste) chiar fara sa vrea.

Filosofia greaca afirmase ca mintea ia chipul continutului ei: daca acesta este felurit, se imparte si ea, sau lucrarea ei, iar daca continutul ei este unul, se unifica si ea. Dar numai cand continutul unic nu este marginit, mintea poate starui in el, altfel va cauta sa intregeasca continutul marginit pe care-l cugeta cu altele, sarind mereu de la un gand la altul. Numai mintea care s-a ridicat la un continut infinit, intrucat s-a ridicat din preocuparea cu cele din afara si cu lucrarile ei referitoare la ele, s-a intors spre ea insasi ca subiect indefinit al lucrarilor indreptate spre ele. De aceea, Dumnezeu cel infinit este contemplat de mintea revenita la ea insasi, mintea ce se experiaza pe sine, experiaza pe Dumnezeu si viceversa.

Spune si Marele Gura de Aur: ''Va rog pe voi, fratilor, sa nu calcati si sa nu nesocotiti canonul rugaciunii, caci monahul trebuie sa spuna neincetat, fie ca mananca, fie ca merge pe drum, fie ca face altceva: ''Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma''. Astfel numele Domnului Iisus, coborand in adancul inimii, sa umileasca balaurul care stapaneste intinderile ei, iar sufletul sa-l mantuiasca si sa-l faca viu. Deci staruie intru numele Domnului Iisus, ca inima sa primeasca (sa cuprinda) pe Domnul si Domnul sa cuprinda inima si cei doi sa fie una. Nu va despartiti inima de Dumnezeu, si staruiti pazind-o totdeauna cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos pana ce se va sadi numele Domnului in inima si aceasta nu va mai gandi la nimic altceva decat sa preamareasca pe Hristos in voi''.

Numai cu numele Domnului Iisus poate fi inima pazita. Altfel pune stapanire pe ea balaurul, starnind in ea iubiri impure: iubirea de sine, de placeri, care o inchid intr-un orizont marginit, intunecand-o si pasionand-o in mod inferior. ''Inghitind'' in ea pe Domnul Iisus si Domnul Iisus ''inghitind-o'' pe ea, ei ii devine propriu orizontul infinitatii si al iubirii curate, de adevarata depasire, aflata in Hristos, sau lumina Lui nesfarsita. Ea nu mai este preocupata de ea insasi in mod egoist; ea ii imbratiseaza pe toti si pe toate. Prin numele lui Iisus ea intra in intinderile de lumina si de iubire din interiorul lui Iisus, intra in atmosfera Lui. Caci a rosti numele lui Iisus inseamna a gandi la El cu emotie si aceasta inseamna a intra in legatura vie cu El. Numele lui Iisus prinde radacini datatoare de rod nu intr-o inima statica, ci intr-o simtire umeda ce creste si ea continuu si e pururi vie si calda in iubirea ei fata de Iisus. Inima in acest inteles nu mai poate fi cugetata fara numele lui Iisus, fara gandirea la El si fara iubirea Lui care o tine in aceasta miscare, asa cum nu poate fi cugetata o gradina fara pomi sau fara o plantatie.

Despre respiratia pe nas, impreuna cu luarea aminte la pomenirea lui Iisus inauntru inimii.

ˇ Sa se lipeasca pomenirea lui Iisus de suflarea ta si atunci vei cunoaste folosul linistii. (Ioan Scararul)

ˇ De voiesti sa acoperi cu rusine gandurile si sa te linistesti cu bucurie si sa pastrezi cu usurinta trezvia in inima, rugaciunea lui Iisus sa se lipeasca de rasuflarea ta si vei vedea cum se implineste aceasta in putine zile. (Sfantul Isihie)

Se recomanda legarea pomenirii numelui lui Iisus de ritmicitatea neintrerupta a rasuflarii, pentru a se obisnui sa capete si ea aceasta ritmicitate neintrerupta. Nu e nimic bizar in aceasta legare a vietii sufletesti si duhovnicesti de trup. Aceasta este o lege a fiintei omenesti.

Cel ce voieste sa vegheze cu mintea, si mai ales incepatorul, trebuie sa se aseze, in vremea rugaciunii, intr-o chilie linistita si neluminata, pentru a-si aduna astfel, in chip natural, mintea si cugetarea din revarsare.

Cel ce se sarguieste sa vegheze cu mintea in inima, si mai ales incepatorul, trebuie sa sada intotdeauna, dar mai cu seama in vremea randuita pentru rugaciune, intr-un colt linistit si neluminat, precum invata si poruncesc dumnezeiestii Parinti si dascali care au avut experienta acestei preafericite lucrari. Deoarece, privirea se imprastie in chip natural spre cele vazute si prin aceasta pricinuiesc impartirea cugetarii, ba o si sfarteca si o fac de multe feluri.

Produce in ea contraziceri, sfartecand-o si facand-o sa se lupte cu ea insasi si anuland puterea ei de a ajunge la un sens unitar, care sa o multumeasca si sa dea omului putinta sa-si inchine viata unei slujiri unitare superioare.

Prin inchiderea ei intr-o camara linistita si intunecoasa, insasi imprastierea si nestatornicia pricinuite de vedere si auzire inceteaza si astfel, mintea, vrand nevrand, se linisteste si se aduna, caci zice marele Vasile: ''Mintea neimprastiata spre cele dinafara si nerevarsata prin simturi spre lume, urca din nou spre ea insasi''.

Mintii i se daruieste statornicia inainte de toate prin Domnul nostru Iisus Hristos si prin chemarea cu credinta in inima a sfantului Sau nume. Dar la aceasta ajuta si metoda naturala a inspirarii aerului in inima si sederea intr-un loc linistit si neluminat si cele asemenea.

Inainte de toate, mintea este ajutata de dumnezeiescul har, venit in suflet prin chemarea curata, neimprastiata si de un singur gand a Domnului nostru Iisus Hristos in inima; deci nu de simpla metoda prelungita, de inspiratia pe nari, sau de sederea intr-un loc linistit si intunecos. Acestea n-au fost statornicite de Sfintii Parinti pentru altceva decat ca niste mijloace ajutatoare pentru adunarea mintii in ea insasi, prin intoarcerea din imprastierea ei obisnuita si prin luarea aminte. Dar prin ele mintea castiga si puterea de a se ruga neincetat, curat si fara imprastiere, caci ''luarea aminte, cautand rugaciune, va afla rugaciune. Pentru ca rugaciunea urmeaza luarii aminte, macar ca e altceva. De aceea trebuie sa ne straduim spre ea.'' spune Sfantul Nil.

Autorii scrierii de fata fac o deosebire intre adunarea mintii in ea insasi si aducerea harului in inima. Ultimul lucru este ajutat de chemarea neincetata a numelui lui Iisus. Numai cel dintai lucru, adica ceea ce da omul, este ajutat de o respiratie regulata si de sederea intr-un loc intunecos. Dar prin adunarea in sine, mintea capata puterea de a se ruga neincetat incat venirea harului e numai rezultatul indirect al respiratiei regulate si al sederii intr-un loc intunecos. Avem aici ceva cu totul deosebit de metodele yoghine, care au un caracter pur natural si nu urmaresc intensificarea relatiei credinciosului cu persoana lui Iisus Hristos. Rugatorul credincios prin interiorizare se umple de dragostea lui Hristos, nu se concentreaza simplu in esenta sa proprie, care pana la urma face parte din esenta personala a totului.

Cum trebuie sa-si petreaca cel ce se linisteste rastimpul de seara pana la Utrenie (privegherea de la miezul noptii).

