Drama lui Păstorel Teodoreanu nu e de a fi fost, cum spune istoria literară, un minor interesant, într-o epocă interbelică plină de mari scriitori. Ci de-a fi un Brillat-Savarin, într-o cultură gastronomică primitivă, dominată de ciorbe, „grătar“, „vin de buturugă“ și „botul calului“. O cultură în care modernitatea – din cauza conjuncturii istorice nefaste a celor patru decenii și ceva de comunism – nu a adus necesara rafinare a gustului și moravurilor, ci, dimpotrivă, o biruință a ceea ce Marin Preda a numit spiritul primar agresiv. „Omului nou“ îi repugnă finețea, manierele și, în general, tot ce francezii denumesc savoir vivre. Nu e de mirare că posteritatea lui Păstorel Teodoreanu este făcută de ocazionalele licențioase din ciclul Politice și apulitice, nu de splendida sa literatură eno-gastronomică, prin care compatriotul nostru stă fără să roșească alături de maeștrii genului din cultura occidentală. Or, cum legenda are strict durata de viață a celor capabili să o întrețină, la ora actuală scriitorul este, din păcate, aproape de tot uitat. Chiar și la nivel de imagine, Păstorel mai există astăzi numai ca epitom al excesului bahic, adică printr-o latură cu totul neînsemnată a personalității unui intelectual, altminteri, complex, excepțional cunoscător al artei vinului și maestru al transformării ei în literatură.
Semnificativă pentru această deplasare a receptării, dinspre operă înspre o tot mai vagă legendă și dinspre aspectele importante ale creației înspre cele ocazionale, este imaginea scriitorului în istoriile literare.
G. Călinescu, de pildă, criticul cu cea mai mare anvergură culturală din epocă, îi face loc minorului Păstorel în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, cu un capitol relativ amplu: gest surprinzător de amabil din partea celui care spunea că portretul literar trebuie să fie „fiul maliției“. Însă Călinescu acordă literaturii eno-gastronomice a autorului nouă rânduri (din cele cinci pagini ale capitolului), citând nu din povestirile acestuia, ci… dintr-o listă de bucate întâmplătoare, redactată cu ocazia inaugurării Hanului Ancuței. În rest, criticul are grijă să se învârtă în jurul literaturii convenționale a lui Teodoreanu: Hronicul măscăriciului Vălătuc, din 1928 (comentat cu bunăvoință), poezia din Caiet (1943) și textele sale oratorice. Mai mult decât atât, G. Călinescu îl subsumează pe Teodoreanu paradigmei lui Sadoveanu, cu care acesta nu avea, de fapt, în comun decât originea moldavă. Sadoveanu a fost, se știe, un iscusit jongler textual cu cunoștințele eno-gastronomice, pe care le-a răsturnat și prefăcut după cum i-a convenit (cum a făcut, în paranteză, și cu datele istorice). Teodoreanu, dimpotrivă, a fost un specialist autentic, recunoscut ca atare, membru de drept al mai multor entități oficiale care au gestionat, în perioada interbelică, via și vinul în țara noastră. Literatura sa eno-gastronomică, fără să fie una de factură academică, nu are, totuși, nimic ficțional și este de totală încredere din punctul de vedere al științei enologice, ca și din cel al artei gastronomice.
`n Istoria critică a literaturii române, a lui Nicolae Manolescu, Păstorel Teodoreanu este menționat în câteva rânduri, fără să beneficieze de un capitol aparte. În economia cărții, el aparține, așadar, prin beletristica sa, autorilor de dicționar, în timp ce partea majoră a creației sale, cea eno-gastronomică, nu face obiectul sintezei lui Nicolae Manolescu.
Nu foarte diferit este abordată opera lui Păstorel de către Dumitru Micu, în Istoria literaturii române de la creația populară la postmodernism. Culegerile postume – fundamentale – de povestiri, Gastronomice (1973) și De re culinaria (1977), sunt menționate în cuprinsul alineatului dedicat scriitorului, dar exigua analiză a criticului se axează pe epigramele „corozive“ și pe lirica umoristică: genuri de nișă, incapabile să îl plaseze pe autor pe o orbită valorică majoră.
Evident, marele Păstorel Teodoreanu este de căutat în altă parte decât în aceste creații menite unei circulații largi și superficiale. Ca și Ion Minulescu, autorul Hronicului măscăriciului Vălătuc este un caz special, de scriitor care și-a câștigat o remarcabilă popularitate fără a fi, de fapt, înțeles.
Bine cunoscute în epocă, povestirile consacrate civilizației eno-gastronomice – strânse în volum, cum spuneam, la câțiva ani de la trecerea autorului la cele eterne – sunt cele în care se vede nu numai nivelul cultural ridicat și rafinamentul spiritual al lui Păstorel Teodoreanu, ci și natura adevărată a talentului său literar. Un talent inclasabil, într-o literatură în care genul eno-gastronomic nu este nici individualizat, nici nu beneficiază de prestigiul de care se bucură, să zicem, în cea franceză (acolo unde nu doar clasicii ca Brillat-Savarin, ci și contemporanii de calibrul unui Paul Bocuse sau Marc Veyrat sunt receptați cu un profund respect intelectual). În aceste narațiuni eno-gastronomice, scriitorul este, simultan, un povestitor, un memorialist și un fin pedagog, a cărui artă stă în detalii și în capacitatea de ridicare a banalului la măsura de aur a exponențialului. Fără aceste calități, am vorbi doar de un publicist și popularizator. Căci, în fond, ar putea obiecta cineva, ce poate fi mai obișnuit decât să gătești, să mănânci și să bei? Cât conținut spiritual poate să încapă într-o musaca și ce gravă încălcare morală conține gestul de a bea vin alb la friptura de porc? Totul stă în cum transformă scriitorul frământatul aluatului de cozonaci într-un text, abil construit, pe care-l citești cu plăcere și cu folos.
ca orice povestitor, Păstorel Teodoreanu știe că, prin actul său de a performa, el reafirmă și întărește o ordine a lumii. Narațiunea Secretul Cotnarului, publicată în cotidianul „Vremea“, în 1943, și retipărită patru decenii mai târziu, în volumul Gastronomice (îngrijit de Valeriu Filimon), este elocventă în acest sens. Ea începe cu un preambul, a cărui menire este să îl rupă pe cititor de cotidian și să îl lege de fluxul povestirii, de illo tempore: „Să procedăm metodic. Deci și mai întâi: ce este vinul? Îl definesc: singura ființă în stare lichidă. De ce? Pentru că se bucură de aproape toate atributele ființei vii: se naște, trăiește și moare. E drept că nu se reproduce (și e păcat); dar fermenții care îi dau viață îndeplinesc și această condiție organică.“ Urmează o scurtă lecție de enologie, înfățișată vioi, fără pretenții academice, dar și fără cea mai mică exagerare, deformare ori îndepărtare de la adevărul științific, de natură chimică și botanică. Lecția despre ce este vinul este inserată apoi în istorie și chiar în morală, prin evocarea destinului lui, în România, înainte și după marele cutremur adus de filoxera care a distrus (și) viile noastre. Filoxera a fost cataclismul care, din cauza nepriceperii, indolenței și lăcomiei – deopotrivă, ale autorităților și producătorilor de vin –, a distrus cultura tradițională a viței de vie. În plus, spre deosebire de Franța, Italia sau Spania, care și ele au fost afectate la fel sau chiar mai mult decât noi, renașterea s-a făcut la întâmplare, ignorându-se specificul culturii vini-viticole românești, ceea ce a produs o adevărată ruină spirituală. „Secretul Cotnarului“ (a se citi: secretul tradiției) s-a pierdut, iar din urmă a venit modernitatea, care prin tehnologie – în cazul de față, prin oxigenare – poate face ca un vin de Drăgășani să fie identic cu unul de Cotnari. Spre jalea, se înțelege, a păstrătorilor tradiției și mai ales a povestitorului care narează aceste cumplite întâmplări. Cu umor, cu finețea aluziei și fără nici una dintre micile vulgarități care dau aspect specific poeziei sale umoristice. Povestea vinului de Cotnari devine, prin urmare, o parabolă a modernizării României, în salturi, prin arderea etapelor și nu întotdeauna cu succes…
Pe același scenariu sunt construite și prozele din De re culinaria: aș trimite, rapid, la Sarmale speciale, în care populara rețetă devine pretextul unei narațiuni care amestecă memorialistica și portretistica morală cu istoria culturală și cu bulimia gastronomică de tip livresc. Nu e, cu toate acestea, nimic din Rabelais aici, nici din Sadoveanu (se înșela G. Călinescu): Păstorel Teodoreanu nu este un paseist, ci un scriitor care, într-o literatură cu puține asemenea modele – de la Safta Brâncoveanu, cel mai vechi scriitor gastronomic cunoscut la noi, și până la regretatul Radu Anton Roman –, face din eno-gastronomie ceea ce făcuse Alexandru Odobescu din cinegetică.
Adică pretextul pentru un subtil și rafinat eseu, niciodată întrerupt și mereu reluat, despre farmecul vieții. Despre anticul carpe diem, văzut nu ca îndemn spre narcisism și hedonism, ci spre cunoaștere și înălțare spirituală prin cele simple.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius