Canonul literar, preocupare multiplă și susținută a României literare, se structurează după reguli relativ complicate, în ciuda clarității unei liste finale de nume și de opere. Condiționările lui rămân multiple: de exemplu, dimensiunea politică a stabilirii nucleului literar fundamental a rămas încă prea puțin studiată și prea puțin evocată.
Deși a refuzat să o recunoască, politica s-a amestecat întotdeauna în fixarea canonului literar; oficial, literatura privilegiază criteriul estetic, iar politica nu ar avea de ce să se amestece într-un domeniu prin definiție străin. Ce bine ar fi dacă totul s-ar desfășura conform unor reguli raționale și recunoscute! Din păcate, încălcarea regulilor s-a transformat de multă vreme în regulă de bază.
Abandonând ipocriziile, recunoaștem că, dacă politica intervine în literatură, contribuția ei la formularea Canonului nu poate fi trecută cu vederea. Intruziunea politicului s-a manifestat cel mai clar în cazul schimbărilor sociale dramatice, în momentele de cumpănă, când sistemul de guvernare a unei țări s-a văzut contestat. Spectaculoase exemple au oferit până acum mai ales Rusia Sovietică și Germania în scurta perioadă de dominație fascistă.
În anii imediat următori loviturii de stat bolșevice din 1917, s-a trecut la corijarea mai mult sau mai puțin discretă a canonului literar rusesc din acel moment: autori ca Tiutcev, Fet, Dostoievski, Blok, Bunin etc., fără a fi interziși printr-un ucaz oficial, au fost înlăturați din bibliotecile curente și n-au mai avut dreptul la comentarii contemporane. Imediat după aceea, floarea literaturii rusești a fost scoasă din literatură; scriitori precum Anna Ahmatova, Ossip Mandelstam, Boris Pasternak, Marina Țvetaeva, Mihail Bulgakov și alții s-au trezit marginalizați, interziși, cu operele lor imposibil de găsit în circuitul oficial de carte; aveau să fie recunoscuți doar cu titlu postum. În ciuda evidenței, pe care orice persoană cultivată din Rusia o putea verifica, au fost proclamați atunci mari scriitori doar cei care se hotărîseră să sprijine puterea sovietică și să producă o literatură-propagandă.
Violența eliminării de autori proeminenți din rațiuni politice a șocat opinia publică mondială și mai ales pe numeroșii intelectuali ruși emigrați în Europa; pentru aceștia din urmă, funcționa o cu totul altă selecție decât cea decisă la Kremlin, în așa fel încât literatura rusă din prima jumătate a secolului XX a beneficiat în realitate de un „dublu canon”.
Un fenomen asemănător s-a petrecut în Germania hitleristă, deși sub o formă mai puțin brutală decât în Uniunea Sovietică. Eliminarea marilor scriitori antifasciști s-a produs discret, dar nu mai puțin arbitrar. Thomas și Heinrich Mann, Hermann Hesse, Erich-Maria Remarque au fost excluși de regim fără menajamente; dar scriitorii excepționali care s-au menținut într-o rezervă evidentă față de noul regim, scriitorii retrași într-un fel de exil interior (precum Gottfried Benn, Stefan George ori Ricarda Huch) n-au fost niciodată puși la zidul infamiei.
Cine a luat locul marilor autori eliminați? În Rusia Sovietică și în Germania, mediocritățile obediente dispuse să scrie la comandă au promovat peste noapte în galeria marilor portrete. Semi-anonimi precum Gladkov, Fadeev, Simonov, Tihonov, Sarkov, Kataev au devenit capete de afiș. În Germania, poeți de mâna a doua în genul lui Hans Friedrich Blunck, Hans Grimm ori Hans Baumann și-au construit o celebritate rapidă și pasageră, cultivând o poezie naționalistă, plină de poncife romantice. Deviza lor Blut und Boden, dintr-o formulă mai degrabă politică s-a transformat în etichetă literară.
Impostura poate dura un timp mai lung sau mai scurt, dar are perisabilitatea înscrisă în gena ei. După ultimul război mondial, gloriile de carton din deceniul nazist s-au prăbușit odată cu Hitler și n-au mai ieșit niciodată la lumină. În Uniunea Sovietică, marii scriitori condamnați din rațiuni politice au traversat un lung deșert până la recunoașterea oficială. Abia atunci când numele lui Pasternak, Mandelstam, Bulgakov ori Soljenițîn au fost recunoscute drept numele celor mai mari scriitori de limbă rusă din secolul XX, abia atunci canonul realist-socialist s-a clătinat și apoi s-a prăbușit. În clipa desființării Uniunii Sovietice canonul literar rusesc, drastic modificat, mai păstra doar cîteva nume din perioada stalinistă. Fără îndoială că într-o listă obiectivă Maiakovski, Șolohov sau Gorki vor continua să figureze, dar alții – de un talent notabil, dar de etică discutabilă – vor fi excluși cu desăvârșire din viitoarele istorii ale literaturii ruse pentru uzul elevilor și studenților.
Și în România? Ceea ce s-a întâmplat cu canonul literar a avut la noi simplitatea brutală de tip sovietic. Ca și acolo, una dintre primele griji ale regimului comunist a fost aceea de a crea o literatură aservită Puterii. În consecință, s-au trezit promovați la rangul de scriitori canonici, demni de a figura în manualele școlare, scriitori al căror talent nu era extraordinar, dar care s-au angajat să scrie o literatură dictată de precepte politice. Au devenit stele culturale Mihai Beniuc, A. Toma, Eugen Jebeleanu, Dan Deșliu, Marcel Breslașu și alții despre care nimeni nu auzise până atunci nimic. Conform aceluiași model sovietic, au fost atrași în noul canon și așa-numiții „tovarăși de drum”, scriitorii de valoare deciși să sprijine comunismul (Mihail Sadoveanu, G. Călinescu, Camil Petrescu etc.).
Din fericire, impostura absolută n-a durat la noi foarte mult. Începând cu deceniul șapte, un canon ambiguu stăpânește Literele românești, până când realismul socialist decade cu desăvârșire din literatură, iar autorii de scrieri cu sens politic rămân foarte puțini. Ca și în Germania postbelică, și în România a avut loc o împărțire tranșantă a apelor – la Revoluția din decembrie 1989. Începând cu acea dată, nimic n-a mai stat în calea recuperării canonului literar veritabil.
Anii negri ai comunismului au continuat să influențeze și canonul de după 1989, adică și după ce literatura a redevenit literatură propriu-zisă. Așa cum reașezarea canonului literaturii ruse n-a putut face abstracție de deceniile stalinismului, la fel s-au petrecut lucrurile și în multe țări aflate în orbita sovietică. În fruntea canonului rusesc actual se află Mandelstam, Pasternak, Soljenițîn și Brodsky, mai ales în virtutea persecuțiilor la care au fost supuși; tot astfel și canonul literar românesc s-a refăcut rapid, în speranța corijării – măcar postume – a marilor nedreptăți.
Revin astfel în prim-plan scriitorii „generației pierdute”, cei cărora comunismul le-a retezat aripile: Cercul Literar de la Sibiu, grupul de la „Albatros”, prozatorii de la Târgoviște, Emil Botta, Radu Gyr, criticii lovinescieni, scriitorii exilați care au continuat să scrie în românește. Supra-evaluarea discretă a acestora a devenit reflex spontan în momentul configurării unui canon liber. După cum și reflexul evidențierii nedreptăților comise a acționat și el în consecință.
Dacă în canonul rusesc al anului 2010, să zicem, Gorki și Șolohov reușesc să-și păstreze cu greu locul, în cazul literaturii noastre eliminarea a operat drastic. Nume precum Beniuc, A.Toma, Jebeleanu, Breslașu, Nina Cassian, Maria Banuș, Aurel Baranga, Mihail Davidoglu etc., etc. au devenit odiosa și nu mai sunt deloc pronunțate. Ei s-au grăbit să urce în trenul propagandei, dar au fost debarcați discret într-o haltă pierdută în câmp, pe unde nu mai trece nici un tren.
Micul, onorabilul sau chiar marele lor talent literar nu le-a mai fost de nici un ajutor și nu i-a mai putut salva de la judecata istoriei – severă prin definiție și doar uneori nedreaptă.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius