E un accent meschin ca, analizînd un filosof, să cauți să-l cobori la nivelul tău. E cum ai reduce buchetul unui vin nobil la reacția îngustă a cîtorva papile gustative. De meteahna aceasta suferim cu toții, cu atît mai mult cu cît nu vrem s-o recunoaștem, numai că din defectul acesta – să deformezi un autor după calapodul mediocru al propriei gîndiri – se hrănește mai toată exegeza de tip speculativ. Plaga e universală: alterezi un spirit sub cuvînt că-l comentezi, rezultatul fiind o pînză de aberații pe care i le lipești pe frunte, aidoma unei diademe de clișee cu care îi corcești ființa.
Ca să scape de acest pericol, Dan Ciachir mărturisește din capul locului că nu pretinde să fi ajuns la o interpretare „obiectivă“ a lui Nae Ionescu, chiar și pentru simplul fapt că așa ceva nu e cu putință. Profesorul cu sprîncene de lup rămîne o enigmă căreia, departe de a-i fi lămurit miezul, te străduiești doar să-i intuiești cîteva trăsături.
Iată însușirea după care poți constata apariția unui gînditor de excepție: adevărul lui nu se epuizează în calupul de interpretări pe care posteritatea i le pune în seamă, caz în care legenda ajunge să întreacă opera, așa explicîndu-se de ce Nae Ionescu, dintr-o persoană înfășurată în bîrfe mondene, cum era în epoca interbelică, a devenit un personaj înconjurat de o fabulă mistică, ca în zilele noastre. În plus, mai există un semn distinctiv în cazul lui: cînd din orice anecdotă avîndu-l drept protagonist se poate scoate un tîlc cu iz de pericopă, cînd din orice episod biografic iese la iveală o noimă spirituală, atunci e limpede că insul avea un veritabil nimb de fascinație.
Dar să-i luăm la rînd cîteva însușiri spre a vedea ce iese din ele. Să vedem cum gîndea, cum scria și cum vorbea Nae Ionescu.
Cum gîndea. Profesorul spunea că, înlăturînd schemele mecanice de tip cauzal, a încercat să înțeleagă societatea prin prisma unor corelații organice. Asta înseamnă: relația de succesiune cauză-efect lasă locul unor concomitențe a căror energie vine din afara lumii. Nae Ionescu nu gîndea sociologic, științific, istoric sau pragmatic, ci curat teologic. În ochii lui, nici un sistem nu poate fi înțeles dinlăuntrul lui, ci numai prin bolta de înțelesuri care depășesc sistemul. Concluzia? Ce pare sigur în plan istoric este o aparență efemeră pe care nu poți pune nici un temei. Totul e curgere chinuită, o vale a plîngerii a cărei regulă stă în misterul suferinței. Tocmai de aceea, în plan istoric, orice viață umană este un naufragiu pe care nu-l poți corecta decît agățîndu-te de un fundament divin. Mai mult, în această vale a plîngerii, orice ambiție de a fi durabil – prin prestigiu, operă sau originalitate – aduce cu tresărirea minusculă a unui fir de praf. Dacă există o minimă șansă de a consacra planul perisabil al zbaterii omenești, ea nu poate veni decît de sus, din stinghia eternă a adevărului revelat. Pentru idioți, felul acesta de a gîndi se numește fundamentalism, pentru naivi, conservatorism controversat, iar pentru mediocri, misticism retrograd.
Bizareria profesorului este că totodată credea într-o filosofie de folosință unică, a cărei valabilitate se mărginea la insul care o trăia. Asta nu înseamnă că sunt atîtea filosofii cîți oameni sunt, ferească Dumnezeu, asta ar fi o concesie făcută prostiei colective. Majoritatea oamenilor nu au nici o filosofie, drept care filosofia este o chemare a cărei ferment crește odată cu insul care are privilegiul de a o plăsmui. În schimb, scoasă din pielea gînditorului, filosofia nu mai are nici noimă, putînd fi aruncată la groapa cu rebuturi a istoriei.
Replica firească pe care o simți venindu-ți pe limbă este: de ce tu, Nae Ioenscu, mai ai nevoie de o filosofie personală de vreme ce există cloașterul infailibil al viziunii ortodoxe? E îndeajuns să te așezi sub plapuma ortodoxiei ca să simți adierea unei mîntuiri în a cărei iconomie filosofia nu cîntărește nici cît negru sub unghie. Răspunsul lui Nae: filosofia nu e o necesitate, ci un mod personal de a te împăca cu eșecul propriei vieți, ceea ce e totuna cu a spune că adevărul amar, pe care filosoful îl rumegă cu ajutorul categoriilor, călugărul îl intuiește în rugăciune. Mai mult, adevărul revelat îl trăiești mistic în liturghie, dar îl înțelegi logic prin concepte, atîta doar că de privilegiul acesta nu au parte decît cei înzestrați cu virtuți speculative. Și ce înțelege un ins în copca minții lui nu poate fi transmis altuia, de aici zădărnicia oricărei vanități privind scrierea cărților: ele nu se adresează decît celui care le-a scris, restul fiind un simulacru de comunicare între niște intelectuali care nu știu cum să-și ascundă deznădejdea pe care le-o dă gîndul că vor muri.
Cum scria. Cînd se apuca de scris, profesorul lăsa impresia că tocmai a întrerupt o activitate cu mult mai importantă decît cea a punerii cuvintelor în pagină. Scrisul era un act secundar, pe care îl săvîrșea fără tragere de inimă, fără tresăriri patetice și fără preocupări calofile legate de zulufii stilistici. Scria lapidar, retezînd sintaxa, în virtutea unei neglijențe de care, dîndu-și seama prea bine, voia să scape cît mai repede. Scrisul nu-l absorbea, și asta fiindcă îl privea ca pe o obligație gazetăreaască de care trebuia să se achite la termen. Așa se explică oroarea pe care o avea față de „carte“, în care vedea o criptă în care niște vanitoși iremediabili își înmormîntează gîndurile moarte, crezînd că în felul acesta vor atinge celebritatea. De fapt nu ating nimic, decît fundul coclit al orgoliului.
Cum vorbea. Era genul de orator care se pregătea atît de bine înaintea cursului încît dădea impresia că improvizează pe nepusă masă. În capul lui, drumul expunerii era precis conturat, doar digresiunile le făcea în funcție de împrejurare. În plus, concluziile la care ajungea pe cale logică erau însoțite de o credință întreținută pe cale mistică, o credință a cărei intensitate îl făcea să participe duminica la liturghie, îngenunchind alături de plebe. Faconda lui Nae Ionescu, sacadată, malițioasă și lipsită de exaltare, trăda o convingere aparte, aflată dincolo de subtilitatea silogismelor de paradă.
Există trei feluri de retorici. Mai întîi, cea ivită din emfază, unde oratorul este un histrion talentat care își joacă cu aplomb rolul limbut. El folosește trucurile limbii ca pe unelte de scamatorie verbală, de aceea încîntă, distrează și descrețește frunțile. Apoi există faconda din prezumție, cînd vorbitorul e pînă într-atît de sigur pe adevărurile pe care le rosteșe că aduce cu un inițiat arogant, venit să lumineze gloata cu strălucirea nuanțelor sale. În acest caz, el își copleșește auditoriul cu o pletoră de imperative în fața cărora nu există împotrivire. E militantul vorbind în numele unei doctrine pe care a scos-o din propriul creier. În al treilea rînd, există faconda de veresie, cînd vorbitorul își lasă cuvintele să curgă în plata Domnului, din convingerea că vorbele nu pot decît aproxima un adevăr pe care nici o limbă nu-l poate prinde. Tipul acesta de facondă definește naturile credincioase, misionarii vorbind în numele unei credințe pe care nu ei au născocit-o.
Nae Ionescu avea cîte ceva din fiecare stil retoric: avea emfază de actor, prezumție de ins sigur pe sine și deopotrivă tenta relativă a celui care presimte că veresia Domnului depășește gîndurile omenești. Dar, cum afirmă Dan Ciachir în volum, e o iluzie să crezi că, adunînd aceste însușiri, limpezești portretul lui Nae Ionescu. Nu-l limpezești, doar îl aproximezi.
O ultimă nuanță: e inutil să duci polemici pe seama lui Nae Ionescu. Cine are afinitate pentru modul lui de a gîndi, îl savurează, ci nu are, îl detestă statornic ca pe un proscris. Dan Ciachir face parte din prima categorie, de aceea volumul Gînduri despre Nae Ionescu este expresia unei admirații pe care știe s-o argumenteze cu ajutorul erudiției, tactului și măsurii.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius