Dacă l-aș pune pe Dan Stanca în rîndul personajelor pe care le-a plăsmuit, nu s-ar deosebi cu nimic de ele. Le seamănă pînă într-atît de mult încît, întîlnindu-i făptura cu mers abulic, am impresia că o arătare a ieșit din roman spre a ne speria într-adins.
Neîngrijit pînă la pragul neglijenței, cu obrazul neras, cu părul vîlvoi încîlcit în vîrtejuri albe, cu un tricou atîrnîndu-i șleampăt pe un trunchi sedentar, cu o privire clipocind a oboseală deasupra unor cearcăne adînci, Dan Stanca pare un ins naufragiat, trăgînd după el o dramă de nespus, a cărui durere nu poate să încapă în convențiile epocii. E în el o detracare a cărei cauză stă într-o ruptură de ordin interior, un fel de surpare a cărei suferință, ca să nu-l sufoce, o toarnă în pielea personajelor pe care le plăsmuiește în ritm alert, aproape în fiecare an cîte o carte, dintr-o iuțeală ce amintește de buluceala acelor descreierați funambuli, care, plutind pe sfoară deasupra prăpastiei, știu că, dacă pasul li se va opri din legănare, se vor prăbuși în hău.
Dan Stanca plutește deasupra unui hău lăuntric, un iad de zvîrcoliri al căror sorb amenință să-l înghită în fiecare clipă, și singurul mod în care se poate apăra de vria nebuniei e să scrie compulsiv, într-o năvală narativă al cărei deznodămînt stă în cele peste 25 de romane pe care le-a publicat din 1990 încoace. Schingiuit de o cohortă de demoni ce-i scrîșnesc în creieri, Dan Stanca scrie ca să nu se țicnească. Pentru el scrisul nu e act de ostentație artistică, ci levitație în nacela cuvintelor spre a nu se duce la fund. Cu o fantezie formidabilă, a cărei fierbere te convinge că de la sclipirea unică la cloaca latrinei nu e decît un pas, talentul lui Dan Stanca e o dovadă că într-un scriitor mocnește atîta artă cîtă scânteală îi dospește sub piele. Că această artă nu a primit o recunoaștere pe măsură e un detaliu secundar. Peste ani, din romanele lui vom scoate un prilej de mîndrie, al cărui cîmp de recunoaștere nu va fi egalat decît de ușurința cu care acum, în timpul vieții lui Dan Stanca, contemporanii nu dau doi bani pe el.
Paradoxul romanelor acestui lemur neglijent e că iadul de zvîrcoliri pe care le poartă sub țeastă le fură putința de a fi gustate estetic. E atît paroxism în aceste romane încît talentul indubitabil e sabotat de chiar încordarea cu care le scrie. Pe Dan Stanca îl citești în pragul apoplexiei, cu ochii căscați de cîtă hiperbolă macabră poate arunca în pagină. De aceea, înzestrarea artistică îi sare peste pragul beletrist, cititorul fiind copleșit de o tensiune pe care, în loc să o perceapă ca pe o desfătare estetică, o resimte ca pe o lovitură în vintre. La lectura lui Dan Stanca, reacția gustului e înlocuită cu stupoarea minții. E precum o agresiune care, ieșind din carte, vine spre tine cu o putere frizînd patologia. Că e vorba de otrepe sau sfinți, de eroi sau căzături, de fecioare sau prostituate, de călăi sau victime, personajele lui Dan Stanca sunt mereu pe picior de exces: în bine sau în rău, în virtute sau în viciu. Apoteoza de trăiri te aruncă din- tr-un perete în altul: fie în cloaca decăderii ultime, fie în cerul imaculat al transfigurării în duh.
Există cîteva tipare invariante în proza lui Dan Stanca, pe care le regăsesc intacte în Adio, România, roman cu tentă de oracol lugubru, în litera căruia cititorul dă peste o prevestire crîncenă a prăbușirii Occidentului, a cărei formulă concisă ar suna așa: de Europa se va alege praful, iar România se va destrăma.
Cel dintîi tipar l-am pomenit deja: gradul paroxistic în care personajele își duc zilele exclude treapta intermediară a trăirilor plauzibile. Cu Dan Stanca ori zbori în ceruri în numele unui ideal, ori te tăvălești scîrbavnic în moravuri de hazna. Istmul de mijloc al nuanțelor normale, cu care cititorul e obișnuit grație traiului călduț, nu intră în socotelile autorului: dacă totul atîrnă de un fir de păr, atunci firul trece direct de la altar la ospiciu, direct de la catedră la lupanar. Pîlpîirile de mijloc sunt excomunicate de un spirit pîrjolind totul: în numele unei cauze nobile, sau în numele unei abjecții. Cu Dan Stanca ori ești Savonarola aspirînd la mîntuirea lumii prin foc, ori ești Casanova tăvălindu-te în mîzga epidermelor unsuroase. Ori ești Petrache Lupu propovăduin- du-l pe „Moșu“, ori ești Eugen Țurcanu smulgînd unghii. Ori ești fecioara cu suflet imaculat, ori ești curtezana nesățioasă devorînd prohaburi. La Dan Stanca aurea mediocritas e sub prohibiție continuă.
Al doilea tipar e lanțul generațiilor în care urmașii repetă destinul pre decesorilor. Există o moștenire de ordin fatal, o ștafetă malefică din cauza căreia progenitura repetă ad litteram soarta înaintașilor: nepoții mor precum bunicii, fiicele se îmbolnăvesc de aceeași maladie ca mamele, fiii suportă persecuția pe care au îndurat-o tații. E veșnica reîntoarcere a identicului în varianta ciclurilor fixe: la un anumit interval de timp (în cazul romanului Adio, România ciclul e de 12 ani), un eveniment închide cercul spre a relua piesa biografică. Ideea ciclurilor din înlănțuirea cărora nu scapi e obsesia romancierului, și nu m-aș mira ca Dan Stanca să-și interpreteze propria viață în cheia secvențelor circulare de destin. Mania aceasta nu e singulară, o întîlnim cu mici modificări la orice artist avînd despre sine o părere peste medie, numai că la Dan Stanca ea capătă fervoarea unei credințe: suntem jucați pe degete de un destin a cărui putere ne preschimbă în actori mișcîndu-se docil într-un vodevil al cărui sens nu-l bănuim.
Al treilea tipar e că vodevilul din romanele lui Dan Stanca, în loc să aibă tenta unui carnaval frivol, e apăsător pînă la pragul întunecat al iadului trăit încă din timpul vieții. Protagoniștii se mișcă ca prin ceață, într-o pîclă de impulsuri ce-i macină fără încetare, iar din pîcla aceasta singura salvare stă în ivirea unei stihii transcendente. Ivirea cu pricina e o hierofanie bătînd spre cer sau o catavasie îndreptată spre mormînt. O fecioară rămîne gravidă din senin, un bărbat e răpit la ceruri arzînd la propriu. Cînd minunea nu vine să întrerupă mizeria vieții, visul sau vedenia îi iau locul. Personajele sunt torturate de coșmaruri sau biciuite de viziuni: un bărbat își întîlnește stafia tatălui în cimitir, un patriarh vede cum pămîntul i se cască sub picioare într-un abis pe fundul căruia vede cerurile (bolta celestă ajunge sub pămînt), o fecioară, privindu-și liniile din palme, vede un soare inuman topind totul, într-o cafenea în grup de saltimbanci țopăie pînă cînd, plesnin- du-le pielile, scot la iveală niște monștri cu solzi, ochi poliedrici ca la insecte și dinți cît lopețile. Regula aceasta a năpîrlirii, cînd profanul își scoate pieile pentru a dezvălui diabolicul e tipică la Dan Stanca. La el nu sacrul se ascunde în profan, ci diabolicul.
Al patrulea tipar e folosirea motivelor ce țin de dogma creștină sub forma unor parabole al căror sens atinge blasfemia. Autorul nu se încurcă în pudori de ordin religios, e un iconoclast sfărîmînd convențiile bisericii, dar un iconoclast de suprafață, pentru că în adînc Dan Stanca e o ființă arsă de foamea spiritului, pe care o descrie în virtutea unor licențe care, judecate sub unghi canonic, sunt tot atîtea sacrilegii: autorul vorbește de fisiunea prescurii după modelul fisiunii nucleare, despre icoane mînjite de sînge sau despre calitatea vizionară a spermei cu care duhul a însămînțat fecioarele. Țîșnirile acestea bătînd spre maculare sunt așchii înțepînd neplăcut umoarea cititorului, care se simte molestat de asprimea imaginilor morbide. La personajele lui Dan Stanca patrafirul aduce a cămașă de forță, iar borangicul fecioriei se amestecă în valtrapul metresei. Perechea canonic-blasfemic e reflexul cu care Dan Stanca zugrăvește o lume căzută, a cărei salvare nu poate veni decît prin dezlegare providențială: ceva dospește pînă în punctul cînd blasfemia e dată laoparte pentru a lăsa loc sacrului. Și astfel, perechea canonic-blasfemic e înlocuită de triada profan-diabolic-sacru. Lumea e stăpînită de Diavol, dar numai pînă la un punct, cînd un deus ex machina aduce trăznetul prin care sacrul înlătură elementul drăcesc. Relațiile cauzale sunt înlocuite cu înrîurile mistice. Personajele nu ascultă de motivații obișnuite, ci de imperative de spirit, asta cînd nu se supun zvîcnetelor de reptilă.
Din cauza celor patru tipare, romanele lui Dan Stanca nu te delectează, ci te izbesc, nu te încîntă, ci te chircesc. Stridența lor, hrănită de un talent la fel de mare ca imaginația morbidă de care nu se dezice, pledează pentru un singur adevăr: într-un scriitor e atîta artă cîtă sminteală îi dospește sub piele, ceea ce înseamnă că de la inspirația genială pînă la miasma balamucului nu e decît un pas.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius