Calendar Romano-Catolic - 6 iulie 2019

[altmariustotal catolic]

Sf. Maria Goretti

• fecioară, martiră
• 1890-1902
• n.: la 16 octombrie 1890, Corinaldo, Ancona, Italia
• d.: la 6 iulie 1902, Nettuno, Lazio, Italia
• 6 iulie (latin)
• 
• A fost declarată...
  
  

  • venerabilă la 25 martie 1945, de Papa Pius al XII-lea
  • fericită la 27 aprilie 1947, de Papa Pius al XII-lea
  • sfântă la 24 iunie 1950, de Papa Pius al XII-lea

În seara zilei de 24 iunie a anului 1950, o mulţime imensă umplea până la refuz piaţa Bazilicii Sf. Petru din Roma; într-o tăcere adâncă, aşteptau cu toţii cuvântarea Suveranului Pontif la slujba de canonizare – declararea oficială ca Sfântă a Mariei Goretti. Deodată, tăcerea începe să vorbească prin glasul sonor al Papei Pius al XII-lea: „În această strălucitoare seară de vară, Biserica lui Cristos ridică la cea mai înaltă cinste pe o fiică modestă a poporului credincios … De ce sunteţi mişcaţi până la lacrimi când citiţi sau auziţi vorbindu-se de viaţa scurtă a acestei fetiţe? Această viaţă, chiar şi în sfârşitul ei violent, imprevizibil, este atât de simplă şi modestă, atât de transparentă şi luminoasă atât de vie şi generoasă, încât ni se pare o istorioară din Sfânta Evanghelie…” Apoi, Sfântul Părinte prezintă în cuvinte emoţionante viaţa şi virtuţile Mariei Goretti, asemănând-o cu Sfânta martiră Agnesa din primele veacuri ale creştinismului şi o propune tineretului creştin drept model şi încurajare. La fastuoasa solemnitate a canonizării erau de faţă mama Mariei, Assunta, fraţii mai mici şi un mare număr dintre consătenii ei din Corinaldo şi Nettuno (N).

Familia Goretti este originară din Corinaldo, mică localitate în provincia Ancona din Centrul Italiei. Aici s-a născut Maria, la 16 octombrie 1890; în familie i se spunea Marietta. La vârsta de 6 ani se spovedeşte pentru prima oară şi este confirmată potrivit obiceiului de atunci; prima Sfântă Împărtăşanie o va face mai târziu, la 11 ani. Cu trecerea anilor, familia se măreşte şi pâinea pe masă devine tot mai puţină. Luigi Goretti, mânat de speranţa că-şi va putea îmbunătăţi condiţiile de viaţă, emigrează împreună cu întreaga familie în Câmpia Romană. Aici se aşează la Ferriere de Conca, pe moşia unui principe, care le pune la dispoziţie o casă cu parter (pentru vite) şi etaj (pentru oameni), în comun cu o altă familie, formată din văduvul Serenelli şi copilul său Alexandru. Câmpia era într-adevăr mănoasă, dar din mlaştinile alăturate adesea îşi făcea apariţia malaria ucigătoare. După un an de zile va cădea victimă chiar Luigi Goretti, „il mio caro babbo”, cum îl numea Marietta, acum în vârstă de 10 ani.

Assunta, soţia lui Luigi, rămasă văduvă, va trebui să înlocuiască şi pe soţul ei la muncile câmpului, pentru a câştiga cele necesare traiului. Grija de gospodăria casnică şi de cei patru copii mai mici rămâne în seama Mariettei, care se dovedeşte o bună gospodină şi o educatoare înţeleaptă pentru frăţiorii ei, deşi nu ştia decât foarte puţină carte; de acum va renunţa şi la orele de şcoală la care se ducea din când în când; nu a renunţat la orele de catehism, în vederea pregătirii pentru prima Sfântă Împărtăşanie. În fiecare duminică făcea un drum de 11 km până la orăşelul apropiat Nettuno, unde lua parte la Sf. Liturghie şi la orele de învăţătură creştinească. La un an după moartea tatălui, într-o frumoasă duminică de mai, îmbrăcată cu o rochie albă simplă, dăruită de vecine, Marietta primeşte pentru prima oară Sfânta Împărtăşanie. Conştiinţa prezenţei lui Isus Mântuitorul în sufletul ei îi întăreşte hotărârea de a nu-L supăra nici chiar cu cea mai mică greşeală. Assunta era felicitată pentru comoara pe care i-a dat-o Dumnezeu în persoana Mariettei; toate vecinele o iubeau pe această copilă modestă, harnică şi respectuoasă faţă de toţi.

Dar într-o zi, în cuibul liniştit al văduvei Goretti s-a strecurat o viperă. Alexandru, copil lăsat în voia lui de un tată văduv şi dedat băuturii, ajuns în grupul unor tineri fără teamă de Dumnezeu şi fără ruşine faţă de oameni, de mai multe ori a îndreptat asupra Mariettei priviri tulburătoare şi chiar i-a adresat cuvinte cu înţelesuri necuviincioase. Marietta, care, după cum spunea şi mama Assunta, „era foarte dezvoltată pentru vârsta ei” şi, ca orice fată de ţară cunoştea sensul anumitor atitudini şi expresii, evita cu grijă orice întâlnire cu tânărul lipsit de bună-cuviinţă, deşi, în baza înţelegerii dintre familii, trebuia să facă mâncare şi să spele rufele şi pentru cei doi Serenelli.

În dimineaţa zilei de 5 iulie 1902, Assunta împreună cu vecinii ei au plecat la câmp, având de treierat fasolea. Nu peste mult timp, Marietta observă, spre uimirea ei, că Alexandru se întoarce singur acasă. Atunci, ia pe surioara ei mai mică care dormea încă şi se aşează în faţă uşii pe treapta cea mai de sus a scării de la cerdac, continuându-şi lucrul de mână început în casă. Alexandru urcă scările şi-i spune Mariettei să intre în cameră ca să-i repare o haină ruptă; ea refuză, cerând să-i aducă haina afară. Deodată, cu mâinile lui puternice, Alexandru o trage în cameră şi-i spune pe faţă gândul murdar ce-l stăpânea. „Nu! Nu! Dumnezeu nu permite! E păcat!” strigă Marietta din toate puterile. Nereuşind să-şi ducă planul la îndeplinire, Alexandru scoate pumnalul pe care-l purta totdeauna la el şi, cuprins de furie, loveşte în neştire. La strigătele disperate ale Mariettei, surioara ei se trezeşte şi începe să plângă şi să ţipe. Cei de la arie, auzind ţipetele neobişnuite, cuprinşi de o presimţire tulburătoare, aleargă spre casă şi urcă pe cerdacul unde se afla fetiţa. Când intră în cameră o găsesc pe Marietta într-un lac de sânge, dar încă în viaţă; la întrebarea lor, răspunde în şoaptă: „Alexandru!” Se caută în grabă o şaretă şi este transportată la spitalul din Nettuno. Alexandru este dat pe mâna carabinierilor, care au trebuit să intervină energic pentru ca mulţimea adunată să nu-l ucidă cu furcile şi coasele.

Ca un fulger vestea despre cele întâmplate s-a răspândit în tot ţinutul. Din inimile tuturor porneau gânduri şi cuvinte de compătimire şi admiraţie pentru curajul şi demnitatea dovedite de tânăra copilă a Assuntei Goretti şi a pământului lor. Cu toate îngrijirile medicale acordate, în ziua de 6 iulie 1902, sufletul eroic al Mariettei, purtând în mână crinul curăţiei, părăseşte trupul răpus de loviturile crunte ale orbirii sufleteşti, dar neatins de tina păcatului. Ultimele cuvinte înainte de a muri au fost: „Din dragoste către Isus îl iert (pe Alexandru) şi vreau sa ajungă în cer şi el”.

Alexandru Serenelli a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. În anul 1910, după cum mărturiseşte el, i s-a arătat Maria Goretti în mijlocul unui câmp cu crini şi l-a chemat să vină după ea. Faptul concret este că începând cu această dată, viaţa lui s-a schimbat total, astfel încât după împlinirea a 27 de ani de executare a pedepsei, a fost eliberat pentru buna purtare dovedită.

Sfânta Maria Tereza Goretti – sau Sfânta Marietta, după numele pe care i-l dădeau cei din familie, nu este numai copila care a preferat să moară, mai degrabă decât să cedeze în faţa propunerilor murdare ale unui tânăr depravat. Aproape zilnic, în diferite părţi ale lumii, se petrec acte de violenţă faţă de tinereţea lipsită de apărare şi de cele mai multe ori, amintirea lor se păstrează numai în istoria criminalităţii. Cazul Mariei Goretti însă reprezintă afirmarea supremă a unui principiu de morală creştină, apărat de Biserică chiar în perioadele de cea mai mare decădere, supremaţia sufletului şi a valorilor sufleteşti asupra trupului. Această copilă ne este propusă ca exemplu nu numai pentru faptul de a-şi fi apărat până la moarte virtutea curăţiei, dar şi pentru întreaga ei viaţă, întemeiată nu doar pe sentimentul onoarei şi al demnităţii umane, ci pe recunoaşterea conştientă şi supunerea faţă de Legea lui Dumnezeu şi pe ajutorul harului divin.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

„Susţinută de harul ceresc, cu voinţă puternică şi generoasă, şi-a sacrificat viaţa numai să nu piardă gloria fecioriei „[1].

În ziua de 24 iunie 1950, mai înainte de a coborî în Piaţa „Sfântul Petru” pentru canonizarea Mariei Goretti, în faţa unei mulţimi nenumărate de oameni, Pius al XII-lea a voit să se întâlnească cu mama micii martire. Mama Assunta urma să asiste la solemna ceremonie de la fereastra palatului vatican. Papa s-a aplecat asupra ei, aşezată într-un scaun cu rotile, şi i-a sărutat mâna pentru a mărturisi cu acest gest că sfinţenia eroică a fiicei îşi avea rădăcinile în sfinţenia nu mai puţin eroică a mamei.

Familia Goretti era din Corinaldo nelle Marche. Când Luigi şi Assunta s-au căsătorit, erau săraci. Maria, prima fiică, s-a născut la 16 octombrie 1890 şi a fost botezată în aceeaşi zi. Şase ani mai târziu, episcopul, în vizita sa pastorală, i-a dat şi sacramentul Mirului.

Emigranţi în căutare de pâine

O dată cu trecerea anilor şi cu naşterea altor patru fii, soţii Goretti au trebuit să caute de lucru în altă parte. În timp ce atâţia concetăţeni încercau aventura emigrării în America, ei au acceptat să lucreze în parte într-o fermă din Agro Pontino, Ferriere din Conca, la 10 km de Nettuno. Un loc unde nimeni nu voia să meargă, deoarece era infestat de malarie; dar familia Goretti nu avea de ales ceva mai bun şi s-a mutat acolo.

În timp ce părinţii lucrau din greu la munca câmpului, Maria le gătea fraţilor mai mici şi păstra curăţenia în casă, făcând tot ceea ce mama o învăţa în privinţa treburilor casnice. Totuşi, într-o seară, tatăl nu s-a întors acasă. Căzuse la marginea unei mlaştini, învins de malarie. Era anul 1900 şi Maria nu avea decât 10 ani. Proprietarul moşiei i-a cerut văduvei să plece, considerând-o incapabilă să împlinească munca singură. Dar unde să se ducă împreună cu cinci copii, toţi mici? L-a rugat pe stăpân să o pună la încercare timp de un an, timp în care ea va cultiva terenul şi îşi va împlini datoriile ce-i reveneau prin contractul de arendă.

La timpul recoltatului, care în acel an a fost foarte abundent, Assunta a făcut conturile cu proprietarul şi a fost aflată în deficit cu 15 lire din cauza cheltuielilor avute la moartea soţului. Din nefericire, legea comerţului era fără inimă şi stăpânul a acceptat să rămână pe moşie, cu condiţia să se asocieze lui Serenelli, care locuia în aceeaşi casă şi cultiva alte terenuri ale aceluiaşi stăpân. Sărmana Assunta, de acum, avea să aibă doi stăpâni: unul îndepărtat şi exigent; celălalt, alături de dânsa, dar şi mai periculos.

Cele două familii au mers la muncă împreună şi, în ochii tuturor, părea că este soluţia ideală, deoarece şi Serenelli era văduv şi avea doi copii. În timp ce el, cu fiul său mai mare, Alessandro, şi cu Assunta, lucrau la câmp, Maria avea grijă de casă şi de copiii celor două familii, şi pentru toţi pregătea hrana şi cârpea hainele.

Fără şcoală, uneori la Liturghie, şi multă muncă

Mersul la şcoală pentru ea a rămas un vis. Când era posibil, mergea cu mama şi cu fraţii la Liturghia duminicală, la Nettuno. Purta greutatea şi responsabilitatea familiei împreună cu mama şi, când o vedea preocupată, îi spunea: „Curaj, mamă! Dumnezeu ne va ajuta!” Foarte curând, Serenelli a făcut-o pe Assunta să înţeleagă că, dacă ea voia să dea mâncare fiilor, trebuia mai întâi să se supună cererilor sale, care nu-i făceau cinste. Şi cum Assunta nu era dispusă să cedeze, Serenelli a început să-i con-troleze până şi ouăle din poiată şi să dea tot mai puţine alimente familiei Goretti. Assunta prefera să sufere de foame decât să arunce dezonoarea asupra ei şi a copiilor.

Cu mare sacrificiu, Maria frecventa catehismul şi a făcut Prima Împărtăşanie, foarte probabil în sărbătoarea Trupul Domnului din 1902. În acea zi, i-a cerut lui Isus două lucruri: paradisul, pentru tatăl ei, şi, pentru sine, harul să fie mereu mai bună. Avea 12 ani împliniţi şi arăta foarte bine. Nu avusese încă timpul să viseze la viitorul ei: pentru moment, era preocupată să-l iubească pe Dumnezeu cu toastă inima şi să-şi ajute mama şi fraţii.

Într-o zi, în timp ce lua apă din izvor, a auzit vorbele murdare ale unei fete şi ale unui tânăr. S-a tulburat şi i-a relatat mamei sale acest fapt. „Şi tu – i-a spus Assunta – de ce ai stat să-i asculţi?”. „Până să se umple găleata, ce puteam face?”

Şi atunci, mama i-a spus: „Fă ca ceea ce a intrat pe o ureche să iasă pe cealaltă. Vezi, fiica mea, cum tu te miri de alţii, şi alţii s-ar putea mira de tine, dacă ai face la fel”. Maria a asigurat-o pe mama sa: „Dacă aş ajunge să vorbesc aşa, mai bine aş prefera să mor!”

Fiul lui Serenelli, Alessandro, de acum avea 18 ani, era mândria tatălui său nu numai pentru că era robust şi ştia să lucreze câmpul, dar şi pentru că – lucru rar pe atunci – ştia să citească şi să scrie. Când mergea în oraş, cumpăra întotdeauna şi unele reviste nu tocmai recomandabile şi, la mustrările Assuntei, tatăl lui îl apăra, spunând că trebuia să se exercite în lectură.

Nu putea să creadă

Într-o zi, tânărul i-a făcut propuneri indecente Mariei şi, la refuzul ei, temân- du-se ca ea să nu-i vorbească mamei, a ameninţat-o cu moartea şi cu expulzarea de pe moşie. Copila nu putea să creadă: până atunci, îl considerase pe Alessan- dro ca pe un adevărat frate şi nu înţelegea cum putea să aibă asemenea sentimente. Nu i-a spus nimic mamei, ca să nu înrăutăţească şi mai mult raporturile deja tensionate dintre cele două familii.

Alessandro s-a întors, însă, pentru a încerca a doua oară, dar şi de această dată, fără succes. Orbit de patimă, s-a gândit că ar putea-o face pe fată să se răzgândească dacă o va ameninţa mai concret cu moartea, luând asupra sa un stilet rudimentar. Era 5 iulie 1902. Goretti şi Serenelli erau împreună la muncă, pe aria din faţa casei, pentru a bate grâul, într-un climat zgomotos şi festiv tipic pentru acele circumstanţe. Maria, ca de obicei, era preocupată cu treburile casei şi, după ce a pus la punct casa, a ieşit pe palierul scării casei şi cârpea cămaşa lui Alessandro.

Martiriul

Acesta, aducând o scuză banală, a părăsit munca şi a urcat scara. Dar să-l lăsăm acum pe Alessandro să povestească durerosul episod, în timpul procesului de beatificare: „M-am dus lângă Maria şi am invitat-o să vină înăuntru. Ea nu a răspuns, nici nu s-a mişcat. Atunci, am apucat-o. de un braţ şi, pentru că ea se împotrivea, am târât-o înăuntru în bucătărie. Ea şi-a dat bine seama de ceea ce voiam şi îmi spunea: «Nu, nu, Dumnezeu nu vrea; dacă faci asta, ai să mergi în iad». Văzând că nu vrea să cedeze., m-am înfuriat, am luat stiletul şi am început s-o lovesc. Ea mă dojenea şi se zbătea., strigând mereu: «Ce faci, Alessandro? Aşa ai să te duci în iad.» Îmi amintesc că am văzut şi sânge pe hainele ei şi apoi am abandonat-o în timp ce ea se zbătea încă, dar înţelesesem bine că am lovit-o mortal”.

Cu mare greutate, strigătele victimei au fost auzite în mijlocul zgomotoasei arii, şi când mama ei s-a dus în grabă în casă, a găsit-o într-un lac de sânge. A fost transportată la Spitalul „Orsenico di Nettuno”, dar, din cauza pierderii prea mare de sânge şi a peritonitei septice provocate de cele paisprezece lovituri, medicii nu au reuşit s-o mai salveze. Deşi se afla în mijlocul unor dureri atroce, Maria, având-o alături pe mama sa, a păstrat o seninătate şi o stăpânire de sine care au trezit mirarea medicilor şi a infirmierelor. Aşa i-a povestit ea mamei cele petrecute: „Alessandro voia să-mi facă rău şi eu n-am voit”. Faţă de tânăr nu a arătat nici un resentiment şi, la întrebarea dacă îl iartă, ea a răspuns: „Din iubire pentru Isus, îl iert”. Apoi a adăugat: „Vreau ca şi el să vină cu mine în paradis”. A murit a doua zi după atentat, la 6 iulie 1902, după ce l-a primit pe Isus în Euharistie.

Alessandro, abia ieşit din închisoare, în 1928, a mers să o întâlnească pe mama martirei pentru a-i cere iertare, şi cei doi, în semn de reconciliere, s-au împărtăşit împreună în noaptea de Crăciun a acelui an. Dar deja în 1910, Alessandro se căise şi o visase pe „Marietta” în paradis culegând flori pe care i le dăruia cu un zâmbet inconfundabil.

Despre Maria Goretti s-au scris următoarele: „Această copilă sfântă, martiră a propriei curăţii, este sfânta cea mai tipică pentru timpul nostru, cea mai veche şi cea mai nouă”[2]. Astăzi, istoria vieţii sale este cunoscută şi admirată în întreaga lume catolică, şi nu numai.

Notă:
[1] 8, Roma 1852.
[2] P. Bargellini, Mille santi del giorno, Vallecchi Editore, Firenze 1988, 376.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog