Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat plenarei Congregației pentru
Institutele de Viață Consacrată și
Societățile de Viață Apostolică
sâmbătă, 28 ianuarie 2017
http://www.magisteriu.ro/discursul-papei-adresat-plenarei-congregat...
Iubiți frați și surori,
Este pentru mine motiv de bucurie să vă pot primi astăzi, în timp ce sunteți reuniți în Sesiune Plenară pentru a reflecta asupra temei fidelității și a abandonurilor. Îl salut pe cardinalul prefect și îi mulțumesc pentru cuvintele de prezentare; și vă salut pe voi toți exprimându-vă recunoștința mea pentru munca voastră în slujba vieții consacrate în Biserică.
Tema pe care ați ales-o este importantă. Punem spune bine că în acest moment fidelitatea este pusă la încercare; statisticile pe care le-ați examinat demonstrează asta. Suntem în fața unei „hemoragii” care slăbește viața consacrată și viața însăși a Bisericii. Abandonurile în viața consacrată ne preocupă. Este adevărat că unii părăsesc printr-un act de coerență, pentru că recunosc, după un discernământ serios, că n-au avut niciodată vocație; însă alții cu trecerea timpului încalcă fidelitatea, de multe ori numai la câțiva ani după voturile perpetue. Ce s-a întâmplat?
Așa cum ați semnalat bine, sunt mulți factorii care condiționează fidelitatea în asta care este o schimbare de epocă și nu numai o epocă de schimbare, în care este dificil să se asume angajamente serioase și definitive. Îmi povestea un episcop, în urmă cu câtva timp, că un bun tânăr cu licență universitară, care lucra în parohie, a mers la el și a spus: „Eu vreau să devin preot, dar pentru zece ani”. Cultura provizoriului.
Primul factor care nu ajută la menținerea fidelității este contextul social și cultural în care ne mișcăm. Trăim cufundați în așa-numita cultură a fragmentului, a provizoriului, care poate conduce la trăirea „? la carte” și la a fi sclavi ai modelor. Această cultură induce nevoia de a avea mereu „porți laterale” deschise spre alte posibilități, alimentează consumismul și uită frumusețea vieții simple și austere, provocând de multe ori un mare gol existențial. S-a răspândit și un puternic relativism practic, conform căruia totul este judecat în funcție de o autorealizare de multe ori străină de valorile Evangheliei. Trăim în societăți în care regulile economice înlocuiesc cele morale, dictează legi și impun propriile sisteme de referința în dauna valorilor vieții; o societate în care dictatura banului și a profitului promovează o viziune a existenței prin care cel care nu dă randament este rebutat. În această situație, este clar că unul trebuie mai întâi să se lase evanghelizat pentru a se angaja după aceea în evanghelizare.
La acest factor al contextului socio-cultural trebuie să adăugăm alții. Unul dintre ei este lumea tineretului, o lume complexă, în același timp bogată și provocatoare. Nu negativă, ci complexă, da, bogată și provocatoare. Nu lipsesc tineri foarte generoși, solidari și angajați la nivel religios și social; tineri care caută o adevărată viață spirituală; tineri cărora le este foame de ceva diferit de ceea ce oferă lumea. Există tineri minunați și nu sunt puțini. Însă și printre tineri există multe victime ale logicii mondenității, care se poate sintetiza astfel: căutarea succesului cu orice preț, a banului ușor și a plăcerii ușoare. Această logică seduce și mulți tineri. Angajarea noastră nu poate să fie alta decât să stăm alături de ei pentru a-i contagia cu bucuria Evangheliei și a apartenenței la Cristos. Această cultură trebuie evanghelizată dacă vrem ca tinerii să nu eșueze.
Un al treilea factor condiționant provine din interiorul vieții consacrate însăși, unde alături de atâta sfințenie – există atâta sfințenie în viața consacrată! – nu lipsesc situații de contra-mărturie care fac dificilă fidelitatea. Aceste situații, printre altele, sunt: rutina, oboseala, povara gestionării structurilor, diviziunile interne, căutarea puterii – cățărătorii -, o manieră lumească de a conduce institutele, o slujire a autorității care uneori devine autoritarism și alteori un „lasă așa”. Dacă viața consacrată vrea să mențină misiunea sa profetică și fascinația sa, continuând să fie școală de fidelitate pentru cei de aproape și pentru cei de departe (cf. Ef 2,17), trebuie să mențină prospețimea și noutatea centralității lui Isus, atracția spiritualității și forța misiunii, să arate frumusețea urmării lui Cristos și să iradieze speranță și bucurie. Speranță și bucurie. Asta ne face să vedem cum merge o comunitate, ce este înăuntru. Există speranță, există bucurie? E bine. Dar când dispare speranța și nu este bucurie, treaba este urâtă.
Un aspect care va trebui îngrijit în mod deosebit este viața fraternă în comunitate. Ea trebuie alimentată de rugăciunea comunitară, de lectura rugătoare a Cuvântului, de participarea activă la sacramentele Euharistiei și Reconcilierii, de dialogul fratern și de comunicare sinceră dintre membrii săi, de corectarea fraternă, de milostivirea față de fratele sau sora care păcătuiește, de împărtășirea responsabilităților. Toate acestea însoțite de o elocventă și bucuroasă mărturie de viață simplă alături de cei săraci și de o misiune care să privilegieze periferiile existențiale. De reînnoirea vieții fraterne în comunitate depinde mult rezultatul pastorației vocaționale, faptul de a putea spune „veniți și veți vedea” (cf. In 1,39) și perseverența fraților și surorilor tineri și mai puțin tineri. Pentru că atunci când un frate sau o soră nu găsește sprijin pentru viața sa consacrată în cadrul comunității, va merge să-l caute în afară, cu tot ceea ce comportă asta (cf. Viața fraternă în comunitate, 2 februarie 1994, 32).
Vocația, ca și credința însăși, este o comoară pe care o purtăm în vase de lut (cf. 2Cor 4,7); pentru aceasta trebuie s-o păzim, așa cum se păzesc lucrurile cele mai prețioase, pentru că nimeni să nu ne fure această comoară, nici să nu-și piardă frumusețea cu trecerea timpului. Această grijă este înainte de toate misiune a fiecăruia dintre noi, care am fost chemați să-l urmăm pe Cristos mai îndeaproape cu credință, speranță și caritate, cultivate în fiecare zi în rugăciune și întărite de o bună formare teologică și spirituală, care apără de modele și de cultura efemerului și permite să mergem trainici în credință. Pe acest fundament este posibil să se practice sfaturile evanghelice și să se aibă aceleași sentimente ale lui Cristos (cf. Fil2,5). Vocația este un dar pe care l-am primit de la Domnul, care și-a îndreptat privirea spre noi și ne-a iubit (cf. Mc 10,21) chemându-ne să-l urmăm în viața consacrată, și este în același timp o responsabilitate a celui care a primit acest dar. Cu harul Domnului, fiecare dintre noi este chemat să asume cu responsabilitate în mod personal angajarea propriei creșteri umane, spirituale și intelectuale și, în același timp, să mențină vie flacăra vocației. Asta comportă ca la rândul nostru să ținem privirea îndreptată spre Domnul, fiind mereu atenți să mergem conform logicii Evangheliei și să nu cedăm în fața criteriilor mondenității. De atâtea ori marile infidelități pornesc de la mici devieri sau distrageri. Și în acest caz este important să ne însușim îndemnul sfântului Paul: „Este deja ceasul să vă treziți din somn” (Rom 13,11).
Vorbind despre fidelitate și despre abandonuri, trebuie să dăm multă importanță însoțirii. Și asta aș vrea să subliniez. Este necesar ca viața consacrată să investească în pregătirea de însoțitori calificați pentru această slujire. Și spun viața consacrată, deoarece carisma însoțirii spirituale, să spunem direcțiunea spirituală, este o carismă „laicală”. Și preoții o au; dar este „laicală”. De câte ori am găsit surori care-mi spuneau: „Părinte, dumneavoastră nu cunoașteți un preot care să mă poată conduce?” – „Dar, spune-mi, în comunitatea ta nu este o soră înțeleaptă, o femeie a lui Dumnezeu?” – „Da, este bătrânica aceea care… dar…” – „Mergi la ea!”. Îngrijiți-vă voi de membrii congregației voastre. Deja în Adunarea Plenară precedentă ați constatat această exigență, așa cum rezultă și din documentul vostru recent Pentru vin nou burdufuri noi (cf. nr. 14-16). Nu vom insista niciodată suficient asupra acestei necesități. Este greu să ne menținem fideli mergând singuri, sau mergând cu călăuzirea de frați și surori care nu sunt capabili de ascultare atentă și răbdătoare, sau care nu au o experiență adecvată de viață consacrată. Avem nevoie de frați și surori experți în căile lui Dumnezeu, pentru a putea face ceea ce a făcut Isus cu discipolii de la Emaus: să-i însoțească pe drumul vieții și în momentul dezorientării și a reaprinde în ei credința și speranța prin Cuvânt și Euharistie (cf. Lc 24,13-35). Aceasta este misiunea delicată și angajantă a unui însoțitor. Nu puține vocații se pierd datorită lipsei de însoțitori valoroși. Noi toți cei consacrați, tineri și mai puțin tineri, avem nevoie de un ajutor adecvat pentru momentul uman, spiritual și vocațional pe care-l trăim. În timp ce trebuie să evităm orice modalitate de însoțire care să creeze dependențe. Acest lucru este important: însoțirea spirituală nu trebuie să creeze dependențe. În timp ce trebuie să evităm orice modalitate de însoțire care să creeze dependențe, care să ocrotească, să controleze sau să facă infantili, nu putem să ne resemnăm să mergem singuri, este nevoie de o însoțire apropiată, frecventă și pe deplin adultă. Toate aceste vor folosi la asigurarea unui discernământ continuu care să ducă la descoperirea voinței lui Dumnezeu, la căutarea a tot ceea ce este plăcut Domnului, cum ar spune sfântul Ignațiu, sau – cu cuvintele sfântului Francisc de Assisi – „să se voiască mereu ceea ce îi place Lui” (cf. FF 233). Discernământul cere, din partea însoțitorului și a persoanei însoțite, o sensibilitate spirituală fină, un a sta în fața propriei ființe și în fața altuia „sine proprio”, cu dezlipire completă de prejudecăți și de interese personale sau de grup. În plus trebuie amintit că în discernământ nu este vorba numai de a alege între bine și rău, ci între bine și mai bine, între ceea ce este bun și ceea ce duce la identificarea cu Cristos. Și aș continua să vorbesc, dar terminăm aici.
Iubiți frați și surori, vă mulțumesc iarăși și invoc asupra voastră și asupra slujirii voastre ca membri și colaboratori ai Congregației pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică asistența continuă a Duhului Sfânt, în timp ce vă binecuvântez din inimă. Mulțumesc.
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 28.01.2017
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius