Bibliotecarul: Cultura generala vs.tehnica de biblioteca

[altmariuscomplet]

Autor: Ioana Dragota

 

Teoretic, cel mai devreme poţi să te angajezi într-o bibliotecă după absolvirea liceului, ca bibliotecar cu studii medii. Deci, cam pe la 19 ani. La această vârstă, fundamentele culturale sunt puse deja, adică bazele pe care vei construi toată viaţa, cultura fiind o aventură individuală, aşa cum spune Eugen Ionescu. De asemenea, se poate presupune că stăpâneşti un minim de tehnici de muncă intelectuală. Acesta trebuie să fie startul. (Lucruri verificabile şi cuantificabile.) Dacă nu, startul este defectuos şi e greu de închipuit că poate fi recuperat vreodată. Fără aceste achiziţii, nici nu văd ce te-ar putea determina să te orientezi spre profesia de bibliotecar, în afară de ideea unui loc călduţ în care să stai printre cărţi. Poţi să înveţi tehnica de bibliotecă, dar adaptarea la nou va fi anevoioasă, răspunsurile vor presupune un consum mai mare de timp  şi eforturi suplimentare (identificarea familiei de subiecte, de exemplu) sau, în absenţa acestora, vor fi lacunare. Evident, cunoaşterea tehnicilor nu este suficientă – discernământul şi capacitatea de selectare a informaţiilor utile se formează pe baze culturale. Altfel rişti să devii un fel de google.

Acest fel de bibliotecar nu cred că poate fi un interlocutor valabil pentru cititor.

De cealaltă parte, ai un bagaj cultural excepţional. Vei impresiona în dialog dar, fără cunoaşterea tehnicilor de bibliotecă, degeaba. Poţi rata foarte uşor servirea utilizatorului  dacă nu ştii să foloseşti instrumentele biblioteconomice. (Aici întotdeauna îmi vine în minte sigiliul cu care se spărgeau nuci în “Prinţ şi cerşetor”). Să nu uităm că regulile biblioteconomice nu sunt legi naturale, imuabile. Sunt pur şi simplu nişte convenţii (perfectibile) care trebuie asimilate ca atare. Ele au rolul liniilor de forţă din câmpul electromagnetic.  Putem să ne bazăm pe memorie? În nici un caz. Nici măcar bibliotecarul comunal care spunea că noaptea, dacă se trezeşte din somn, ştie unde să meargă direct la raft, la fiecare carte în parte. A trecut vremea unei astfel de abordări a bibliotecii, a profesiei de bibliotecar şi a responsabilităţilor pe care acesta le are. Mai mult, bibliotecarul trebuie să fie capabil să-şi construiască instrumente biblioteconomice personalizate, care să le completeze pe cele existente, în funcţie de tendinţe şi solicitări.

Acest al doilea bibliotecar nu se deosebeşte prea mult de un erudit din afara bibliotecii, care ar vrea să-şi găsească, pe cont propriu, informaţiile. Nu zic că nu le va găsi până la urmă (dar reuşind să descifreze regulile biblioteconomice). Pentru că nu la întrebarea “unde este cartea/informaţia?” trebuie el să răspundă, ci la întrebarea “unde au pus bibliotecarii cartea/informaţia?”. Cred că este evident că persoane diferite pot clasifica aceleaşi lucruri în mod diferit.
Aşa cum Umberto Eco vorbeşte despre cataloagele de bibliotecă (şi le critică). 

Concluzia la care am ajuns cred că era evidentă, pentru toată lumea, de la bun început: sunt indispensabile ambele componente. Fără ele nu eşti un bibliotecar deplin. În ce compoziţie savantă, ce dozaje şi proporţii, asta nu mai ştiu. Poate depinde şi de natura solicitărilor.
Ce ingredient mai trebuie adăugat în compoziţie? Cred că şlefuirea, luciul pe care ţi-l dă experienţa. Plusul necesar şi suficient care transformă un bibliotecar debutant într-un bibliotecar matur. Vă rog să nu înţelegeţi că e vorba de vârstă ci chiar de un minim de exeprienţă. Nu intenţionez să deschid aici cutia Pandorei pe tema relaţiei dintre generaţiile de bibliotecari şi a felului în care se percep reciproc, pentru că, la noi, prăpastia între generaţii este dramatică. Am prins: o schimbare de instrumente (tradiţional – informatizat), o schimbare de regim politic, o schimbare de secol şi de mileniu. Ce pot spune mai mult de atât?

În ceea ce mă priveşte, aparţin generaţiei “vinovaţi că s-au născut”, nici (prea) vechi, nici noi