Dupa ce apune soarele, chemand pe Preabunul si Atotputernicul Domnul Iisus Hristos in ajutor, aseaza-te pe scaunel in chilia linistita si neluminata. Aici, adunandu-ti mintea dupa umblarea si ratacirea ei pe afara si impingand-o usor inauntru inimii prin inspirarea aerului pe nas, umple-o cu gandurile de rugaciune sau cu ''Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma'', adica introdu inauntru , oarecum unite cu respiratia si cuvintele rugaciunii. Caci zice Sfantul Isihie:

ˇ Uneste trezvia si numele lui Iisus cu respiratia, ca si cu gandul neincetat la moarte si cu smerenia, caci amandoua sunt de folos. In felul acesta, sa ai, impreuna cu rugaciunea si cu celelalte ce ti le-am spus, si gandul la judecata si la rasplatirea faptelor bune si rele, si sa te socotesti din tot sufletul mai pacatos decat toti oamenii si mai nelegiuit decat dracii insasi si ca vei avea sa fii pedepsit vesnic.

Pomenirea numelui lui Iisus trebuie sa fie nu o repetare formala a numelui, ci sa fie insotita de gandul intens la moarte, la judecata de dupa moarte si la pacatele concrete pentru care cel ce se roaga va da socoteala. Aceasta face ca pomenirea numelui lui Iisus sa o uneasca cu cererea milei Lui. Rugaciunea lui Iisus nu e, prin urmare, numai o tehnica formala, ci persistenta unei stari de profunda emotie, care merge pana la lacrimi. Este o stare existentiala, plina de cutremur, a intregii fiinte.

ˇ Daca gandul la cele aratate va produce in tine frangere de inima si plans de lacrimi, staruie in el pana ce acestea vor trece de la sine, iar daca nu te-ai invrednicit inca de darul lacrimilor, nevoieste-te si roaga-te cu cuget smerit sa agonisesti acestea. Prin ele numai, ne vom curata de patimi si de intinaciuni si ne facem partasi de starile cele bune si izbavitoare. (Isihie)

ˇ Precum focul mistuie trestia, asa lacrima curata curata toata intinaciunea vazuta si nevazuta. (Ioan Scararul)

ˇ Cel ce voieste sa se desfaca de rautati, cu plangere se desface; si cel ce voieste sa agoniseasca virtuti, cu plangere le agoniseste. Si daca n-ai frangere de inima, cunoaste ca ai slava desarta, pentru ca aceasta nu lasa sufletul nicidecum sa se umileasca. (Anonim)

Iar daca nu vin lacrimile, scufunda-te in aceste ganduri cu rugaciunea, un ceas; apoi ridicandu-te, rosteste cu luare aminte Pavecernita cea Mica si, iarasi sezand, tine rugaciunea cu toata puterea, in chip curat si fara imprastiere, adica fara griji si fara vreun gand sau vreo inchipuire oarecare, ci cu multa trezvie, o jumatate de ceas. In afara de rasuflare si de hrana, fii in rugaciune strain de toate, daca voiesti sa fii numai cu mintea. Apoi, insemnandu-te cu semnul cinstitei si de viata facatoarei cruci, si insemnand de asemenea patul, aseaza-te pe el si gandeste-te la bunatatile viitoare, sau la pedepse, la firea trecatoare si inselatoare a celor vremelnice, la cea fara de veste si obsteasca datorie, adica la moarte, la infricosata dare de seama de dupa sfarsit si inainte de sfarsit, amintindu-ti de gresalele tale din toata vremea pe scurt si cerand cu caldura iertarea lor, apoi, cercetandu-te cu de-amanuntul, cum ti-ai petrecut ziua care a trecut. Dupa aceasta, intinzandu-te spunand rugaciunea, potrivit celui ce a spus: ''Pomenirea lui Iisus sa se culce cu tine'', dormi 5 sau 6 ore - mai bine zis, dormi dupa cat de lunga este noaptea.

Cum sa faci Utrenia si cum sa petreci timpul pana dimineata.

Trezindu-te si laudand pe Dumnezeu si chemandu-l iarasi in ajutor, incepe intai primul lucru, adica sa te rogi in inima fara imprastiere si in chip curat pana la un ceas. Caci in acest timp mintea se afla in starea cea mai linistita si mai netulburata. De aceea ni s-a poruncit sa jertfim lui Dumnezeu cele dintai nascute si cele mai alese ale noastre (Deuteronom 12, 6), adica sa-I inaltam in chip neclintit cel dintai gand, prin rugaciunea curata catre Domnul nostru Iisus Hristos. Caci zice Sfantul Nil: ''Rugaciune savarseste acela care aduce gandul lui cel dintai lui Dumnezeu''. Dupa aceea canta Miezonoptica.

Daca nu te-ai intarit inca pentru o linistire mai desavarsita si, de aceea, inca nu poti, cum am spus, sa fii rapit (in rugaciune), sau daca nu poti aceasta pentru o alta pricina, cum se intampla celor ce sunt inca incepatori in aceasta lucrare, sau mai rar, si celor inaintati, dar inca neajunsi la desavarsire (caci cei desavarsiti ''toate le pot in Hristos care-i intareste pe ei'' (Filipeni 4, 13), - ridicandu-te din somn si tinandu-te cu toata puterea treaz, canta mai intai Miezonoptica cu toata luarea aminte si patrunderea. Apoi, sezand, roaga-te in chip curat si neimprastiat, in inima, cum s-a aratat, o ora; mai bine zis, atata cat iti va da putere Datatorul Bunatatilor, caci zice Scararul: ''Noaptea da timpul cel mai lung luarii aminte, iar cel mai scurt cantarii. Iar ziua, pregateste-te dupa puterea ta''.

Daca nevoindu-te in acest chip, esti stapanit inca de moleseala si de lene, iar mintea iti este tulburata de vreo intamplare oarecare, ridica-te, trezeste-te pe cat poti, staruind in rugaciune. Apoi, asezandu-te, sileste-te sa te rogi, precum s-a scris inainte, avand grija, intotdeauna, sa vorbesti prin rugaciunea curata lui Dumnezeu Cel curat. Apoi ridicandu-te, spune cu intelegere cei sase psalmi, pe al 50-lea si canonul, precum voiesti. Apoi sezand si priveghind, roaga-te cu curatie o jumatate de ora si iarasi ridicandu-te, canta ''Laudele'', ''Doxologia'' obisnuita, ''Ceasul intai'' si fa apoi apolisul.

Este o Utrenie intrerupta din loc in loc de adunarea mintii si de rugaciunea lui Iisus. Poate ca si de aceea se numeste Utrenia si ''Priveghere'', avand sa fie intrerupta de rastimpuri inchinate luarii aminte. Utrenia o facea isihastul la chilie, dupa miezul noptii, data fiind departarea chiliei de biserica.

Cele spuse prin buzele tale sa rasune atata cat sa fie auzite numai de urechile tale, odata ce ni s-a poruncit sa aducem lui Dumnezeu si rodurile buzelor noastre (Evrei 13, 15). Sa multumesti din tot sufletul si tot cugetul Iubitorului de oameni, Purtatorului de grija si Preainteleptului nostru Dumnezeu, Celui ce dupa a Lui mila nesfarsita ne-a invrednicit pe noi sa strabatem linistit marea noptii care a trecut si sa vedem postata luminoasa a zilei de fata, si sa-L rogi tot asa fierbinte sa ne ajute sa strabatem neinviforati furtuna intunecata si salbatica a demonilor si a patimilor si sa ne miluiasca pe noi.

Cum trebuie sa petrecem dimineata pana seara.

De dimineata pana la pranz petrece in rugaciunea curata si neimprastiata a inimii, daruindu-te intreg lui Dumnezeu, atat cat iti sta in putere, ca rugandu-te Lui cu inima franta sa-ti ajute tie, celui neputincios, trandav si lipsit de vointa. Citeste in picioare ceea ce ti s-a randuit din Psaltire, din Apostol si din Sfanta Evanghelie. Fa si rugaciuni catre Domnul nostru Iisus Hristos si cele catre Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Sezand, apoi, fa si celelalte citiri din dumnezeiestile Scripturi. Dupa acestea canta cu intelegere ''Ceasurile'' obisnuite, alcatuite cu multa intelepciune de catre Parintii Bisericii, staruind in ferirea sufletului de nelucrare, care este invatatoarea a toata rautatea. Departeaza odata cu patimile si prilejul lor, chiar daca unele par mici si vatamatoare. (Va urma)