Audio-book, cd-book. Câteva probleme de referinţă

[altmariuscomplet]

Autor: Aurel. G. Romila
Text preluat din revista "Tomis", nr. 12, 2007
 
Noi putem rămâne, în calitate de „cititori concreţi“, rupţi de proiecţiile imaginare ale autorilor reali, dar ei sunt mult mai apropiaţi de ceea ce noi am numi „autori model“. Nu doar povestea e salvată, aşadar, ci, în evenimentul cald şi plăcut al spunerii ei, autorul însuşi e mult mai aproape de naratorul său şi de noi, mult mai aproape decât în cazul coperţilor care ambiguizează definitiv sensurile unui text tipărit.
 Un raft cu tomuri grele, un rastel cu câteva audio-book-uri? Ambele, deocamdată.

Lansat în special de Humanitas, dar în curs de generalizare, formatul audio-book revoluţionează lectura sub cel puţin două aspecte, ambele menite să concureze cu succes formatul clasic al cărţii.
 Mai întâi, să uşureze accesul la conţinut. Într-un timp al crizei lecturii, când răgazul gratuit al parcurgerii vizuale a textului a devenit o asceză tot mai puţin practicată, audio-book-ul îţi permite să asculţi textul (de obicei – şi de preferat – în lectura autorului) şi, nu-i aşa, a asculta e mult mai puţin plicticos decât a-ţi mişca ochii şi mintea de la stânga la dreapta, pe o pagină de hârtie. Şi să nu uităm că pentru cititul tradiţional trebuie să decupezi un timp special din programul tău de postmodern grăbit şi ocupat. Acest nou tip de…lectură, în schimb, se poate desfăşura oriunde există un aparat cu cd-rom (în bucătărie, în maşină, în biroul de la serviciu) şi îţi dă voie să faci şi altceva în vreme ce asculţi. 

Eficienţă maximă şi zeci de minute economisite, cu alte cuvinte. Şi dacă la asta adăugăm existenţa unor cd-player-e portabile, numai bune de ascuns în buzunar, prevăzute cu miniaturale căşti pentru urechi, universalizarea lecturii e din nou salvată. Practic, poţi intra foarte uşor şi plăcut în conţinutul unei cărţi, oriunde eşti.
 Apoi, ar fi vorba de cantitatea de informaţie înmagazinată de un anumit suport. O carte serioasă, ştim cu toţii, e mare, groasă, grea. Are cotor, file, coperţi, are o consistenţă care ocupă loc şi atârnă. Bibliofilii ştiu ce materialitate au rafturile cu marile romane franţuzeşti şi englezeşti, cu tratatele de filozofie clasică greacă şi germană sau, de ce nu, cu relativ recentele succese de piaţă precum Omul recent, Despre îngeri sau Orbitor. Altfel arată şi performează o carte pusă pe cd ca text scris sau, şi mai bine, citit chiar de autor. Poţi înmagazina mult mai mult în mult mai puţin spaţiu. Şi-n plus, cartea e mai prietenoasă, nu te mai sperie cu grosimea şi micimea literelor aglomerate pe pagină, ci-ţi vorbeşte cald. Bineînţeles, nu discut aici despre fascinaţia borgesiană a bibliotecii ca mobilier de cameră şi despre obişnuinţele de lectură. Aici ar intra măreţia rafturilor clădite strivitor până în tavan, pe tot peretele, mirosul familiar al cernelii şi al hârtiei, plăcuta senzaţie tactilă pe care ţi-o dă foaia şi litera întipărită în pasta ei, ritualul întinsului pe canapea cu un volum în mână. Acestea mi se par eterne, măcar pentru umaniştii de profesie, şi ele nu pot face în niciun fel obiectul unor comparaţii minimalizante cu analoagele lor de pe cd-uri.
 Cele spuse mai sus omit, totuşi, un aspect pe cât de important, pe atât de puţin vizibil. Prezenţa vocii autorului care-şi citeşte textul reface într-un mod special ruptura dintre oral şi scris, pe care se bazează întreaga cultură universală, cel puţin de la invenţia şi răspândirea tiparului încoace. Filozofia modernă a limbajului, hermeneutica şi chiar diseminarea-deconstrucţia au ca fundament această cezură dintre oral şi scris, care, pe de o parte, a autonomizat textul ca obiect, cu propria lui lume şi cu propriul său lanţ de semnificaţii şi, pe de alta, a obliterat aproape definitiv intenţia autorului sub semne mai mult sau mai puţin opace. Relaţia dintre scriere şi citire nu e echivalentă aceleia dintre vorbire şi ascultare, şi astfel paideia tradiţională bazată pe vederea-auzirea maestrului a fost înlocuită de sute de ani cu efortul complex al înţelegerii-formării pe baza interpretării unor intenţii sedimentate în semne verbale scrise, ele însele, ca şi interpretul lor, prizonierele unor orizonturi culturale perisabile. Autonomizarea textului ca operă distinctă între altele l-a ucis pe autorul său şi a pus o distanţă aproape incomensurabilă între intenţia acestui autor şi putinţa eventualilor cititori de a o decripta. „Această autonomie a textului are o primă consecinţă hermeneutică importantă: distanţarea nu este produsul metodologiei şi, cu acest titlu, ceva adăugat din afară şi parazitar; ea este constitutivă fenomenului textului ca scriitură; prin aceasta, ea este şi condiţia interpretării (…). Trecerea de la vorbire la scriere afectează discursul în multe alte moduri, în particular funcţionarea referinţei este profund modificată atunci când nu mai este posibil să arăţi lucrul despre care vorbeşti ca aparţinând situaţiei comune interlocutorilor dialogului” (Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, Humanitas, trad. de Vasile Tonoiu, p. 103). Or, audio-book-ul readuce autorul lângă textul său şi reface, oarecum, situaţia dialogală iniţială. Autorul e cel care, de data aceasta, îşi rosteşte textul, cu propria lui inflexiune, cu tonul şi cu pronunţia lui specifică. Conţinutul textului ajunge la cititor/auditor nu prin contactul distanţator cu semnele verbale tipărite, ceea ce ar duce la o situaţie tipic hermeneutică, ci prin auzirea vocii autorului său, în contextul fericit al prezenţei sigure a acestuia în spatele textului. Sensul se constituie, atunci, mai repede, mai aproape, în flux continuu şi constant, iar intenţia autorului e mai vizibilă, mai puţin interpretabilă, pentru că „aici“ şi „acum“, ostensivele care lipsesc din textul tipărit, sunt reinventate în cel rostit prin conturul personal al vocii emiţătoare. O complicitate între interlocutori e din nou posibilă şi acesta e primul pas spre o nouă formă de dialog, mai puţin dependent de ambiguitatea semnelor lingvistice desprinse prin tipar de emiţătorul lor.
 Şi nu cumva, în cazul textelor literare în format audio-book, se bulversează şi raporturile dintre instanţele narative? Ascultând poemul sau nuvela, citite de „autorul empiric“ înregistrat, ne putem întreba dacă portretul „autorului model“ (Eco) sau al „autorului abstract“ (Lintvelt) mai e atât de bine delimitat de cel al autorului identificabil biografic. Noi putem rămâne, în calitate de „cititori concreţi“, rupţi de proiecţiile imaginare ale autorilor reali, dar ei sunt mult mai apropiaţi de ceea ce noi am numi „autori model“. Nu doar povestea e salvată, aşadar, ci,
 în evenimentul cald şi plăcut al spunerii ei, autorul însuşi e mult mai aproape de naratorul său şi de noi, mult mai aproape decât în cazul coperţilor care ambiguizează definitiv sensurile unui text tipărit.
 Un raft cu tomuri grele, un rastel cu câteva audio-book-uri? Ambele, deocamdată.