Calendar Romano-Catolic - 30 ianuarie 2017

[altmariustotal catolic]

Sf. Vasile cel Mare

• Episcop şi învăţător al Bisericii
• 329-379
• n.: în 329, Cezareea, Capadocia
• d.: la 1 ianuarie 379, Cezareea, Capadocia
• 2 ianuarie (latin)
• 1 ianuarie, 30 ianuarie (bizantin)
• 

 

Într-un limbaj actual, am putea spune că Sf. Vasile era „sfânt din moşi-strămoşi”; familia lui număra un frumos mănunchi de sfinţi: sfinte au fost bunica Mariana, mama Emilia, sora Macrina; sfinţi au fost fraţii Petru, episcop de Sebaste, şi Grigore, episcop de Nissa. Pe lângă acestea, a fost intim prieten cu un alt sfânt Grigore, episcop de Nazianz (de aceea, numit Nazianzenul), care, în calendarul bisericesc, este aşezat alături de Sf. Vasile, deoarece a împărtăşit de aproape strădaniile lui pentru sfinţirea vieţii, au avut aceeaşi formaţie culturală şi au nutrit aceleaşi aspiraţii pentru viaţa de mănăstire. Sfântul Vasile este, de altfel, considerat pionierul vieţii mănăstireşti din porţile de Răsărit ale Bisericii; în anul 358, împreună cu prietenul său, într-o chilie solitară în apropierea localităţii Neocesarea din Pont, au redactat două importante Pravile, regulamente de viaţă călugărească; ele au orientat viaţa călugărilor care, după numele lui, se numesc „bazilitani”.

După cum s-a întâmplat şi altor personaje ilustre, nu a putut să se bucure decât pentru foarte puţin timp de singurătatea şi liniştea atât de dragi inimii lui. Fiind sfinţit preot şi îndată chemat să conducă episcopia de Cezareea Capadociei, a trebuit să se consacre cu toate puterile apărării adevărului învăţăturii creştine împotriva greşelilor susţinute de arianism, mişcare devenită puternică prin sprijinul acordat de împăratul Valenţe.

Vasile a preluat astfel misiunea Sfântului Atanasie şi, asemenea lui, a ştiut să se sprijine pe autoritatea pontificelui roman pentru a înfrânge greşeala.

Dar nu activitatea lui teoretică, doctrinală, i-a adus, încă pe când era în viaţă, denumirea de „Cel Mare”.

Ceea ce i-a atras această denumire a fost activitatea sa practică, la care trebuie adăugate predicile răsunătoare pe care le ţinea, cărţile străbătute de un deosebit entuziasm, cum este Scrisoarea către tineri, şi o vastă corespondenţă.

Subiectul la care revenea cel mai des şi cu mai mare forţă era caritatea, ajutorarea celor lipsiţi. Adresându-se unui interlocutor, astfel se exprima: „Tu zici: Pe cine am păgubit păstrând numai pentru mine ceea ce este al meu? Dar spune-mi sincer: Ce este al tău? Cine ţi-a dat drept de proprietar peste ceea ce ai? Dacă fiecare s-ar mulţumi cu ceea ce-i este necesar şi ar da săracilor ceea ce-i prisoseşte, nu ar exista nici săraci, nici bogaţi”. Şi el nu s-a mulţumit doar cu vorbe. La marginea oraşului Cezarea, prin munca şi dărnicia lui, a luat fiinţa o adevărată cetate a carităţii: sanatorii, azile, spitale, laboratoare şi şcoli de meserii. Sf. Grigore din Nazianz era născut la Arianze, în Capadocia, astăzi Asia Mică. A făcut studii strălucite la Atena, unde a legat o strânsă prietenie cu viitorul Vasile cel Mare; împreună au hotărât să se retragă în singurătate, dar voia lui Dumnezeu a fost altfel.

Numele Vasile derivă din adjectivul în limba greacă basileios, care înseamnă „regesc”, şi provine din cuvântul basileus – „rege”. În unele regiuni, este şi nume de familie.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Grigore din Nazianz (Teologul)

• Episcop şi învăţător al Bisericii
• 330-390
• n.: în 330, Arianze, Capadocia
• d.: la 25 ianuarie 390
• 2 ianuarie (latin)
• 25 ianuarie, 30 ianuarie (bizantin)
• 

 

Sf. Grigore din Nazianz s-a născut la Arianze, în Capadocia, astăzi Asia Mică. A făcut studii strălucite la Atena, unde a legat o strânsă prietenie cu viitorul Vasile cel Mare; împreună au hotărât să se retragă în singurătate, dar voia lui Dumnezeu a fost altfel. Sf. Grigore a devenit Episcop de Nazianz şi s-a distins ca un om de studiu şi poet. Pentru doctrina lui profundă şi excelentul dar al vorbirii, a primit supranumele de „Teologul”. A rămas celebru emoţionantul „Discurs de adio” pe care l-a rostit atunci când a trebuit să părăsească Constantinopolul din cauza uneltirilor adversarilor săi. „Totul este schimbător”, scria el în ale sale „Poeme morale”, „pentru ca să îndreptăm iubirea inimii noastre spre cele neschimbătoare”.

Numele Grigore vine de la prenumele grecesc „Gregorios” care însemna „deşteptat, trezit din somn”, iar la figurat „minte ascuţită”. Creştinii au adoptat cu plăcere acest prenume, dându-i înţelesul mistic de „trezit din somnul minciunii, deşteptat la adevăr”. Acest prenume este folosit uneori ca nume de familie.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Ioan Gură de Aur (Crisostomul)

• Episcop, Doctor al Bisericii
• c.347-407
• n.: în c.347, Antiohia
• d.: în 407
• 13 septembrie (latin)
• 27 ianuarie, 30 ianuarie, 13 septembrie (bizantin)
• 

 

Fiind educat de mama sa, sfânta Antusa, Ioan (născut la Antiohia, probabil în anul 349) în anii tinereţii a dus o „viaţă monastică” în casa proprie. Apoi, după moartea mamei, s-a retras în pustiu şi a rămas acolo timp de şase ani, dintre care pe ultimii doi i-a petrecut în retragere solitară într-o peşteră în dauna sănătăţii fizice. Chemat în oraş şi sfinţit diacon, a dedicat cinci ani pregătirii pentru preoţie şi pentru ministerul predicării. Fiind sfinţit preot de către episcopul Fabian, i-a devenit un colaborator zelos în conducerea bisericii antiohene. Specializarea pastorală a lui Ioan era predicarea cuvântului lui Dumnezeu, în care excela prin daruri oratorice şi prin profunda sa cultură. Păstor şi moralist, se arăta preocupat de a transforma comportamentul practic al ascultătorilor săi, mai mult decât a se limita asupra expunerii raţionale a mesajului creştin.

În anul 398 Ioan din Antiohia – supranumele de Crizostom, adică „Gură de aur”, i-a fost acordat după trei secole de către bizantini – a fost chemat să succeadă patriarhului Nectariu, în prestigiosul scaun al Constantinopolului. În capitala imperiului de răsărit Ioan a exercitat îndată o activitate pastorală şi organizatorică deosebită, care trezeşte admiraţie şi perplexitate: evanghelizarea aşezărilor rurale, crearea de spitale, procesiuni antiariene sub protecţia poliţiei imperiale, predici înfocate prin care biciuia viciile şi indiferenţa, avertismente severe către călugării indolenţi şi ecleziasticii prea sensibili faţă de atracţia bogăţiilor. Predicile lui Ioan durau peste două ore, dar învăţatul patriarh ştia să folosească cu o pricepere încercată toate registrele retoricii, desigur nu pentru a gâdila auzul ascultătorilor săi, dar pentru a învăţa, corija, mustra. Predicator de nedepăşit, lui Ioan îi lipsea diplomaţia pentru a se feri de intrigile de la curtea bizantină. Depus în mod ilegal de către un grup de episcopi conduşi de către cel din Alexandria, Teofil, şi exilat prin complicitatea împărătesei Eudoxia, este rechemat aproape imediat de către împăratul Arcadiu, impresionat de diferite neplăceri ivite la palat. Dar după două luni Ioan era din nou exilat, mai întâi la frontiera cu Armenia, apoi mai departe, pe ţărmul Mării Negre.

În timpul acestei ultime transferări, la 14 septembrie 407, Ioan a murit. Din mormântul de la Comana, fiul lui Arcadiu, Teodosiu cel Tânăr, a dispus transferarea rămăşiţelor pământeşti ale sfântului la Constantinopol, unde au ajuns în noaptea de 27 ianuarie 438, în prezenţa unei mulţimi ovaţionante. Dintre numeroasele scrieri ale sfântului amintim micul volum Despre preoţie, un clasic al spiritualităţii sacerdotale.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Sf. Martina

• martiră
• ??-c.228
• 30 ianuarie (latin)

Istoria acestei tinere sfinte începe în sens contrar, de la mormântul său, la 1400 de ani după martiriul său, când în anul 1634 foarte activul Urban al VIII-lea, angajat pe plan spiritual în contrareforma catolică, iar pe cel material în restaurarea celebrelor biserici romane, descoperind rămăşiţele pământeşti ale martirei, a repropus romanilor devoţiunea faţă de sfânta Martina, fixându-i celebrarea la 30 ianuarie. A compus el însuşi elogiul, prin imnul: Martinae celebri plaudite nominu, Cives Romulei, plaudite gloriae, care invită la cinstirea sfintei în viaţa neprihănită, în caritatea exemplară şi în mărturia curajoasă dată, prin martiriu, pentru Cristos.

Cine era de fapt sfânta Martina, care ieşea în mod surprinzător şi preponderent la iveală în devoţiunea populară, în aşa fel încât a fost considerată ca una dintre patroanele Romei după atâtea secole de uitare? Datele istorice sunt puţine. Cea mai veche merge până în secolul al VI-lea, când papa Onoriu i-a dedicat o biserică în Forul Roman. După cinci sute ani, terminându-se săpăturile în această biserică, s-au găsit, într-adevăr, mormintele a trei martiri. Sărbătoarea sfintei era celebrată deja în secolul al VIII-lea. Nimic altceva nu se cunoaşte, fapt pentru care e necesar să luăm alte date dintr-o Passio legendară. După această povestire, sfânta Martina era o diaconesă, fiica unui nobil roman. Arestată pentru deschisa sa profesiune de credinţă, este dusă la tribunalul împăratului Alexandru Sever (222-235). Acest principe semioriental, deschis faţă de toate curiozităţile, până la a-l include pe Cristos printre zeii veneraţi în familia imperială, a fost extrem de tolerant faţă de creştini, iar guvernarea sa este caracterizată de o rodnică paranteză de destindere în raport cu Biserica; în acea perioadă Biserica s-a bucurat de o mare extindere misionară.

Totul este ignorat de autorul acelei Passio, care se lungeşte în enumerarea torturilor îngrozitoare pricinuite sfintei de către împărat. Martina, fiind târâtă în faţa statuii lui Apollo, a făcut-o să se sfărâme în bucăţi, provocând imediat un cutremur care a distrus templul şi a ucis preoţii zeului.

Minunea s-a repetat cu statuia şi cu templul Artemis. Toate acestea ar fi trebuit să-i facă pe persecutorii săi să reflecteze; dimpotrivă, mai încăpăţânaţi ca niciodată, au chinuit în mod crunt trupul tinerei supunând-o la cele mai îngrozitoare chinuri, din care a ieşit mereu nevătămată. Sabia a fost aceea care a pus capăt atâtor suferinţe, tăind capul martirei, al cărei sânge a curs pentru a înroura terenul fertil al Bisericii romane.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Fer. Maria Bolognesi

• mistică
• 1924-1980
• n.: la 21 octombrie 1924, Bosaro, Rovigo, Italia
• d.: la 30 ianuarie 1980, Rovigo, Italia
• 30 ianuarie (latin)
• 

Maria Bolognesi este originară din provincia Rovigo, unde se naşte la 21 octombrie 1924, într-un mediu de sărăcie extremă, până acolo că uneori se hrăneşte cu cojile de cartofi aruncate de alţii, pe care le spală cu puţină apă înainte să mănânce. După terminarea primilor doi ani de şcoală, sapa ia locul creionului şi câmpul locul clasei, fiind forţată să lucreze pentru a-şi ajuta familia. Este şi mamă pentru fraţii ei, iar în tăcerea muncii câmpului creşte în ea o dorinţă de neoprit de rugăciune. Dumnezeu o pregăteşte pentru o existenţă specială, de retrăire a durerilor Patimii lui Isus, dar mai întâi, pentru mistica de doar 16 ani, vine o perioadă de posedare demonică, ce durează din iunie 1940 până în 1 aprilie 1942. În acele luni, rugăciunea devenea imposibilă şi simţea o repulsie deosebită şi doar să se apropie de o biserică.

Apoi, de la începutul lunii aprilie, vede primul dintre cele trei inele pe care i le dă Isus – care poartă cinci rubine înscrise cu semnul celor cinci răni ale lui Isus -, din acel moment trupul ei trăind ceea ce a trăit Cristos pe Calvar. Maria a transpirat sânge şi a suferit de diverse boli, pe care le-a îndurat oferind suferinţele pentru cei bolnavi, cu care se simţea profund unită. Primul inel a fost înlocuit apoi cu unul mai important (inelul Ecce Homo), iar apoi cu unul din aur. Uimitor este că toate acestea nu au oprit elanul misticei de participare la Acţiunea Catolică, nici de catehetă în parohie, nici de asistentă în spital. Într-adevăr, doar decesul, ce a avut loc pe 30 iunie 1980, a făcut să nu poată să îşi vadă realizat visul unei case pentru convalescenţi. Dar pentru oamenii din regiune ea este şi rămâne „doamna tăcută a carităţii”.