Născut în 1873 în Moravia, pe atunci regiune din Imperiul Austro-Ungar, pe Rudolf Kassner providența nu l-a cruțat defel. Îmbolnăvindu-se de poliomelită, tînărul va rămîne paralitic de ambele picioare, condiția de infirm punîndu-l în fața încercării de a-și întoarce handicapul în favoarea lui. Și o va face atît de sclipitor, încît va da peste cap prejudecata că, văzută cu ochii unui olog, viața nu poate fi decît amară. Prietenul său, Hugo von Hoffmanstahl, îl descria altfel: „are două picioare paralizate și cea mai deplină veselie a spiritului. Merge în cîrje și este un călător pasionat.“ (p. 28). Paraplegicul tîrîndu-se în cîrje va studia Literele și Filosofia la Viena și Berlin, pentru ca apoi să călătorească în Anglia, Franța, Italia, Africa de Nord, Rusia, India și Birmania.
Trăirile din cursul peregrinărilor le va sedi menta într-o viziune cu totul sucită, un soi de concepție pînă într-atît de obscură, încît, chiar dacă din politețe o categorisesc drept „mistică“, mult mai nimerit ar fi s-o numesc „descreierată“. Kassner parcă nu are creier de om, ci un ghem de anse încolăcindu-se frenetic într-o șerpăraie de intuiții nefirești. Nu întîmplător l-a avut prieten pe Hermann von Keyserling, un alt răpit de duhuri smintite, cum nu hazardul l-a adus în apropierea lui Rilke, bardul ale cărui legături cu lumea, efemere ca puful de păpădie, atîrnau de un fir de păr.
Cărțile lui Kassner nu doar că îți pun la încercare răbdarea, dar pe deasupra te fac să te îndoiești de înzestrarea propriei minți. Cel mai la îndemînă e ca, înfierîndu-l drept ezoteric, să-l expediezi în conul de umbră al vorbitorilor în dodii încurcate. Iar Kassner chiar asta este: un bîiguitor în fraze sibilinice. Descrisă lapidar, după limitele terne ale minții obișnuite, pe care de altfel austriacul o izgonește sub acuzația de îngustime obtuză, concepția lui Kassner sună astfel: lumea are în centru un miez divin la a cărui curgere nu poți ajunge prin cuvinte, intelect sau mituri, ci numai printr-o contopire în virtutea căreia inima îți atinge treapta miracolului. Miracolul e un fluviu pe care nu-l poți exprima decît simbolic, și niciodată alegoric. E un alt fel de a spune că misterul nu poate fi povestit, reprezentat sau prins în forme inteligibile. Misterul e ritm pur și armonie totală. A încerca să-l explici prin metafore, comparații, poezii, discursuri înseamnă a-l ciopîrți: rupi întregul, întrerupi curgerea, blochezi vîrtejul. Doar muzica poate reda ceva din vîrtejul exaltat al misterului divin, iar muzica exclude orice intepretare prin exemple, analogii, scheme etice sau distincții estetice. Și fiindcă e curgere lipsită de concepte, muzica nu spune nimic. Nici o învățătură morală nu se desprinde din ea, nici o judecată estetică nu îi urmează. Concluzie? Muzica o trăiești fără s-o analizezi, ceea ce înseamnă că „morala muzicii“ (titlul cărții) este un nonsens. Muzica este mai presus de morală, ea e tivul amoral al unui crater în care clocotește misterul dumnezeiesc.
Mai mult de atît nu pot spune în marginea cărții Morala muzicii. Cred că singurul mod în care, scriind despre Kassner, nu-l cobori la nivelul tău, este să-i imiți stilul, numai că atunci cititorul va fi pus în fața unei melase de termeni livizi, a căror secime e sporită de meteahna traducătorului de a scrie substantivele cu majusculă, spre a le accentua profunzimea obscură. Mihnea Moroianu este un excelent traducător căruia nu știu cum de i-a căzut cu tronc obiceiul de a pune în fruntea termenilor o literă mare. Limba română nu rabdă ipostazieri prin procedeul măririi literei din capul cuvîntului. O esență nu devine mai profundă dacă o scriu Esență, cum nici misterul nu se încarcă de mai multă enigmă dacă îl scriu Mister. Nici poetul nu e mai mare dacă e Poet, nici virtutea mai bravă dacă e Virtute. Și totuși, Mihnea Moroianu recurge supărător la acest abuz al umflării literei inițiale. Din cauza acestei inflații de noțiuni cu corn în frunte, cartea e presărată cu un alai de capricorni: Rațiunea, Norocul, Muzicianul, Eroul, Miracolul, Simbolul și tot așa, într-un val de mastodonți care defilează sub ochii unui cititor amețit, care nu pricepe mare lucru din avalanșa de termeni cu moț în frunte. Kassner e un încuiat incorigibil, căruia nu-i poți descuia termenii prin procedeul „ridicării la majusculă“.
Iată portretul pe care Kassner îl face omului rațional (Raisonnuer-ul), insul mărginit care, în ochii autorului, este cu precădere o ființă debilă, degradată, incapabilă să intuiască misterul divin. „Raisonneur-ul nu este născut din Trup, ci din Masă și de aceea dorința lui cea mai intimă este să aibă dreptate și de aceea nu vede particularul, ci divide Masa. Iar Masa pretinde Dreptatea și Conceptul, în vreme ce individul este în fiecare clipă întrerupt de Concept și siluit de Dreptate. Se poate spune că efectiv Conceptul și Rațiunea întrerup necontenit lucrurile și nu au nici un fel de tact și prin asta seamănă cu un om care vrea mereu să aibă dreptate și nu are nici un simț pentru Devenire, pentru Dramă. Un Raisonneur-ul se teme de forme, pentru că el nu-l iubește pe cel activ, pe cel în devenire, căci acest ins activ și în devenire este, într-un fel, neîntrerupt, iar Raisonneur-ul ar vrea să aibă dintr-o dată totul de-a gata și în siguranță.“ (p. 41)
Gîndirea analitică, pentru că despre ea este vorba în acest fragment – actul care separă, întrerupe, rupe curgerea lumii – este descrisă făcînd uz de monoliți inerți precum Trup, Masă, Dreptate, Concept, Dramă. Cu un asemenea conglomerat de menhire verbale textul nu cîștigă în limpezime, iar traducătorul nu-i face vreun serviciu autorului. Cel mult îl învăluie într-un abur de impostație oraculară, Kassner lăsînd impresia că prin gura lui vorbește Sfinxul adîncurilor, purtătorul de cuvînt al misterului divin.
Să iau un alt exemplu, de data aceasta o frază întrucîtva mai clară, cum nu sunt multe în Morala muzicii: „Muzicianul va percepe granița dintre gîndirea și acțiunea sa, dintre Har și Operă, dintre Etic și Estetic.“ (p. 102). Cu ce anume aș fi schimbat sensul frazei dacă, în loc să așez solemn pe piedestalul majusculei Harul, Opera, Eticul și Esteticul, le-aș fi scris, în virtutea uzanței, cu literă mică? Sensul nu s-ar fi modificat cu nimic, dimpotrivă, ar fi adus pe pămînt distincția dintre etică și estetică. Cu toate că nu e deloc clar de ce latura etică ține de gîndire, pe cînd cea estetică privește acțiunea. De obicei e invers, esteticul e contemplativ și eticul e activ (practic), dar la Kassner convențiile, semn de mediocritate colectivă, sunt aruncate în aer.
Paradoxul lui Kassner este că, deși neagă putința alegoriei de a prinde misterul, scrie o carte în care aluziile, trimiterile, sugestiile sînt tot atîtea alegorii. Cînd îl critică de Darwin, pe care îl repudiază sub reproș că e un gînditor alegoric, sau cînd îl laudă pe Michelangelo, în care vede un geniu care a prins în simboluri elementul divin, Kassner povestește, iar orice poveste este o alegorie. De aceea, oricît s-ar feri să dea exemple, păstrîndu-se pe treapta abstracțiilor goale, limba lui Kassner dă naștere unor fabule scurte, un fel de aforisme de ordin conceptual, pe care tot în categoria alegoriilor trebuie să le așezi. În caz contrar, noțiunile scrise cu majusculă trebuie luate drept tot atîtea simboluri. Numai că simbolul nu poate fi prins în cuvinte, așa că aporia e iremediabilă. Cine vrea simboluri pure, ori le arată cu degetul în tăcere, ori le ascultă în muzică.
Poate că trucul cel mai potrivit pentru a-l digera pe Kassner este să-l citești ca pe un acatist închinat tainei. Atunci lectura seamănă cu o îngînare de buchii cețoase, a căror literă, îl loc să te căznești s-o înțelegi logic, o murmuri imnic ca pe o rugăciune. Te scufunzi în propoziții închipuindu-ți simboluri și fugind de interpretări. Îți lași fantezia s-o ia razna și îți interzici analiza pe text. Abia după ce ai rumegat îndelung frazele, poți ieși în afara lor sub forma comentariilor. Altminteri, întîlnirea cu Kassner e o ciocnire de rău-augur, de pe urma căreia nu te alegi cu nimic, cel mult cu o criză de nervi.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius