Jaap Scholten, Tovarăşul baron. O călătorie în lumea pe cale de dispariţie a aristocraţiei transilvănene, prefaţă de Filip-Lucian Iorga, traducere din engleză de Carmen Ion, Editura Corint, Bucureşti, 2015, 446 pag.
În materie de prăbuşiri omeneşti, sentimentul pe care îl încerci contemplîndule e direct proporţional cu rangul celor care cad: cu cît un ins se răstoarnă dintr- o poziţie mai înaltă cu atît spectacolul decăderii e mai tulburător.
E întocmai ca în acea nefirească reacţie pe care o ai în faţa unei catastrofe la vederea căreia, în ciuda tresăririi de groază, te surprinzi mişcat de o netăgăduită plăcere estetică. Cauza stă în impresia de măreţie pe care o emană un om atunci cînd e prins într-un cîmp de devastare. De ţinuta pe care o are în agonie depinde coeficientul de nobleţe cu care se arată martorilor. Se înţelege, spectacolul acesta nu va putea fi oferit de tagma parveniţilor, a căror cădere vine în prelungirea perfidiei cu care au urcat: un gîndac veleitar căzînd din ierarhie inspiră milă sau cel mult dispreţ, dar un cerb cu blazon, prăvălindu-se cu coarnele în faţă, îţi dă un simţămînt definitiv, de rupere a unui echilibru. La limită, nimeni nu se prăbuşeşte mai răscolitor decît regii şi aristocraţii. E în cedarea lor o tentă tragică amintind de marile cataclisme, genul de nenorociri al căror efect, măturînd un şir de generaţii, te umple cu o emoţie grea, de apăsare fatală.
Despre un astfel de cataclism e vorba în cartea lui Jaap Scholten, un olandez căruia căsătoria cu Ilona, o unguroaică descinzînd dintr-o veche familie nobiliară, i-a trezit interesul pentru destinul crunt pe care pătura aristocratică din Austro-Ungaria l-a avut începînd cu Primul Război Mondial: o scăpătare ireversibilă începînd cu Tratatul de la Trianon (1920), cînd Ungaria pierde două treimi din teritoriu, pentru ca declinul să-şi atingă apogeul în anii comunismului, cînd mlădiţele conţilor şi baronilor (Banffy, Kemeny, Apponyi, Betegh, Bethlen, Gudenus, Haller, Teleki, Ugron etc.) au fost exterminate la propriu. E uimitor să vezi cîtă încrîncenare au arătat comuniştii împotriva lor, deportîndui, confiscîndu-le averile şi împiedicîndui să mai joace vreun rol în istorie. Copiilor li s-a interzis să urmeze studii superioare, iar bătrînii au fost supravegheaţi pînă la moarte.
Şi cum Transilvania a fost timp de nouă secole condusă de marile familii maghiare, Jaap Scholten le urmăreşte destinul de la Budapesta pînă la Tîrgu Mureş, stînd de vorbă cu urmaşii sau vizitînd castelele aflate în paragină în pădurile din Ardeal. Scholten are ochi de reporter, descriind în ton alert împrejurările, fizionomiile, balurile de altădată, incinta castelelor, educaţia dată mlădiţelor, fotografiile de epocă. Pentru ca apoi, în celălalt taler să pună represaliile, umilinţele, sinuciderile, violurile şi morţile de care au avut parte boierii unguri. În felul acesta, cititorul are sub ochi cele două capete ale nenorocirii: la un capăt, bunăstarea unor fiinţe impresionînd prin încrederea în sine, la celălalt decrepitudinea bătînd în mizerie a unor inşi proscrişi. Impresia pe care o capeţi e de măreţie intrată în colaps, dar o măreţie avînd o incontestabilă aură tragică. Cum spuneam la început, contează stofa celui care se prăbuşeşte, iar aici decăzuţii au fibra inconfundabilă a cerbilor educaţi să fie cerbi. E îndeajuns să le priveşti ţinuta din fotografiile de acum un secol ca să simţi că sîngele albastru nu e vorbă în vînt. În comparaţie cu ştaiful acestor exemplare de rasă, omul contemporan, trăitor în secolul XXI, e o zdreanţă pe cît de grosolană, pe atît de infatuată. O zdreanţă care şi-a pierdut eleganţa gesturilor, exigenţa posturii, dar mai ales certitudinea lăuntrică că e un ales.
Să pomenesc doar de stricteţea cu care, în anii ‘90, contesa Erzsebet T., în vîrstă de 91 de ani, îl învaţă pe Jaap Scholten ceremonia sărutului mîinii, un ritual strict pe care boierii trebuiau să-l săvîrşească fără cusur în faţa fetelor. „A venit în faţa mea, mi-a luat mîna dreaptă. A ridicato, a răsucit-o cu dosul palmei în sus, apoi s-a aplecat spre mine: «Patru centimetri, nu mai mult! Nu te apleca niciodată mai mult de patru centrimetri, şi numai din umeri, niciodată cu capul. Stai frumos, cu spinarea dreaptă. Nu te apleca din şale. Şi nu săruţi mîna, doar aerul. Şi dacă un bărbat se uită în ochii unei femei atunci cînd îi sărută mîna, o là là!»“ (p. 109) Cît de obtuz trebuie să fii ca, citind aceste rînduri, să nu simţi ce bogăţie de nuanţe intime s-au pierdut o dată cu ieşirea din uz a obiceiului de a săruta mîna femeilor?
În Transilvania de dinaintea Primului Război Mondial trăiau 34 de familii aristocratice. Dintre ele, în 1989 mai supravieţuiau urmaşii a 21 de familii, toţi locuind în beciuri, spălătorii, mansarde şi cămări, în vreme ce meseriile pe care aveau voie să le practice erau cu precădere cele de brigadier, funcţionar de antrepozite, tîmplar, cizmar, paznic de noapte, infirmieră, dactilografă, femeie de serviciu, croitoreasă. Lovitura de graţie le fusese dată în noaptea de 3 martie 1949, cînd toate ramurile boiereşti au fost ridicate din palate spre a fi duse, în regim de domiciliu obligatoriu, în cinci oraşe: Cluj, Aiud, Sfîntul Gheorghe, Alba Iulia şi Blaj. Pînă în 1989 proprietăţile confiscate s-au aflat la discreţia nomenclaturii de partid. După 1989, autorităţile din Ungaria nu au permis retrocedările terenurilor expropriate, spre deosebire de cele din România, unde urmaşii au putut să reintre, cu preţul unor lungi războaie juridice, în posesia castelelor, conacurilor sau pădurilor deţinute de străbunici. Astăzi situaţia nu e defel roză: restaurarea castelelor costă exorbitant, părţi întinse din păduri au fost defrişate ilegal, iar satele de ţigani apărute în jur urîţesc iremediabil locurile. De aceea dîrzenia nepoţilor de a întreţine memoria unor nume ca Bannfy sau Teleki se loveşte de o ambianţă de cloacă, al cărei aer e prea jalnic ca să încurajeze imboldul de a reînvia heraldica cerbilor nobili. Trăim într-o epocă în care gustul plebei a încălecat tăria blazonului, rezultatul fiind o terfelire generală de pe urma căreia nici o valoare nu scapă nevătămată.
Jaap Scholten este un admirator dăruit al ideii de boierime, de aici pasiunea cu care străbate Ardealul spre a lua interviu fiecărui descendent albastru pe care îl mai ştie în viaţă. Cum el însuşi mărturiseşte: „Mă fascinează declinul unei elite ajunse pe cele mai joase trepte ale societăţii. Adevărul este că, din motive personale, mă captivează decăderea dinastiilor şi efortul frenetic al acestora de a se agăţa de valorile lor, de acele coduri şi ritualuri abia perceptibile, dar care sunt un indiciu al supravieţuirii pentru un grup condamnat la pieire.“ (p. 16)
Dincolo de devoţiunea pe care o arată boierilor unguri, Scholten descrie fără menajamente mizeria românilor de după 1991, primul an cînd autorul face o călătorie în Ardeal. Olandezul e izbit de incoerenţa pe care edilii o arată în privinţa construirii caselor, fiecare edificiu fiind ridicat la întîmplare, după capriciul arhitectural al proprietariului, de aici înfăţişarea pestriţă a unor clădiri colorate tembel, după reguli ce sugerează haosul şi prostul gust.
O mare lecţie cu care te alegi provine din părerea pe care boierii unguri o au despre români, părere pe care autorul olandez o redă ca atare. Să nu ne facem iluzii, un conte maghiar are o neîncredere de principiu în tot ce ţine de elementul românesc, în care vede o epidemie de grosolănie, lipsă de caracter şi promiscuitate. Un neam inferior, fără vocaţie nobilă şi inapt a sfinţi locul în care stă. Un neam de hoţi a căror perfidie i-a îndemnat să-şi trădeze mereu aliaţii, cu deznodămîntul neverosimil, din punct de vedere aristocratic, că tocmai trădătorii din cel de-al Doilea Război Mondial au intrat în posesia unei Transilvanii pe care ei, baronii şi conţii, au ridicat-o la rang de regiune civilizată.
Un volum dureros pentru ambele părţi, pentru unguri, cît şi pentru români, cu deosebirea că în timp ce dinspre unguri răzbeşte o măreţie tragică, dinspre noi simţi că emană un iz deplorabil. Ar fi prea uşor să-l învinuiesc pe olandez că ia partea etniei din care face parte propria soţie. Mai degrabă aş spune că volumul e o lecţie doctă avînd meritul că afli cum sînt priviţi românii de ochiul aristocraţilor străini.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius