ARHITECTURA IZOLĂRII SOCIALE

[altmariuspoliteia]

19/11/2019 | de Sir Roger Scruton

http://contramundum.ro/2019/11/19/arhitectura-izolarii-sociale/

Dacă vă întrebați de ce au ajuns dintr-o dată concepte precum comunitate, loc și simț de apartenență să ocupe un loc central în discursul politic, atunci veți ajunge rapid la concluzia evidentă că aceste aspecte ale condiției umane sunt, în modernitate, sub asediu. Asediul vine dintr-o singură direcție: globalizarea.

http://contramundum.ro/wp-content/uploads/2019/11/bloc-225x146.jpg 225w, http://contramundum.ro/wp-content/uploads/2019/11/bloc-50x32.jpg 50w, http://contramundum.ro/wp-content/uploads/2019/11/bloc-116x75.jpg 116w" sizes="(max-width: 279px) 100vw, 279px" />Globalizarea poate fi definită ca o extindere a mijloacelor și a scopurilor comunicărilor, respectiv o disoluție a granițelor. Mulți oameni apreciază acest lucru, crezând că o lume în întregime globalizată va fi una în care distincțiile și frontierele între oameni se vor dizolva, iar odată cu ele şi originea conflictelor. Nu vor mai exista niciun fel de războaie între „noi” și „ei”, nu vor mai exista diviziuni etnice, naționale și religioase, iar lumea întreagă va deveni un imens „melting pot” după modelul american.

Alții, totuși, regretă felul în care comerțul global, comunicațiile globale și mișcarea globală a oamenilor erodează vechiul simț al locului natal și al apartenenței, astfel încât un loc în care te-ai născut să nu mai fie doar vizitat, comunitatea să nu mai existe doar în spațiul virtual, iar cartierul să nu mai fie ceva despre care citești doar în cărți. Unii gânditori descriu distincția și conflictul potențial dintre globaliști și localiști, dintre „oriunde” și „undeva”, după cum s-a exprimat David Goodhart, drept chestiunea fundamentală a zilelor noastre, evidentă în votul Brexit, în politicile polarizate din America de astăzi și în tensiunile tot mai accentuate care se simt în Uniunea Europeană.

Indiferent de simpatiile noastre în disputele dintre globaliști și localiști, ar trebui să admitem că acest conflict nu este nici pe departe nou. Într-adevăr, el se află la rădăcina uneia dintre cele mai importante și mai puțin discutate probleme cu care se confruntă democrațiile moderne: problema locuințelor.

Timp de foarte multă vreme, orașele Europei și ale Americii au crescut organic în jurul nevoilor sociale, economice și politice ale oamenilor. Consecințe au fost binecunoscutele și multiubitele oraș, târg și cătun, cu peisajele peste care se suprapuneau, ca o coroană, așezările umane. Așezările înseși erau compuse din biserică, piață și străzi uneori situate dindărătul unui perete și, în orice caz, definind clar un loc de apartenență, un loc care putea fi revendicat hotărât ca fiind „al nostru”.

Acest model a rămas neschimbat timp de secole. Casele dădeau în străzi și erau construite din materiale locale cu ferestre și uși decorate ușor. Comercianții, atelierele, școlile și clădirile comunale erau inserate între case și străzi și convergeau spre piața centrală unde biserica și piața rezumau între ele forțele cosmice care țineau împreună comunitatea.

După care au survenit două mari evenimente: Marele Război din 1914-1918 și, simultan, ascensiunea „stilului internațional” în arhitectură. Cele două evenimente erau legate. În preajma războiului, Europa a trăit prima dintre multele crize ale locuințelor pe măsură ce populațiile dislocate și soldații care se întorceau de pe front încercau să își găsească un loc în orașele aglomerate. Între timp, populația rurală, dislocată de conflict și de problemele apărute în urma acestuia, a început să migreze către orașe.

Arhitectura experimentală a lui Le Corbusier și a Școlii Bauhaus – care punea accentul pe beton, oțel și sticlă și care avea în vedere clădiri monumentale la o scară la care nu mai fuseseră executate de pe vremea catedralelor – au ajuns a fi văzute drept mijlocul prin care pot fi furnizate sute de mii de case oamenilor. Moderniștii se pricepeau la autopromovare. Au ajuns rapid să domine școlile de arhitectură și revistele specializate, au fondat un Congres pentru Noua Arhitectură și s-au autopropus ca răspuns la o problemă pe care politicienii nu au mai întâlnit-o în această formă.

„Stilul internațional”, după cum a ajuns să fie cunoscut, nu mai avea nevoie de peisajul urban familiar. Nu folosea materiale locale sau forme tradiționale. A desființat strada în favoarea centrelor comerciale, a construit mai înalt în loc de mai lung, și a propus,  mai degrabă decât case individuale, apartamente așezate unele peste altele, considerate a fi mai eficiente, mai sănătoase și mai economice pentru a găzdui oameni. Atunci când un alt război a nenorocit Europa și a apărut o nouă criză a locuințelor, stilul internațional a devenit singura variantă acceptabilă pentru orașele viitorului.

Totuși, la acea dată stilul a degenerat. A dat uitării importantele vile ale lui Mies și Le Corbusier sau proiectele de locuințe umane ale lui Oud și Teige. O cerere insațiabilă combinată cu proiecte guvernamentale profitabile au dus la degenerarea în câteva șabloane standard, niciunul dintre ele acceptat de oamenii simpli și toate necesitând demolarea și eliberarea unor zone care altfel erau iubite și îndrăgite de oameni.

Noi, în Marea Britanie, am suferit foarte tare din această pricină. Reconstrucția postbelică a orașelor noastre a implicat adesea, cum s-a întâmplat la Coventry și Bristol, un asalt radical asupra vechii structuri a caselor, a aleilor, a fundăturilor și locurilor pitorești, a acoperișurilor. Toate aceste detalii au fost eliminate și înlocuite de cutii de sticlă și de centre comerciale din beton, care nu puteau aparține acelor locuri deoarece fuseseră parașutate din spațiul gol – spațiul gol care era de asemenea spațiul din interiorul capetelor celor de la Bauhaus.

Stilul internațional a intrat în lume cu tromba cerută de o estetică nouă și eliberatoare. Până la momentul în care a devenit limbajul cotidian al arhitecților comerciali, nu reprezenta deloc o estetică, ci o cale de a abandona orice valori estetice în favoarea unei funcționalități al cărei singur efect era de a transforma locurile în nonlocuri, străzile în blocuri turn, comunitățile venerabile în adunări aglomerate de indivizi însingurați.

Recent, guvernele noastre s-au trezit în fața acestui dezastru. Le-a luat multă vreme arhitecților și planificatorilor urbani să ajungă la concluziile acestea, dar cred că putem spune că stilul internațional și blocurile standard de ciment și sticlă sunt astăzi în mod universal detestate. În Europa, oraș după oraș a asistat la dispariția vechilor comunități într-o stivă verticală de însingurare din cauza acestui stil arhitectural, iar peste tot auzim vocea unor oameni care cer încetarea acestui demers.

Acest lucru este important pentru noi britanicii, deoarece am fost copleșiți de o nouă criză a locuințelor. Această criză survine într-o vreme în care protestele împotriva modului standard de construcție sunt atât de puternice și atât de pătimașe încât este din ce în ce mai dificil să construiești indiferent cum, fără să mai vorbim de a construi pentru a satisface cererea. Guvernul a organizat o comisie pentru a încuraja frumusețea în construcție și pentru a căuta feluri în care aceasta poate fi atinsă prin planificare urbană, astfel încât să fie depășită rezistența populară și a reda încrederea în viitorul comunităților noastre.

Oamenii nu doresc ca mediul lor construit să fie un fragment de niciunde. Trebuie să fie de undeva, un loc de care ei să se poată lege, unde pot prinde rădăcini și pot sta lângă vecinii lor. Ce este în neregulă cu stilul internațional este indicat tocmai de numele pe care și-l asumă – este un stil detașat de orice loc specific, un stil de niciunde, folosind materiale de niciunde care sunt neputincioase să reflecte viața și peisajul local. Dacă dorești comunitate, atunci ai nevoie de o arhitectură care încurajează comunitatea. Iar asta înseamnă o arhitectură a locului. Arhitectura pe care o avem nu este de acest fel.

Acest gând s-ar putea să fie evident, deși desigur că există destui oameni care sunt gata să-l nege în numele unei ideii îndrăgite despre mobilitate. Dar dacă privim atenți la ce înseamnă, cred că vom ajunge să vedem că este un gând pe care îl avem cu toții. Suntem, după cum se exprimă germanii, creaturi „heimatlich”, adică avem o nevoie inerentă de a aparține de ceva, de un loc căruia să ne dedicăm, cum ne dedicăm celor care trăiesc acolo. Acest gând este disprețuit de cei care văd doar partea negativă, partea care a condus la naționalismul beligerant și la xenofobie. Dar acestea sunt consecințele negative ale unui lucru pozitiv, la fel cum stilul internațional a fost consecința negativă a unui efort lăudabil de a înmuia barierele și a domoli suspiciunile apărute în descendența Primului Război Mondial.

Dovezile sunt copleșitoare în direcția faptului că un mediu urât și impersonal conduce la depresie, anxietate și un sentiment de izolare, iar acestea nu sunt tratate, ci doar amplificate de comuniunea în spațiul virtual. Avem o nevoie de prieteni, familie și contact fizic. Avem o nevoie să trecem pașnic pe lângă oameni pe stradă, să ne salutăm unul cu altul și să simțim protecția unui mediu care ne aparține. Un simț al frumosului este înrădăcinat în aceste sentimente și reprezintă motivul principal pentru care oamenii se luptă să-l păstreze și să înfrângă orice proiect urban care le este aruncat în față sau lângă ei.

Aceste sentimente sunt adevăratul motiv pentru protecția mediului, care trebuie întotdeauna să fie locală în origine. Ele definesc cele două lucruri pentru care trăim și pentru care suntem gata să murim: iubirea și frumusețea. Trăim vremuri ciudate când este posibil, de dragul entuziasmului, libertății și oportunității de renunța la rădăcini, să negăm aceste lucruri și încă să credem că mai există ceva pentru care merită să trăim.